Sergiu Celibidache- “Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul!”Magdalena Popa Buluc în dialog cu regizorul Serge Ioan Celibidache

28 Jun 2012 by m.gurza, Comments Off


Universul lui Celibidache. Dirijor de notorietate mondială, celebru profesor şi compozitor, Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în Roman. A început studiile de pian, a terminat şcoala şi a început să studieze muzica, filosofia şi matematica la Universitatea de Arte din Iaşi. La 23 de ani, Sergiu Celibidache părăsea Iaşiul pentru a-şi urma visul de a deveni compozitor. Ajunge la Berlin şi se înscrie la Academia de Muzică (Berliner Hochschule für Musik) şi la Universitate, unde urmează cursuri de filosofie. Până în 1945 studiază intens cu Heinz Tiessen, Hugo Distler şi Walter Gmeindl. În 25 august 1945 are loc primul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, care cunoaşte un succes răsunător. În 1946 este numit dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin, unde a susţinut 414 concerte. În 28 noiembrie 1954 i se conferă distincţia “Crucea de Merit” a Republicii Federale Germania şi dirijează ultimul său concert la pupitrul OFB. În urma numirii lui Herbert von Karajan ca director, părăseşte Berlinul.

 

Între 1953 şi 1957 desfăşoară activităţi intense în Italia la pupitrul Orchestrei Scala din Milano, a Academiei Santa Cecilia din Roma, la Torino, Napoli, Bologna şi Florenţa. Susţine masterclass-uri de dirijat la Siena şi Bologna.



În 1977 devine dirijor permanent al Orchestrei Radio din Stuttgart. În 1978 este numit profesor la Universitatea din Mainz, unde predă, până în 1992, Fenomenologia. În iunie 1979 devine Director Muzical General al oraşului München şi Dirijor şef al orchestrei Filarmonice din München. Însoţit de Filarmonica sa, va susţine o serie de concerte în întreaga lume. În 1991 i se decernează titlul de Profesor Honoris Causa al oraşului Berlin şi al Conservatorului din München. La 1 aprilie 1992, la cererea preşedintelui Republicii Federale Germania, acceptă să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, după o absenţă de 37 de ani, fiind numit şi Cetăţean de Onoare al oraşului München. În 1993 i se decernează de către Guvernul francez titlul de Comandor al “Ordinului Artelor şi Literelor”. Pleacă să dirijeze în ceruri în 14 august 1996. Posteritatea i-a confirmat intuiţiile. „Dacă în România unii au practicat jocul de-a mediocritatea, Celibidache a ales să joace jocul cu mingile de sticlă, dincolo de graniţe, păstrând astfel valoarea autentică a culturii române”. Pentru lumea muzicii, Maestrul Sergiu Celibidache a fost şi este, înainte de toate, un dirijor unic, de clasă mondială. Dar a fost mult mai mult de atât. Fundaţia “Sergiu Celibidache” îl onoreză pe Maestru exact la împlinirea a 100 de ani de la data naşterii sale, prin dezvelirea publică a unui bust în faţa casei din Roman unde s-a născut şi prin alte manifestări de anvergură. La ceas aniversar, o întâlnire de suflet cu Serge Ioan Celibidache, fiul genialului dirijor, despre ucenicia exigenţei şi a rigorii, despre muzică şi adevăr, despre Festivalul “Sergiu Celibidache”, despre simfonia Destinului.

