“Ce poate însemna o cultură “

14 Feb 2012 by m.gurza, Comments Off

Modelul cultural european – 2

CE POATE ÎNSEMNA O CULTURĂ

                                                                                                    de  Constantin Noica

Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.
Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configuraţii culturale: configuraţia egipteană, chineză, indiană, în unele privinţe chiar cea greacă, admirabilă şi neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfăţişează de fapt simple configuraţii culturale, din rîndul cărora ar face parte şi cea europeană.
Dar deosebirea dintre o configuraţie culturală şi o cultură deplină a şi fost sugerată. Configuraţiile — aparţinînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat şi nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, aşa cum au ignorat şi ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. Au rămas închise în ele însele şi în buna lor întîlnire cu natura. Cînd miraculoasa cultură greacă a conceput, sub numele de kalokagathia, desăvîrşirea umană, ea n a trecut o neamurilor, aşa cum şi a trecut creştinismul mesajul sau cum îşi trece Europa valorile şi civilizaţia; iar cînd şi a desăvîrşit limba şi a început s o exploreze, cultura greacă nu a socotit necesar s o confrunte cu alte limbi, aşa cum face lingvistica europeană; cînd a năzuit să ştie tot, nu s a deschis prin istorie către restul lumii (în afară de contactul cu egiptenii, şi încă); în sfîrşit, chiar atunci cînd s a ridicat la raţiune, ea s a oprit în faţa iraţionalului, neintegrîndu l raţional nici măcar în matematici şi lăsîndu l s o pătrundă în zonele ei obscur religioase. În fapt, toate culturile lasă iraţionalul dincolo, pe cînd cea europeană îl aduce şi întrupează aici.
Nu va fi „europocentrism”, atunci, în a declara că modelul european ar putea fi singurul valabil şi pentru alte culturi. Despre europocentrism se vorbea numai pe vremea cînd Europa ignora valorile altor culturi şi civilizaţii, chiar dacă pe plan istoric luase contact cu ele. Însă în veacul al XX lea termenul şi a pierdut sensul peiorativ, de vreme ce cultura europeană nu doar a asimilat ce era valabil în alte culturi (în primul rînd, experienţa de artă şi de limbă, uneori şi de gîndire), dar şi a extins ea valorile morale, ideologice, economice şi de civilizaţie peste ele, europenizînd în chip firesc tot globul. Iar dacă pe orizontala prezentului modelul european este adoptat atît de firesc, de ce nu ar opera el şi pe verticala timpului, oferindu ne prototipul în lumina căruia să putem înţelege limitele culturilor trecute şi să închipuim culturile viitoare posibile?
Cum a obţinut cultura europeană acest titlu, poate fi sugerat, fie şi în chip nesigur. Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor. În orice caz cultura europeană nu reclamă iniţiere: raţiunea ei filozofică, metodele ei ştiinţifice în frunte cu matematicile, valorile ei morale şi politice (demnitate umană, libertate, ideal de echitate) stau la îndemîna oricui. Pe de altă parte, ea îşi realizează liber modelul, căci a ştiut de la început să iasă, cu o natură transfigurată, de sub veneraţia oarbă a naturii. Orice altă cultură, e drept, a depăşit condiţia naturală şi a ieşit de sub necesitatea ei; dar toate cele ştiute au rămas pînă la urmă în cumpănă cu natura, din care şi au tras mitologiile şi zeii, pe care au sanctificat o şi, în definitiv, pe care au lăsat o şi acceptat o întocmai.
Cultura europeană se aşază de la început dincolo de natură, care pentru creştinism este căzută, o dată cu omul, iar pentru religia ştiinţei este spectralizată şi trecută în laborator. Ea este o cultură a ne firescului, una supra realistă pe toate planurile: cu mitologia ei (nicidecum naturală, ci născută dintr o singură legendă, cea a copilului născut în iesle), cu teologia ei, cu filozofia, ştiinţa şi tehnica ei. De aceea ea poate da arhetipul oricăror altor culturi, arătînd parţialitatea lor. Iar spre deosebire de acestea, ea poate avea sens şi desfăşurare chiar în cosmos cîndva, dovedind — aşa cum spunea Hegel şi cum nu se putea concepe în culturile trecute — că natura de pe Terra este contingentă.
