Avva Dorotei – Despre mândrie și smerenie

5 Apr 2012 by m.gurza, Comments Off

Moştenirea duhovnicească a Avvei Dorotei

“Avva Dorotei s-a născut în Antiohia, undeva în jurul anului 500, într-o familie de creştini. Până la vârsta de 20 de ani a făcut numeroase studii în oraşul natal, printre ale căror subiecte s-a numărat şi medicina. Niciodată nu a avut parte de o sănătate prea bună, fiind un tânăr relativ bolnăvicios. A intrat în mănăstirea situată la Thavatta, o regiune din sudul Gazei, unde era stareţ în acea vreme Serid. Punctul „atractiv“ al acestei mănăstiri era de fapt păstorirea spirituală a doi pustnici faimoşi: stareţii Varsanufie şi Ioan de Gaza, ale căror scrisori sunt publicate în volumul al XI-lea din Filocalie. La început a îndeplinit umila ascultare de portar, dar, fiind un om cu carte şi foarte sârguincios în învăţătura creştină, i s-a încredinţat gestiunea infirmeriei mănăstirii. Aici şi-a dovedit pe deplin mila faţă de aproapele, dar şi cunoştinţele medicale avansate. În cele din urmă, a devenit asistentul Cuviosului Ioan, până la moartea acestuia, survenită în jurul anului 530. La doar 15 zile s-a stins din viaţă şi egumenul mănăstirii, Serid. Cum Cuviosul Varsanufie nu a mai oferit răspunsuri duhovniceşti după moartea lui Ioan, Avva Dorotei s-a retras într-o zonă aflată între Gaza şi Maiuma, unde a întemeiat o nouă mănăstire. A trecut la cele veşnice între 560 şi 580.”

Stilul original al scrierilor

“În privinţa Învăţăturilor Avvei Dorotei, Enrico Norelli notează: „Sunt un fel de «conferinţe», adică discuţii pe teme cu caracter spiritual, legate de itinerarul vieţii monastice: renunţarea, smerenia, conştiinţa, teama de Dumnezeu, interdicţia de a-ţi urma propria judecată, aceea de a judeca etc. Ele au fost notate de ascultători şi apoi redactate, deşi nici cei care le-au transcris nu au fost mânaţi de intenţii literare, ca în cazul Convorbirilor lui Ioan Cassian, analoage ca gen. Textele lui Dorotei păstrează spontaneitatea exprimării orale. (…) Spontaneitatea şi prospeţimea nu pun în umbră predilecţia pentru enumerarea şi clasificarea entităţilor despre care se discută, indiferent dacă e vorba despre diferitele tipuri de păcate, de minciuni, de smerenie şi orgoliu, de raţiuni pentru părăsirea chiliei şi aşa mai departe“ (Istoria literaturii creştine greceşti şi latine, vol.II/2, Editura Polirom, p. 306). Enrico Norelli evidenţiază succint calităţile stilistice ale textului principal notat de Avva Dorotei (sau de ucenicii săi). Spontaneitatea este oricum o caracteristică a multor texte patristice de înaltă anvergură, purtând astfel un dar al Duhului Sfânt: imprevizibilitatea. Nu ne aşteptăm oricum ca un text patristic autentic să sune doar ca un chimval răsunător, iar prin aceasta să fie lipsit de orice substrat spiritual.’

Cele două mândrii…

“Analogia făcută de Avva Dorotei între cele două trepte de mândrie şi cele două de smerenie este minunată. Despre mândrie spune astfel: „Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca fiind nimic, şi pe sine ca fiind mai presus ca el. Acesta, de nu se va trezi repede şi de nu se va sârgui să scape de ea, vine pe încetul şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte împotriva lui Dumnezeu şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu“ (Învăţături, în: Filocalia, vol. IX, p. 439). Dispreţuirea fratelui se tranformă în dispreţuirea lui Dumnezeu. Smerenia însă vindecă această boală grea. Exemplul oferit de Avva Dorotei în această direcţie, a creşterii mândriei, este unul cutremurător. „Cu adevărat, fraţii mei, am văzut odată pe cineva ajungând în această stare jalnică. La început, dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: «Cine este acela? Nu este altul bun decât Zosima şi cei împreună cu el». Apoi a început să îi dispreţuiască şi pe aceştia, zicând: «Nu este altul bun decât Macarie». (…) Pe urmă s-a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi aşa şi-a ieşit din sine. De aceea, trebuie să luptăm, fraţii mei, împotriva celei dintâi mândrii, ca să nu cădem, pe încetul, şi în mândria cea deplină“ (Învăţături, p. 439). Dureroasă este cu adevărat patima mândriei, dar rareori ne gândim cât de adânc ne poate săpa inimile!”