“Era un dictator, dar şi un geniu, un magician”



Cum aţi descoperit România? Am venit aici prima dată în 1996, când am terminat filmul “Grădina lui Celibidache”. De atunci până acum s-au produs schimbări remarcabile, chiar dacă sunt încă nenumărate neajunsuri. Pentru mine, aceşti 16 ani au fost aproape un traseu iniţiatic, pentru că am descoperit treptat cine sunt. Am un paşaport franţuzesc, locuiesc la Londra, dar părinţii mei erau români. S-ar putea spune că sunt un român francofon. N-am studiat niciodată limba română, pe care o ştiu numai din discuţiile de acasă cu tata şi cu mama şi, cum nu prea ştiu gramatică, evit să vorbesc. Am descoperit că mulţi dintre tinerii de aici sunt fascinanţi, au progresat într-o mulţime de direcţii, sunt implicaţi în proiecte… Nu mă aşteptam să descopăr atâţia tineri entuziaşti care muncesc din greu, mult mai tenaci decât englezii, francezii sau germanii, care sunt mai prinşi în rutină, mai confortabil instalaţi. Există acum la aceştia o dorinţă de a face lucruri prin care să se evidenţieze. Iar pentru cei care cred că România nu poate fi schimbată, pot dovedi că generaţia tânără este foarte prezentă şi motivată să lupte pentru o Românie mai bună şi mai frumoasă! Mi-au atins inima! Un mare şi călduros „Mulţumesc”! Ei sunt noii mei prieteni. Sper să pot veni aici, la fiecare doi ani, alternând Festivalul “Sergiu Celibidache” cu Festivalul “George Enescu”, într-o formulă inedită, completându-ne reciproc. În timp ce Festivalul “Enescu” aduce lumea muzicală aici, noi construim pentru lumea întreagă. Presărând „seminţe” internaţionale, „seminţe” de Celibidache, încet, dar sigur, vom hrăni solul fertil pe care ţara aceasta îl are, pentru ca, într-una din zile, să înflorească şi să ofere o magnifică grădină românească în lumea muzicală. La câteva zile după lansarea filmului “Grădina lui Celibidache”, realizat de dumneavoastră, o peliculă plină de evlavie faţă de amintirea marelui dirijor şi compozitor, ce v-a impresionat cel mai mult?Lupta dusă pentru recunoaşterea tatălui meu ca un român extraordinar şi a faptului că este minunat pentru România să aibă un ambasador de o asemenea anvergură care să ajute la schimbarea imaginii ei, nu tocmai extraordinară întotdeauna în străinătate. Sufăr din cauza asta când sunt la Paris sau la Londra. Cred că această ţară a avut ambasadori culturali extraordinari din secolul al XX-lea, ca Eugène Ionesco, George Enescu, Brâncuşi, Cioran, Mircea Eliade şi mulţi alţii. Există acum o oportunitate de a face ceva concret în acest Festival, pentru că vorbim despre muzică şi despre un fenomen excepţional, complex, cu concerte, cu masterclass-uri, proiecţii de filme, conferinţe, întâlniri, ceea ce poate da o nouă direcţie tinerilor, studenţilor însetaţi de cunoaştere. În 1990, când Celibidache a revenit în România, după o lungă absenţă, le-a spus intelectualilor că au o vină enormă, că au lăsat mediocritatea să-i conducă. Şi cred că într-o lume în care există din ce în ce mai puţine repere şi referiri la valoare, este important să existe artişti ca tatăl meu despre care să se spună: era român. Trebuie să fim mândri că o personalitate ca el a putut traversa lumea. Am un mare regret că tatăl meu a plecat dintre noi mai înainte de a putea vedea el însuşi acest film. De fapt, “Grădina lui Celibidache” e un proiect pe care îl nutream de multă vreme. Am avut şansa în sfârşit de a face această peliculă când stăpâneam tehnicile cinematografice. Când am venit cu această idee, el mi-a replicat: “Îţi pierzi timpul. Nu se poate face nimic despre muzică, ea nu poate fi înregistrată”. Am avut libertate totală în timpul filmărilor. Voiam de a demistifica imaginile pe care oamenii le-au avut despre el, deoarece nu a fost niciodată o personalitate mediatică. Când tatăl meu crea muzică, nu era numai el, ci şi muzicienii care, la rândul lor, trebuiau să se asculte unii pe alţii, pentru ca, la final, să se regăsească împreună şi că creeze un sunet care să fie muzică. Era un duşman declarat al rutinei. Exista în el o parte de dictator, dar şi o parte de geniu, de magician. Acum am gândit un plan de pornire de anvergură, care sper să fie realizat şi la următoarele ediţii.


