Maria Diana Popescu, Agero
14 Feb 2012 by admin, Comments Off on Maria Diana Popescu, Agero
CĂDEREA DIN ŞA
Ura! şi la gară, valiza! şi afară! Înapoi la tâmplărie, la sapă, la ospătărie, la arat, la strungărie, la semănat, la oi, pe ogoare, respectând Codul Muncii validat de tot de „ei”, care a transformat lucrătorul în zilier ieftin, exploatat zi-lumină, uşor de batjocorit şi de dat afară. Fără remuneraţie, însă. Au destul, deci pot consuma din necinstitele agoniseli. Braţele vânjoase lăsate la vatră, odihnite şi bine trăite, ar scoate ţara de pe fundul mării, de unde au aruncat-o. Bun. Pentru moment au dispărut de pe radarul politic parada modei opulente, datul cu sania şi cu scrânciobul, mersul pe bicicletă, tăiatul panglicilor la sălile de sport şi pârtii. Doamna a căzut din şa. Colegii de trupă plâng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără celelate jucării. Deşi nu ne putem scălda de două ori în aceiaşi apă, vorba lui Heraclit, tot la indicaţiile ei va apăsa pe butoanele turismului şi ale dezvoltării săracuţ de el, un Petre-escu. Au plecat ai lor, au venit tot ai lor. Drăgălaşii îşi vor stresa şi ultimul neuron pentru reanimarea capitalismului, pardon, pseudo-capitalismului cu capital de (la) stat. Se vor uita la programul de guvernare ca oltenii la girafă, spunându-şi în sinea lor că animalul acesta nu există. Acelaşi guvern, dar cu pozele de la avatar schimbate: tineret, mândria veteranilor, foştii consilieri ai foştilor miniştri, avansaţi ca miniştri. Acelaşi curent de gândire, simţire şi acţiune, acelaşi nutreţ de rumegat pentru mulţime, aceleaşi dezbinări de folos corupţilor, care din spatele scenei îşi dispută geloşi, până la acaparare totală, banul public, avuţia naţională, omul şi veniturile sale modeste.
Dacă sânt tineri, nu înseamnă că sânt şi noi. Au C.V.-uri suspect de stufoase, cu o istorie politică de te-apucă plânsul. Să nu credeţi că rezerva de cadre va muta vreun pai de la locul lui. Mult clamata tinereţe a guvernului este formată din valeţi ai valeţilor. Aşadar, alte jucării, aceeaşi frânghie groasă, acelaşi păpuşar din vremea navelor zburătoare, a energiilor cosmice de clan, a vibraţiilor acaparatore. Noii miniştri ar trebui avertizaţi că expunerea repetată la pretenţiile veteranilor prezintă un risc major pentru sănătatea morală. Nimeni nu va fi mai fericit. Nici îngerii, nici struţii, nici agentul 007. „Sper să vină curând ceasul Marelui Proces de Eliberare a Patriei şi de vindecare a românilor de Rău…” (Marian Ilie). Cu procesul de metamorfozare a guvernului, era cât pe ce să uit de mezina din Parlamentul European. Se pare, ea a găsit soluţia salvatoare pentru România, tocmai când mă gândeam că nimic nu ne mai este de ajutor: tâmplarii şi electricienii – de tâmplari fiind nevoie la firmele de pompe funebre pentru sicirie, având în vedere rata mortalităţii şi procesul de îmbătrânire a populaţiei. Nu-i vina ei că tatăl are pretenţii aşa mari cu privire la maşinăria de gândit. E posibil ca şi ea să aibă veleităţi de tâmplar, de electrician sau poate de vânzatoare la mercerie. În plenul Parlamentului European a cerut reînfiinţarea şcolilor de meserii şi a liceelor tehnice. E vorba de un plagiat în familie, să ştiţi. Pe motiv că ţara are prea mulţi filosofi care nu produc, primul care a lansat în eter teoria tâmplarilor, a electricienilor şi a „şcoalelor” de profesii, a fost tatăl – mare electrician, care de două mandate curentează poporul la buzunar.
Sondajele recente spun că foarte mulţi electricieni şi tâmplari sunt şomeri. Mai bine zis au terminat perioada de şomaj şi sunt cetăţeni fără identitate socială. România are sute de tineri inteligenţi, capabili să reprezinte ţara în organismele internaţionale. „Succesurile” din Parlamentul European sunt o insultă la adresa statului şi a societăţii civile, o insultă pentru mine ca cetăţean, pentru că a îndrăznit să mă reprezinte. Dacă am fi trăit într-o societate normală, astfel de parlamentari europeni ar fi muncit conştiincios la croitorie, fără să aibă nevoie de gramatică şi de logică. Cu sau fără aceste inteligenţe, România ar fi fost pe drumul bun, dacă guvernele post-decembriste n-ar fi pupat când bombeul celor de la Curtea Europeană, când pe cel al tătucului Franks; dacă în ecuaţia puterii, poporul ar fi fost luat în calcul, nu numai la alegeri, ci în permanenţă. Dacă instituţiile statului nu ar fi controlate de clanuri şi ar funcţiona independent, dacă la sfârşitul fiecărui mandat, guvernanţii ar da seama (şi mărturia) de agoniseli, lucrurile ar sta altfel.
Diana Popescu, Agero