…şi cele două smerenii

„Smerenia cea dintâi constă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate, şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai jos decât toţi. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Căci, precum când pomii poartă rod mult rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod se înalţă şi stă drept – dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus nu poartă rod, iar de ia cineva pietre şi le atârnă de ramuri şi le trage în jos acestea fac rod -, aşa este şi cu sufletul: când se smereşte aduce rod şi cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult. Astfel, sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi“ (Învăţături, p. 440). Pildele Avvei Dorotei sunt printre cele mai frumoase din Filocalie, majoritatea fiind preluate din natură. Se vede că Avva Dorotei era un om iubitor de frumos, iubitor al întregii creaţii, nu doar păstor de suflete. Doar smerenia este singura vindecare în faţa flagelului mândriei, dar şi ea cunoaşte diferite trepte de desăvârşire. Nu este suficient să îi consideri doar pe cei din jur mai buni decât tine. Trebuie să fii capabil să îi încredinţezi lui Dumnezeu toată viaţa ta, toate succesele tale, toate reuşitele pe care altfel ţi le-ai atribui ţie însuţi în mod nedrept. Cea mai frumoasă pildă de smerenie pe care o aduce Avva Dorotei este legată de Avva Zosima. „Odată, Avva Zosima vorbea despre smerenie, şi un filosof, aflându-se acolo şi auzind cele ce le spunea, voind să afle amănunte, îi zise lui: «Spune-mi, cum te socoteşti pe tine păcătos? Nu ştii că eşti sfânt, nu ştii că ai virtuţi? Doar vezi că lucrezi poruncile. Cum, împlinindu-le pe acestea, te socoteşti încă păcătos?». Iar bătrânul, neaflând cum să-i dea lui răspunsul, îi zise: «Nu ştiu cum să-ţi spun, dar aşa sunt». Filosoful i se împotrivi, vrând să afle cum este aceasta. Iar bătrânul, neaflând cum să-i lămurească lui acest lucru, a început să-i spună cu sfânta lui simplitate: «Nu mă suci pe mine, că eu aşa sunt». Când l-am văzut eu pe bătrân neştiind ce să răspundă, i-am spus aceluia: «Oare nu e aceasta aşa cum e cu filosofia şi cu medicina? Când le învaţă cineva bine şi le practică, ajunge din lucrarea lor, treptat, maestru în filosofie şi medicină. Dar nu poate spune, nici tălmăci cum a ajuns la deprinderea lucrului. Sufletul şi-a însuşit, cum am spus, meşteşugul pe încetul, pe nesimţite, din lucrare. Aşa e şi cu smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte o deprindere a smereniei, care nu poate fi tălmăcită în cuvinte“ (Învăţături, p. 442). Deprinderea smereniei este, cu adevărat, o artă dumnezeiască, pentru care nu este capăt. Smerenia este baza iubirii, pentru că nu poţi face loc în inima ta unui om pe care îl dispreţuieşti; iar noi dispreţuim de regulă atunci când suntem plini de mândrie. Smerenia se naşte cu greutate în inima omului, dar creşte nebănuită, ca o floare aflată în vârful unui munte. De aceea, Avva Dorotei îi acordă o aşa de mare importanţă. Fără smerenie nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Care, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, este un „abis de smerenie“. Smerenia este singura virtute care poate transforma inima de piatră într-una de carne. O inimă vie. O inimă iubitoare de Hristos.”