Îmi povesteaţi că iubea florile, câinii. Dar ce reprezenta pentru el Grădina? Grădina e metafora vieţii sale. Acea generozitate, o ilustrare excepţională a lăuntrului său. Am avut şansa de a face această paralelă indispensabilă între muzică şi natură. Tatăl meu a făcut dintr-un teren plat un domeniu cu coline şi alei. Fiecare copac a fost plantat de el, ştia povestea fiecărui arbore, fiecărei flori. Grădina era a doua lui mare pasiune, după muzică. Cred că trăia cu ea o adevărată relaţie. De altfel, avea întotdeauna relaţii sincere, fără ipocrizie, fără mască, fără pretenţii. Cu natura avea un contact simplu şi pur, la fel cu câinii avea o legătură directă, vorbea cu ei ca şi cu oamenii. El însuşi era o persoană simplă, generoasă. Era nebun de bucurie când vedea ploia căzând pe câmpie pentru că arborii, iarba puteau să bea şi să se revigoreze. Când toată lumea fugea în casă, el era ca un copil fericit să vadă că grădina era hrănită de ploaie. Avea o generozitate fără limite şi avea exact aceeaşi relaţie şi în muzică, adică o implicare totală şi un raport veridic cu fenomenul muzical. Îl descopeream mult mai liber, mai adevărat în relaţia cu natura decât în cea cu multe persoane. Am vrut să captez în film elemente care să arate această legătură simplă, unică, veridică, fără limite cu natura pentru că este, pentru mine, paralela cea mai puternică şi cea mai relevantă.

