GIOCONDA NIMĂNUI de Valentina Teclici
GIOCONDA NIMĂNUI
Articol scris de prof. Brânduşa Dobriţă
Titlul, o provocare pentru cititor o defineşte pe autoare ca fiind o frumuseţe (fizică şi) mai ales spirituală, dar independentă, fără canoane sociale şi nici literare, un spirit liber, dar şi ludic, care se exprimă în vers liber, în proză lirică ritmată. Voi încerca o explorare a volumului, descifrând dimensiunile lirice din versurile adunate în titluri sugestive şi atrăgătoare.
Cu „Inspiraţie”, Valentina Teclici, asemenea unui jar sfinţit ce-i picură pe frunte, condeiul vieţii / continuă să scrie / capitolul numit „Copilărie”.
În „Dragoste”, început fără sfârşit, / balsam al sângelui pe arşiţa dorului, / mister reflectat în oglinda Universului, / ecou al fiinţei din cavoul timpului e ca o „Pasăre” care învaţă libertarea de a fi, / puterea de-a-ndrăzni şi acţiona pentru a atinge absolutul.
„Când” caii dezleagă frânghiile, / galopând iarba nerostită, Cu ochii arşi de căutări alege o „Acuarelă” şi uneori ţese „Goblenuri” în tapiţeria luminii, alteori creionează „Portret” în care Culorile sclipeau / lacrimi de pietate / rugându-mă să zbor / spre sens şi libertate.
Pe un fundal de muzică de Bach, te îndeamnă „Ascultă” „Poveste” după poveste într-un „Concert” pentru a prinde în laţ cântecul păsării, apoi „Completare” pe o pajişte înflorită în „Concertul pentru oboi”, care ţine în frâu allegro din noi.
Pe partituri de „Dans”, bucurie, dragoste, patimă, / libertate, sărbătoare a vieţii ne sugerează că ”Trebuia” în zare, amurg vinovat / mirosind a nori purpurii să admirăm „Caii singurătăţii” în tonuri şi „Sensuri”ce zvâcnise spre cer / ca o sevă de dor într-un lujer… ce intrau în „Dialog” cu dorinţa plecărilor / şi durerea rămânerii, / cu ispita de-a-nşela / şi teama de fidelitate.
Apoi, se joacă „De-a prinselea” o fugă nebună, / un joc de speranţă şi pândă / şi-o bucurie-ndurerată / de-o toamnă cu trenă prelungă pentru că, Postume, „Eheu fugaces” labuntur ani şi „Va veni ora” când timpul va plânge pe braţe / ghemuit într-un colţ.
Dorindu-şi să fie pelerin poposind / în dumbrăvile spiritului / cât o corabie / cu echipajul obosit / în porturi străine, autoarea îşi dezvăluie un „Dor de Sisif”, dar va lăsa povara în „Carusel” unde Florile amintirii miros a levănţică şi bunici / dar clipa de-acum are-n cerul gurii cenuşă.
În viziunea Valentinei Teclici, „Gioconda nimănui” este rebelă, două talere cântăresc indiscret / dragostea, lumina, întunericul, ura, iar în „Eu, Ana”, personajul este smerit şi are Mâinile arse de culori, / de var nestins, nisip cernut în zori, / aspra ispită de legendă veche, / stăpâne deveneau pe zidul meu.
Cu bucurie înalţă „Către Bacovia, rugă” în vibrări de violet pentru seara de toamnă în doi şi fredonează „Muzică” în Vibraţia curcubeului / înfiorând umerii orizontului, / zbuciumul verde-amar / al sufletului captiv, / respiraţia viorii, / tăcerea pianului.
Printr-un „Paradox intim”, numai despărţirea / înseamnă împreună, ea pare să uite în desele „Plecări” în care Copacii îşi dezgolesc fruntea / şi pădurea jeleşte / prin fiecare trunchi retezat / naşterile, morţile… de „Lectură” în faţa căreia se simte puternică / proaspătă ca o sevă de mai….
Provocată de „Blânda viscolire” de parc-aş fi găsit / la anticariat o psaltire cu imagini de „Tablou după natură” Un sunet de toacă / o zvâcnire de ploape, o aripă agăţată-n perete… va descoperi adâncul „Sens” al vieţii şi nu mai pot privi înapoi.
Tăcerea dădea concerte gratuite / pe care le învăţasem pe de rost în „Imagine de album” şi Clipele, mărgele / în mătăniile îngerilor se înşirau în „Viaţa” moale ca lutul crud, / dură ca lutul ars, frământată-n nestatornice forme / de degetele lui Dumnezeu.
Autoarea mărturiseşte „Credeam atunci” când privirea ta, / trandafir dogorind / mă săruta mereu că vom pleca cu toţii într-o „Călătorie” Rezemaţi cu coatele pe spinarea clipei / bem şampania cuvintelor / la ospăţul speranţelor.
Dacă în „Romanţa tăcerii” învocă anii pierduţi fără de vină / în timpul de pârjol / şi nebunie în „Temă liberă” reactualizează imagini de neuitat din copilărie şi satul natal, îşi aminteşte de timpul / când am fost prinţesa cărţilor, / logodită-n secret / cu toţi scriitorii inimii, / când cărţile lor / mă slujeau ca soldaţii / şi pierdeam şi cuceream împreună / bătăliile vieţii.
Prof. Brânduşa Dobriţă