PENTRU SMERENIE

“Un bătrân  a zis că mai mult decât orice avem trebuință de smerenie. La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strica toate meșteșugurile vrăjmașului. Să cercam și noi și să vedem ce putere are cuvântul bătrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie să avem smerenie și nu înfrânare, mai ales că și apostolul zice: cel ce se sârguiește spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce să nu avem frica de Dumnezeu, căci zice Scriptura: Începutul înțelepciunii este frica Domnului; și în alta parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtam de la răutate. Pentru ce n-a zis, să avem în primul rând milostenia, sau credința, căci zice: cu milostenia și cu credința se curățesc toate păcatele. Iar apostolul zice: fără credință nu poate cineva să placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credință, frica lui Dumnezeu și înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lăsându-le pe acelea a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrânul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credința, nici postul, nici alta fapta bună nu se pot săvârși fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gând și cuget smerit, să fim gata la tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmașului.

Vedeți, fraților, câtă putere are smerenia? Diavolul însă este și se numește împotrivitor. Este vrăjmaș pentru că nu iubește pe om și binele; este împotrivnic pentru că se împotrivește la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meșteșugește în tot chipul sa-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea mintii și cu trândăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl oprește prin îndărătnicire și scumpete. Așa se împotrivește la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numește nu numai vrăjmaș ci și împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toți sfinții părinți prin smerenie s-au îndreptat și cu osteneala ei au săvârșit calea mântuirii. Precum zice: Vezi smerenia și osteneala mea și lasă toate păcatele mele. Numai smerenia poate singura să povățuiască spre împărăția cerurilor; precum zicea avva Ioan: numai smerenia nu are zăticnire și poticnire.

Sa ne smerim dar, și noi puțin, și ne vom mântui. De nu putem să ne ostenim ca niște neputincioși ce suntem, măcar să ne sârguim a ne smeri. și cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom săvârși cu smerenie, ne vom folosi și ne vom împărtăși de sălășuirea sfinților celor ce s-au ostenit, desăvârșit și mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraților! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bătrân a lăudat mai mult pe un frate smerit decât pe alții, zicând că smerenia nu se manie, nici face pe cineva să se manie. Smerenia este mare, că singura se împotrivește trufiei și păzește pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fără numai pentru avere, pentru bucate și pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva să se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia și puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperă pe om și de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: că ce este mai rău decât a te mania și a face pe altul să se manie, precum a zis sfântul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mania, nici a face pe altul să se manie. Adevărul va spun că cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puțin cate puțin își iese din minte și se îndrăcește, tulburându-se și pre sine și pe alții. De aceea zice că smerenia nu se manie, nici face pe cineva să se manie, ci mai vârtos păzește pe suflet de toata patima și ispita.

Sfântul Antonie când a văzut cursele diavolului întinse pe fata pământului și oftând a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsa de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruiește. Orice întristare I s-ar întâmpla smeritului, îndată se defaimă și se osândește că este vrednic de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu arunca niciodată vina asupra altuia. Astfel petrecând fără tulburare și fără întristare cu toata odihna, niciodată nu se mânie nici face pe altul să se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Încă sunt doua feluri de smerenie, precum sunt și doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinstește pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată și de nu se va nevoi să se îndrepte, puțin cate puțin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvârșit singur el l-a lucrat, cu mintea și cu înțelepciunea lui și nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut, fraților, pe cineva odată intru aceasta ticăloasa stare, căruia de-i zicea cineva din frați vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: Cine ești tu? Nu cunosc decât pe Zosima și pe Macarie. Apoi a început sa-i defaime și pe aceștia și să zică: nu știu decât pe Vasile și Grigorie; iar peste putina vreme și pe aceștia a început a-i defaimă zicând: nu știu decât numai pe Petru și pe Pavel. Acestuia I-am zis: Frate, curând o să te vad că-i defaimi și pe aceștia. și credeți-mă, peste putina vreme a început să zică: si cine este Petru și Pavel? Nu sunt nici aceștia nimic, afara de Sfânta Treime, iar ,mai pe urma s-a mândrit și asupra lui Dumnezeu și așa s-a îndrăcit. De aceea, suntem datori fraților să ne nevoim din toata puterea noastră, să nu primim mândria cea dintâi. Să știți și aceasta că este o mândrie mireneasca și este o mândrie călugărească. Mândria mireneasca înseamnă a te mândri asupra fratelui tău că ești mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, că porți haine mai bune și altele asemenea. Când vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mânăstirea lor este mai mare și mai bogata, că are frați mulți, să știi că toți aceștia se afla în mândria cea lumeasca. Tot așa și cei ce se trufesc cu cele firești, că are glas frumos și cântă bine, că este blând și slujește cu credința și fără vicleșug, cu toate că acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumești sunt. Are mândrie călugăreasca cel ce se trufește că priveghează, că postește, înșirând și alte fapte bune ce face. și de nu putem nicidecum să nu ne mândrim să ne mândrim cu cele călugărești, iar nu cu cele lumești. Iată, v-am spus ce este mândria cea dintâi și ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca și care cea călugăreasca. Deci să venim acum și la cele doua smerenii.