Celibidache trăia muzica


Este foarte important pentru tineri să aduceţi în prim-plan imaginea acestui mare muzician. O anumită generaţie îl adora, dar poate că nu foarte mulţi tineri îl ştiu, pentru că este cunoscut faptul că nu-i plăcea să înregistreze concertele. Considera că înregistrările pe discuri au aplatizat totul, au degradat totul, coborând actul muzical la stadiul de fotografiere. Pentru tinerii care nu l-au cunoscut, Festivalul poate deschide perspective noi, orizonturi noi, un alt mod de a vorbi despre muzică şi de a face muzică. În lucrul asupra sunetului, în workshop-uri, în masterclass-uri pe care am încercat să le punem la punct, se poate vorbi nu numai despre Sergiu Celibidache, ci şi despre rafinamentul sonor. Asta poate circula apoi, de la o clasă la alta, de la elev la elev, de la profesor la elev, şi astfel muzica va continua să existe, poate, diferit faţă de cea comercială, de cea care se bucură de mare popularitate, care nu propune adevărate valori. Este foarte important ca, undeva, cineva să apere această muzică. Cu mulţi ani în urmă am asistat la repetiţiile pe care le făcea la Ateneu şi am constatat că era o persoană deosebit de exigentă. L-am admirat pentru capacitatea de a se dărui orchestrei până la epuizare. Era foarte exigent, ştia să ceară foarte mult de la fiecare instrumentist în parte, pentru ca totul să sune ca un întreg. Acea severitate de neînduplecat ascundea de fapt o seriozitate teribilă, un respect nemărginit şi o responsabilitate imensă. Când dirija, Maestrul realiza un adevărat balet al corpului, al mâinilor. Trăia muzica. Trăia într-adevăr muzica. Aceasta îi traversa corpul şi pentru muzicieni era uşor să-l urmeze, să “intre” în muzică pentru că el le “digera” această muzică şi o reprezenta apoi printr-o gestică în perfectă concordanţă cu sunetul. Era o osmoză pe care o redistribuia orchestrei şi care te invita să participi la fenomenul sonor şi la eveniment. Asta era excepţional. Toată lumea era atrasă, fermecată. Nu este vorba numai despre o tehnică precisă, clară, despre o gestică clară. Desigur, dacă există claritate, este mai uşor să urmăreşti sintaxa operei. Dar dacă începi să trăieşti sunetul, şi multor oameni le este greu să lase sunetul să-i invadeze, poţi să-l comunici publicului. Acesta este impactul imediat al fenomenului sonor. Asta înseamnă să ai capacitatea de a reacţiona la sunetul pe care îl auzi. Dacă flautul cântă într-un anume fel, vioara trebuie să intre în dialog şi să-l susţină foarte precis. Trebuie să răspundă felului în care flautul cântă în acel moment, şi nu cum a cântat ieri. Asta avansa tatăl meu în fenomenologia muzicală. Principiul că un violonist a cântat de 200 de ori “Simfonia a IV”-a sau “a V-a” de Beethoven şi o ştie pe dinafară este fals. Dacă pleci de la această idee, poţi asculta discuri. Când începi să concertezi nu ştii ce se va întâmpla. Nu ştii cum va evolua sunetul, nu ştii acustica, ceea ce a plăcut ieri poate să nu mai funcţioneze pentru că sunetul a traversat sala în mod diferit. Dacă este public, sunetul va răsuna diferit faţă de o sală goală. Iar dacă este o sală de bal, sunetul se va comporta diferit faţă de un salon. Poţi trăi această experienţă fără să fii muzician, fără să fii perfecţionist. Dar pentru el era importantă capacitatea fiecărui instrumentist, fiecărui muzician şi fiecărei persoane din public de a rezona în acel moment, cu acel eveniment. Celibidache avea arta de a face ca fiecare muzician să-şi privească în faţă lipsurile. Relaţia dintre el şi fiecare dintre elevii săi se extindea la întreaga personalitate a omului, până la tainele ei cele mai adânci, dincolo de orice convenţie sau formalism. Lupta sa neobosită cu relativismul judecăţilor gratuite sau arbitrare, atât de răspândite în lumea muzicală, îl apropia pe Celibidache, aşa cum preciza Patrick Lang, de inspiraţia lui Husserl. “De la Socrate până la Giordano Bruno, ceea ce e propriu reflecţiei filosofice nu e oare tocmai faptul că ea indispune conştiinţa comună, denunţându-i orbirea, lipsa de temei şi superficialitate?” Celibidache a avut şansa de a se apropia, la Londra, de Furtwängler şi datorită lui a avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica.

 În afară de Enescu, pe care ştim că-l adora, dirijând cu mare pasiune “Rapsodia Română”, care erau preferinţele sale muzicale? Într-adevăr în “Rapsodia Română” unea o energie şi o pasiune sublime. Avea o mare admiraţie pentru Enescu. Spunea întotdeauna că s-a apropiat sufleteşte şi de Bruckner. La început a fost Ceaikovski, apoi, impresioniştii, suprarealiştii… Avea o întreagă colecţie de etichete. În muzica franceză devenise specialist în Debussy şi Ravel… Cred că, de fapt, era fascinat de compoziţie şi se punea în serviciul compozitorului, indiferent cine era acela. Era fascinat de noua creaţie mondială, mai curând decât de o veche compoziţie de Bach pe un principiu deja urmat. Poate că la sfârşitul vieţii, când s-a apropiat din ce în ce mai mult de religie, a fost foarte aproape de Bruckner, chiar de viaţa sa, de evoluţia lui personală, descoperindu-şi o afinitate cu acest compozitor. Am avut impresia că pe măsură ce înainta în vârstă era din ce în ce mai fascinat de grandoarea, de bogăţia sunetului şi compoziţiilor bruckneriene. Cum priviţi conexiunile pe care le descoperea între matematică, filosofie şi muzică? Cele trei sunt intim legate. Relaţia cu matematica este evidentă, pentru că metrica de la începuturi se bazează pe matematică şi pe logică. Există totuşi o precizie diabolică, există apoi stabilitatea triunghiului geometric care face ca în gestică să fie aplicat acelaşi principiu. În privinţa filosofiei, există relaţia cu fenomenologia pe care el o aplică fenomenului sonor, născându-se astfel o metoda cu totul nouă, o aplicare pe care tatăl meu a argumentat-o şi a folosit-o întreaga viaţă. Era pasionat de matematică, citea enorm filosofie. Cred că a încarnat aproape o fuziune a acestor noţiuni în lumea muzicală. Şi-a bazat propriile teorii pe legile matematice, filosofice, fenomenologice. Aţi trăit într-un mediu rafinat. Ce amintiri aveţi din copilărie despre marile personalităţi care vă vizitau? La noi venea foarte multă lume. Îmi amintesc de Eugène Ionesco, de Marie France, cu care am petrecut momente foarte speciale, de alte personaje carismatice, cum erau Regina Spaniei, care îl admira şi căreia tata îi purta un mare respect. Dar tata era o persoană discretă şi rezervată. Cea care organiza aceste întâlniri era mama. Lui îi plăceau câinii, natura, mersul la ţară. Şi adora să-şi petreacă timpul cu elevii lui. Când nu dirija, lucrul cel mai important pentru el era să predea. O făcea chiar şi în vacanţă.