Ca dovadă, pentru prezent cel puţin, că Europa (al cărei nume Spengler cerea în chip absurd să fie scos din istorie, spre a fi înlocuit cu „fausticul” desperării şi exasperării umane) nu reprezintă o cultură între altele este faptul că ea a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase, potrivindu li se într astfel de parcă valorile, ştiinţele, metodele europene ar fi fost descoperite de ele. Ideologiile europene le trezesc la viaţă istorică proprie. Dacă matematicile ar fi putut fi obţinute de asiatici, ei n au ştiut să dea nici fizica, nici biologia ca atare, necum istoria ori antropologia. Totuşi, ştiinţele sînt uneori întreprinse chiar mai bine de ei, căci au o sporită atenţie — demersul originar al vieţii spirituale şi de cunoaştere —, aşa cum au mai multă supunere la obiect. Numai că europenismul, intrat în expansiune (şi adoptat la fel de firesc cum, în mic, a adoptat lumea tracică civilizaţia romană), riscă să strivească sensurile tradiţionale aparţinînd acelor configuraţii culturale în izolarea lor. În ceasul acesta de trecere spre o altă cultură, mai adevărată istoric, care îi adevereşte şi pe ei, unii japonezi, conştienţi de pierderea valorilor proprii, se sinucid. În curînd o vor face şi alţi asiatici, poate chiar cîţiva africani. (Indienii în schimb n au nevoie s o facă, de vreme ce au demisionat din viaţa istorică încă de la început.)
Ceea ce dă un plus de învestire culturii europene este modul ei de existenţă. În existenţa istorică au fost şi sînt angajate de asemenea toate culturile trecute, dar ele au sfîrşit, uneori degrabă, la existenţă stagnantă. La egipteni, la chinezi, la indieni, intrarea în stagnare istorică a fost evidentă; chiar grecii, cu întreaga lor viaţă istorică şi civilizaţie, intraseră în stagnare. Datorită poate prea bunei lor împletiri cu natura, în orice caz datorită schimbului lor cultural prea redus cu alte lumi, unele culturi sfîrşesc prin a şi supravieţui pur şi simplu, cînd nu dispar în chip violent. Dar o cultură autentică şi deplină nu ar putea pieri dinăuntrul ei, iar viziunea morţii „fireşti” a culturilor, de ordinul celei a lui Spengler, ţine de organicism şi de etnicism, nicidecum de spiritul culturii.
În spiritul culturii, înţeleasă ca structură istorică deschisă, nu încape sfîrşit; modelul ei nu piere, aşa cum nu pier (decît doar prin suprimare violentă a subiectului sau materiei ce le poartă) operele de artă ori ideile. Ca o structură deschisă, spre deosebire de culturile închise de pînă acum, modelul european nu poartă în sine o pulsiune a morţii — putînd fi reluat, cum şi este, pe întregul glob — şi nici nu poartă tendinţe de intrare în stagnare. În momentul cînd, în urma celor două războaie nefaste, continentul european a părut să rămînă doar un spaţiu muzeal şi să treacă în stagnare istorică, a apărut versiunea americană a modelului, cea sovietică, ba chiar versiunea japoneză pe plan industrial, tot atîtea modalităţi sortite să scoată totul din stagnare şi poate să reînsufleţească modelul pe continent el însuşi.
Toate acestea sînt cu putinţă prin modul de existenţă al modelului european, o existenţă în neodihna creativităţii. De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e iniţiatică. Ea e „transmisă” permanent altora şi însuşită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt şi ţintă spiritului creator; fiecare creaţie naşte altele, aşa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezeşte în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiţia izvorului, nu a bălţii stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei. De aceea — în sensul ei restrîns, de cultură umanistă a valorilor şi ideilor — o cultură deplină nici nu poate rămîne una doar „exegetică”, aşa cum sînt cultura indiană ori cea chineză, pentru care tot ce este mai bun s a spus cîndva. Actul de cultură, cu luciditatea şi interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv.
Atunci modelul unei culturi depline poate fi încercat. El exprimă, la fiecare treaptă, o ieşire din condiţia naturală a umanităţii. Spre deosebire de configuraţiile culturale, orice cultură deplină — cu o primă aproximaţie — aduce:


1. o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură în favoarea celui dintîi;


2. o cunoaştere raţională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaştere capabilă să integreze iraţionalul;


3. o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgire a existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie;


4. un orizont deschis, ca o limitaţie care nu limitează, pînă la ieşirea prin creaţii din timpul istoric.


Un asemenea model acoperă astăzi Terra şi se pregăteşte să treacă prin vămile văzduhului. E de prisos să se spună că, pe Terra, modelul european a săvîrşit nelegiuiri fără precedent, în versiunea sa de pînă acum. Configuraţiile culturale, trecute şi prezente, sînt precare în esenţa lor; modelul european a fost aşa numai în existenţă.

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 9490

Ultimele Comentarii