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tău mai cu minte și la toate mai bun decât tine, și fără a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toți. Aceasta este cea dintâi smerenie, adică începătoare, căci te smerești, socotindu-te mai mic decât altul, fără ca totuși să te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua și desăvârșita smerenie este când nu numai pe tine te socotești de nimic, ci și toate faptele tale le crezi că sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărata a sfinților, care se naște în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încărcați de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fără roadă stau drept în sus și nu fac rod câtă vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca să se plece în jos și atunci rodesc; așa și sufletul, cat se smerește, atât rodește și cu cat rodește cu atât se smerește, căci cu cat se apropiau sfinții de Dumnezeu cu atât se socoteau mai păcătoși decât toți oamenii. Să va povestesc ce îmi adusei aminte. Odată vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind căci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socotește mai păcătos, se mira și zicea: cum este cu putință aceasta?, și neștiind voia să afle. Eu îi zisei: boierule, cum ești socotit în orașul tău?. și mi-a zis: mare și întâi stătător al orașului. și întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum ești socotit, îmi răspunse: mai jos mult, decât boierii acelui loc. și iar am zis: dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare că ești?. El îmi zise: ca un im de rând. Dar când mergi la Țarigrad și te apropii de împăratul, cum te socoti? și îmi răspunse: ca un sărac. Atunci îi zisei eu: așa este și la păcătoși. Avraam când a văzut pe Domnul, s-a făcut pământ și cenușa; Isaiia zicea: O, ticălosul de mine, cat sunt de necurat!. La fel și Daniil, când era în groapa cu lei și a venit Avacum cu pâine, zicându-i: Primește bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu, a răspuns cu mare smerenie: Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?. Vedeți ce smerenie avea inima acestui bărbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vătămau, și învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoșare s-a mirat, zicând: Si-a adus aminte de mine Dumnezeu. De asemenea și cei trei tineri, fiind în văpaia cuptorului, care de șapte ori fusese ars de tiranul și nicidecum vătămându-se, fiind acoperiți și feriți de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau că pentru bunătatea lor s-au învrednicit acelei cercetări, ci cu totul smerindu-se, ziceau că nu sunt vrednici sa-si deschidă gura măcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, și Israil sfântul se rugau să nu fie părăsiți pana la sfârșit. Vedeți smerenia sfinților, cat de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar și atunci când însuși Dumnezeu îi alegea sa-i trimită spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau și se sfiiau. Așa se ruga Moise: Trimite  Doamne pe altul, că eu sunt gângav și peltic la limbă, iar Ieremia zicea: mai tânăr sunt eu. în scurt, toți sfinții aveau această smerenie în inima lor, din săvârșirea poruncilor, cum am zis, și fugeau de proslăvire. în ce chip cineva fiind îmbrăcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de haină murdară, fuge ca să nu-si mânjească haina lui cea cinstită, tot așa și sfinții fiind îmbrăcați cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca să nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deșartă se aseamănă cu cei goi; că precum aceia de găsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere rușinea cu el, asemenea și cei goi de faptele cele bune, caută slava oamenilor cu care să-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naște în suflet această smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câștiga o cunoaște din fapte. Odată, grăia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, găsindu-se acolo și vrând să afle adevărul, îi zise: Spune-mi părinte, cum te numești pe tine păcătos? Nu știi că ai fapte bune, nu vezi că ești sfânt, nu vezi că faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacă le faci pe acestea cum te socoți pe tine păcătos?. Bătrânul, însă, nu-i răspunde alta, fără numai îi zicea: Nu știu cum să-ți spun, decât numai că sunt așa. Dar filozoful necontenit iscodind, bătrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfăntă: Nu mă supăra mai mult, că eu, în scurt, așa sunt! Văzând eu că bătrânul se tulbura îi zisei: Nu cumva este acest lucru ca și filozofia, și ca meșteșugul doftoricesc, care daca le învață și le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât și la doftor?. Aceasta însă, se face puțin cate puțin, din lucrare, dar cum se face aceasta și cum a ajuns el la această deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arăta. Pentru că, precum am zis, pe îndelete s-a făcut aceasta, fără a simți cum se alcătuiește această deprindere a meșteșugului. Așa este și smerenia: din lucrarea poruncilor se naște obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a făcut deprinderea și obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat și îmbrățișându-mă, mi-a zis: Ai aflat lucrul, așa este precum ai zis. și s-a liniștit și filozoful primind cuvântul.

