Căruţa cu destine
Căruţa cu destine
O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame. Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o căruţă. Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele. Privea sper cer, sperând, că mama, tata, îi vor intinde o mână, o vor ridica în braţe şi o vor aşeaza într-un pat cald. Mama, murise când începuse a gânguri, tatăl fusese luat de comunişti, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit, batjocorit… Începuse să plângă în hohote. Nu avea cine să o audă. Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor. Era primăvara anului 1944. Fuga fusese singura salvare. Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri. Asculta înfrigurată ropotul cailor, ca bătutul de inimi a celor speriaţi de urgia ce o lăsaseră în urmă. Nu înţelegea mare lucru, încercând cu ochii închişi să găsească răspunsuri printre lacrimi.
O căruţă cu destine frânte, fiecare enigmatică, tăioasă, neprevăzută. Un drum fără întoarcere, un drum spre necunoscut. Oare unde vor poposi? Care va fi casa lor? Vor avea vreodată o casă? Sau se vor întoarce la vatra lor? Unchiul Vasile uneori o privea milos. Era îngrijorat şi de copiii săi, zgribuliţi în căruţă, şi de soaţa sa care urma să nască.
Au mers ore în şir. Mai mult noaptea, pentru a nu fi zăriţi şi trimişi în Siberia. Se trezise brusc. Cineva încerca să coboare, să curme drumul fără o direcţie precisă. Erau undeva în Oltenia. Vocile şoptite nu ajungeau la ea. Mătuşa sa, pe care se baza, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald. „De ce să-i fie fetiţa povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea?” Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă. Se oprise în Craiova…
Fetiţa, realizând ce se întâmplă, începu din nou să plângă… O voce rece a oprit-o din tânguială. Cu ochii închişi spunea Îngeraşul, şi aşa, ascultând tropăitul cailor în noapte, adormi cu inima sângerând. Acum era singură, nu mai avea pe nimeni… Doar Cerul şi îngerii ei păzitori…
S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o pădure, unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi, într-un sălaş… Pe fetiţă o trimiseseră să culeagă flori de câmp. Îi venise sorocul femeii însărcinate, mătuşii Catrina. Un scâncet de copil mic, un băieţel născut în pribegie. Rudele uitaseră pentru o clipă de pericol. O nouă viaţă, un nou început! Dumnezeu le dăduse un semn în acea pustietate.
Când li s-a dat vestea că-şi pot continua drumul, au pornit-o din nou, în căruţa lorcu „destine”.
Drumuri şi drumuri… Zile, zile de drum, cu puţină mămăligă şi brânză primită de la ciobani. Mariei nu-i era foame… Se întreba: „Încotro?” Oare drumul se va sfârşi vreodată? Sau toată viaţa va fi pe drum, într-o căruţă a prigoanei? Caii erau mai odihniţi. Micuţa Maria însă mai tristă. Toată atenţia era concentrată spre micuţul Radu. Noaptea nu mai dormea. Privea fără să vadă nimic dincolo de cer. Număra stelele şi încerca să-şi regăsească părinţii printr-un joc imaginar. Semnele cerului o bucurau.
Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.
După câteva zile, căruţa cu refugiaţi plecase mai departe. Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Erau mulţi, nu ştiau nici ei ce-i va aştepta la capătul drumului. Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii. Îşi imagina că părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…
Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat. Soţie, mamă, a ştiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.
Trecuseră 20 de ani. Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din „Bănie”. Mătuşa din Craiova revenise. Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia. Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie. Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat. O
situaţie precară, un soţ dificil, fără copii. În gară s-au recunoscut după un buchet de flori, flori culese de Maria, din grădina ei. Timpul le schimbase… Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp. Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timpul care ar fi trebuit să fie al afecţiunii.
…..
Anii, anii… Trecerea lor a marcat multe… Un telefon alarmant. Mătuşa intrase într-un fel de comă. Urcaţi în maşină, una din fiice împreună cu soţul său, au hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…
S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat. La intrare un chip angelic le-a surâs. Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială şi tristeţe. S-au privit zâmbind, enigmatic. Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc. Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.
La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic. Femeia se apropiase de copil. Inocenţa lui era dezarmantă. Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă… Nu ceruse nimic… Era ruşinat, copleşit. Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu
ştia ce să facă. Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.
Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.
Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi. Ajunseseră la Craiova. Intrând în camera „muribundei”, cei doi au găsit un corp inert… Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite… Medicul de familie plecat în concediu… Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor. Pregătiseră
un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semne de viaţă au revenit.
Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună. Nepoata fiind hărăzită să o vegheze atâta timp câte zile îi va da Dumnezeu.
O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi!
Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!
Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu
Dumnezeu, avem parte de miracole. Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.
Mariana Gurza-Destine umbrite