 Ştiu că printre elevii săi, cărora le-a acordat burse, s-au numărat Horia Andreescu şi Cristian Mandeal. Se poate urmări în gestica lor acel balet al corpului “furat” de la maestrul lor. Aţi putea aminti alte câteva nume care i-au fost mai aproape de suflet? E greu pentru că erau foarte mulţi elevi. Tata nu forma vedete. Nu era un impresar. El îi învăţa, apoi fiecare îşi urma drumul. În plus, principiile lui muzicale nu erau deloc comerciale, le cerea să „intre” în opere, în sunet, ceea ce însemna să asculte discuri, să participe la toate repetiţiile… Deci, aplicând asemenea principii, nu creezi un mecanism de succes comercial. Era foarte apropiat de Ida Haendel, desigur, rezona profund şi avea o mare admiraţie pentru Arturo Benedetti Michelangeli, pentru Barenboim, cu care se cunoscuse în Israel, şi desigur erau multe alte relaţii între colegi pe care îi respecta. Dintre elevii cu care a păstrat o strânsă legătură de-a lungul anilor l-aş aminti pe Enrique Garcia. Din aceeaşi generaţie nu au apărut nume de talia unui Barenboim. Este explicabil, pentru că el nu se ocupa de o carieră, ci de un principiu fenomenologic. A cântat mult cu Rony Rogoff, care era atunci un mare violonist, şi cu alţii ale căror nume nu mai au astăzi o rezonanţă internaţională. Acum întrebarea cine a fost elevul lui Celibidache pare atemporală, anacronică. Dar el s-a simţit dator să-şi împărtăşească cunoştinţele şi există astăzi oameni, ca Patrick Lang, care a studiat sub îndrumarea lui la München, Mainz şi Paris, care au asimilat o cantitate enormă de cunoştinţe şi sunt capabili să continue apărarea acestor principii. Şi, pe de altă parte, există oameni care cred că au o cunoaştere absolută a ceea ce s-a întâmplat în jurul tatălui meu, ceea ce devine deranjant, pentru că fie îl imită, fie nu trăiesc cu adevărat acest fel de muzică. Încearcă să-şi amintească ce a spus Celibidache şi asta este în opoziţie totală cu stilul său. Sunt cei care au căzut într-o capcană. Dar sunt alţii care au reuşit să-şi descopere propria personalitate, iar apoi viaţa a adus ce a adus. Succesul a depins de muzicalitatea fiecăruia.

“Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”


 Aţi amintit de mama dumneavoastră, Ioana, de formaţie pictoriţă, care a părăsit România la 22 de ani, în 1946, fugind cu un avion militar francez şi având la ea doar o periuţă de dinţi. A studiat pictura şi desenul la Paris. Despre soţia sa, Sergiu Celibidache mărturisea, într-o conversaţie: “Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”. Cum vă amintiţi relaţia dintre ei? Tata era destul de sever şi de complex. Avea părţi tenebroase, nelinişti privind evoluţia lumii, pe care o vedea dispărând la un moment dat. Mama însemna soare, energia care-l împiedica să meargă prea departe în această direcţie. Cred că a avut un rol enorm pentru că poseda bucuria de a trăi, o lumină care crea un echilibru între ei. Reuşea să-l remonteze rapid şi era minunat să vezi asta. Bineînţeles că ambii aveau temperamente latine şi existau confruntări zilnice, tensiuni, dar exista o adoraţie reciprocă şi o dragoste aproape carnală. Îl cunoscuse pe tata la Buenos Aires. Avea 27 de ani şi era căsătorită când s-au îndrăgostit. În cartea „Ioana Celibidache. O mătuşă de poveste”, de Monica Pillat, ea povesteşte că prima lor întâlnire a fost de un magnetism aparte. „L-am văzut la «Teatrul Colon» dirijând «Simfonia a IV-a» de Brahms. Ascultându-i muzica, m-a copleşit o emoţie infinită, pe care n-o mai simţisem niciodată. La sfârşitul concertului m-am dus cu programul în mână să-i cer un autograf. Când am ajuns, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată pe alţi 45 de ani”. De ce vi s-a dat numele Serge, acelaşi cu al tatălui dumneavoastră? De fapt sunt Serge Ioan. Probabil că a fost simbolic… M-am născut dintr-o uniune foarte puternică, o pasiune reciprocă care a durat întreaga viaţă. Mama i-a fost fidelă tatălui meu, pasiunii lui, gloriei lui. Admiraţia mea asemănătoare pentru tata a creat poate un decalaj între noi, pentru că la un moment dat mama a devenit aliatul meu, ea ştia ce trebuie să fac şi ce nu trebuie să fac, avea un rol ingrat, tata venea acasă o dată pe lună, ca şi cum ar fi venit Mesia. Mi-a trebuit destul de mult timp pentru a descoperi rolul şi importanţa mamei. În ultimii ani am avut şansa de a mă apropia foarte mult de ea. Avea poate nevoie de acest lucru, fără să-mi spună, pentru că era foarte pudică, o „grande dame”. Eu aveam preocupările mele, filmele pe care le fac, călătoriile… Îmi dau seama greu că oamenii îmbătrânesc, dar, la un moment dat, am receptat acest lucru şi am avut şansa să înţeleg că a venit vremea să-i ofer dragostea pe care mi-o dăruise toată viaţa. Nu ştiu dacă am reuşit, dar, cu siguranţă, ne-am apropiat.

 Sergiu Celibidache Lucrurile extraordinare pe care le-aţi făcut în aceste zile în România n-au fost cumva determinate de dorinţa mamei? Nu. Mama n-a înţeles de ce trebuie să merg la ministrul culturii, de ce trebuie să cer eu aceste lucruri şi nu vine România să ceară să-i aducem acest ambasador extraordinar, de ce trebuie, în ultimă instanţă, să cerem să facem ceva pentru România. A fost indignată de această poziţie. Îi spuneam că este un proiect, că, desigur, trebuie făcute demersuri, că sunt probleme politice, sunt oameni care au alte interese decât ale noastre. Eu fac ceea ce trebuie să fac. Este adevărat că la ţară, unde este înmormântat tatăl meu, şi unde îşi găseşte locul şi ea acum, sătenii au venit să ne întrebe dacă s-ar putea ca piaţa satului să se numească Piaţa Sergiu Celibidache. Mi se pare că dintre Piaţa Sergiu Celibidache din Bucureşti, cea din München sau cea din Polonia, cea mai importantă este aceasta, simplă, dintr-un sătuc franţuzesc pe care el l-a adorat. Ştiu că acolo sus el este fericit. Eu trebuie să continui efortul tatălui meu, trebuie să-l onorez. Chiar acest festival îl fac mai puţin pentru el, cât pentru gândirea lui muzicală, pentru că trebuie dată o speranţă de viaţă noii generaţii care poate descoperi o nouă şansă pe drumul muzicii. Din fericire, eu rămân apolitic, dar există oameni în faţa cărora îţi vine să spui cu atât mai rău, sau cu atât mai bine, asta este România de astăzi…