De asemenea și bătrânii, ne-au spus unele lucruri ca să ne facă să pricepem această smerenie, dar cum este obișnuința ce se face dintr-însa n-au putut să o spună. De vreme ce însuși părintele Agaton, fiind pe moarte și întrebat de frați: Si ție iți este frică părinte?, a zis Cât am putut, am silit firea mea la păzirea poruncilor, dar om sunt, știu eu dacă a plăcut lui Dumnezeu fapta mea? Că alta e judecata lui Dumnezeu și alta a oamenilor!. Iată, ne-a dat ochi să o vedem și minte să o pricepem, dar cum este și cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni să o spună, nici nu a putut să o priceapă, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuiește smerenia, însă, ne-au spus-o părinții, căci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bătrân zicând: ce este smerenia?. și a răspuns bătrânul: Smerenia este o mare și dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupești ce se fac cu mintea și cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toți, precum și rugăciunea cea neîncetată. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiască și nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupești duc sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adică, mai nevrednic decât toți, am spus-o mai sus că se împotrivește mândriei și este smerenia cea dintâi; căci, cum ar putea să se socotească mai mare decât fratele său, să se semețească în ceva, să defaime sau să hulească pe cineva cel ce se socotește mai prejos decât toți? Am arătat de asemenea că rugăciunea necontenită se împotrivește mândriei celei de-a doua. Pentru că cel cucernic și smerit, cunoscând că nu este cu putința a face vre-o faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dânsul și sa-i ajute a face binele. și orice lucru săvârșește, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut și nu se mândrește ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputința lui. Astfel, necontenit cu cât de silește spre fapte bune, cu atât se smerește și cu cât se smerește cu atât sporește întru smerenia sa. În ce chip și ostenelile trupului pleacă sufletul spre smerenie și cum se face aceasta lucrare, să va spun acum.

După ce a căzut sufletul în călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupească și s-a supus patimilor și neînfrânării. Oarecum s-a smintit și s-a făcut sufletul ca un trup, pentru care zice și Scriptura: Nu va rămânea Duhul meu întru acești oameni, pentru că sunt trupuri. Împreună cu trupul pătimește și sufletul și se pleacă cu voința ticălosul, la săvârșirea păcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bătrânul că și ostenelile trupești aduc pe om la smerenie. Că intr-un fel se afla sufletul celui sănătos și în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sătul și în alt fel al celui flămând. Și iarăși, într-un fel este sufletul celui călare și în altul al celui ce umblă pe jos; altfel al celui ce șade în scaun, altfel al celui ce șade jos pe pământ, altfel al celui dezbrăcat și altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea , smerindu-si trupul, împreună se smerește și sufletul. Pentru aceasta a petrecut bătrânul afara patruzeci de nopți și n-a intrat sub acoperământ până ce n-a făcut trupul lui cosit ca fiarele cele sălbatice. Însă osteneala, atunci folosește, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bătrânul că și ostenelile trupești aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu să ne dăruiască și noua smerenie, că din mari răutăți izbăvește pe om si-l acoperă de multe ispite. Căruia se cuvine slava și puterea în veci,

Amin!

Sursa: http://www.ziarullumina.ro

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 10760

Ultimele Comentarii