Concerte, masterclass-uri, lansări de carte, expoziţii…

Punctaţi-ne, vă rog, câteva momente din programul primei ediţii a Festivalului “Sergiu Celibidache”, care a debutat în 3 mai şi va ţine până în 7 iulie, cu ocazia celebrării a 100 de ani de la naşterea marelui dirijor român. Dintre evenimente aş marca şi proiecţia peliculei “Celibidache”, despre geniul muzicii, în regia lui Jan Schmidt-Garre, care, din păcate, nu a mai putut ajunge la premiera filmului său, din motive medicale, acesta suferind o fractură la picior. El se destăinuia: „Să te întâlneşti cu Sergiu Celibidache, să-i asculţi concertele şi repetiţiile, să studiezi cu el în clasă şi să iei lecţii private de la el, să fii cu el în aceeaşi cameră cu ocazia a numeroase întâlniri private este unul din cele mai mari daruri pe care le puteam primi în viaţă. Până astăzi, personalitatea ce nu accepta compromisuri a lui Celibidache şi cunoştinţele sale despre arte mă însoţesc în fiecare zi. Sunt fericit că pot exprima o parte din cele mai profunde experienţe al mele prin acest film”. Un moment impresionant a fost şi oferirea monedei numismatice “Sergiu Celibidache 100”, emisă şi lansată de către Banca Naţională a României, primarului Sorin Mircea Oprescu. Prin aceasta am dorit să-i mulţumesc în mod public pentru sprijinul constant acordat Festivalului şi, implicit, valorilor culturale româneşti. Aş mai aminti expoziţia de fotografii “Fragmente din viaţa maestrului Sergiu Celibidache”, prezentată în premieră pentru România, la Palatul Cesianu-Racoviţă, care portretizează cronologic întreaga viaţă a tatălui meu. Imaginile fac parte din colecţia personală a familiei. Printre cele 200 de lucrări expuse se regăsesc atât fotografii clasice, cât şi fotografii realizate artizanal pe lemn. Filosofia ideii de fotografie pe lemn a venit din dorinţa de readucere a fotografiei în lumea palpabilă – un fel de repunere în drepturi a imaginii ce a devenit în secolul nostru aproape exclusiv virtuală, şi transformarea imaginii în obiect de artă. Până în data de 7 iulie se vor derula opt concerte, sunt şapte masterclass-uri, trei proiecţii de film, două lansări de carte şi alte evenimente la care participă invitaţi din ţară şi din străinătate.


Dar despre masterclass-urile ţinute de cei care au fost elevii maestrului pentru tinerii români ce ne puteţi dezvălui? Mai ales că cei care predau vor susţine şi o serie de concerte. Aş aminti-o pe legendara violonistă Ida Haendel, cea care intrepreta concerte de vioară sub bagheta lui Celibidache. În urma masterclass-ului de vioară de la Bucureşti s-au remarcat Mălina Ciobanu, de 13 ani, originară din Iaşi, şi Anna-Maria Cristina Popan, în vârstă de numai 10 ani, din Timişoara. Ida Haendel a fost impresionată de câţiva tineri instrumentişti ce au participat la masterclass-ul său, astfel că noi, Fundaţia, am decis să îi înscriem pe aceşti copii talentaţi şi la masterclass-ul de vioară al maestrului Rony Rogoff, ce va avea loc între 25 – 29 mai, şi ne gândim să oferim o bursă pentru a studia vioara, la New York, cu Rony Rogoff, ori în Germania cu un maestru violonist din cercul de artişti internaţionali ai fundaţiei noastre. Orice student înzestrat va avea ocazia să îşi urmeze visul. Martin Kofler a susţinut şi el un Masterclass de Flaut la Universitatea de Muzică din Bucureşti. De-a lungul carierei, acesta a cântat alături de mari dirijori precum: James Levine, Sir Neville Marriner, Fabio Luisi, Blomstedt Herbert, Brüggen Frans, Koopmann Ton şi Jonathan Nott. Dorin Marc a susţinut un alt masterclass, de contrabas. Din 1992 el a fost prim contrabasist al Orchestrei Filarmonicii din München, sub bagheta Maestrului Sergiu Celibidache. Din anul 2003, când ocupă postul de profesor universitar la Academia de Muzică din Nürnberg, se dedică cu preponderenţă activităţii pedagogice. În prezent este profesor şi la “Academia Toscanini” din Bologna. Apreciez ceea ce spunea Dorin Marc, că “muzica se rezumă la ceea ce înseamnă cu adevărat; nu la materie, ci la spirit”. Maestrul Helmut Nicolai, membru fondator al Cvartetului “Rosamunde” din München, a revenit în ţară. Ca violist, el a susţinut un masterclass de muzică de cameră, care s-a încheiat cu un Recital susţinut de absolvenţii săi, la Institutul Francez din Bucureşti. Domnia sa va avea un recital, în 3 iulie, la Ateneul Român. Cu Wolfgang Gaag, Sergiu Celibidache a dezvoltat timp de 30 de ani sunetul unic de brass, în special pentru lucrările lui Anton Bruckner, Violonistul şi dirijorul Rony Rogoff urmează să susţină un masterclass la Bucureşti. Dirijorul spaniol Enrique Garcia Asensio a fost în 1960 participant la celebrele cursuri de dirijat ale maestrului în Siena. Va încheia seria de masterclass-uri cu un curs de dirijat cu orchestra de coarde a “Cameratei Regale”. Nu am putea să avem o bucurie mai mare, decât dacă peste ani măcar un nume din cei care participă la Festivalul nostru în sesiunea de masterclass-uri va ajunge un muzician de talie internaţională.


Ce artişti importanţi vor poposi în această vară la Bucureşti? Între 30 iunie şi 7 iulie, la Ateneul Român, vor avea loc numeroase concerte, susţinute de artişti recunoscuţi, foşti elevi ai lui Sergiu Celibidache şi orchestre de primă clasă ale României: Enrique Garcia Asensio, Mark Mast, Markus Theinert, Rony Rogoff, Cristian Mandeal, Ida Haendel, Misha Dacić, Peter Sadlo, Wolfgang Gaag, Helmut Nicolai, Michael Martin Kofler, Dan Grigore, Dorin Marc, German Brass, Henschel Quartett, Orchestra Română de Tineret, Filarmonica “George Enescu”, Filarmonica de Stat „Moldova” Iaşi. Punctul culminant al concertului şi al întregului festival va fi premiera mondială a compoziţiei „Haz de Necaz” de Sergiu Celibidache. La Biblioteca Academiei am participat alături de un numeros public la lansarea volumelor „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepţie”, de Patrick Lang şi Stéphane Müller, şi „Despre fenomenologia muzicii”, de Sergiu Celibidache. Despre maestru au vorbit muzicologul Viorel Cosma, academicianul Solomon Marcus… A fost o oportunitate de a descoperi lumea sa bogată, de a apăra anumite valori incontestabile, în care el a crezut, de a ilustra o fenomenologie muzicală pentru care a luptat toată viaţa şi care nu e promovată sau apărată nicăieri altundeva în lume. Îmi doresc să putem crea o formă unică de abordare a muzicii care, foarte curând (sper eu), să depăşească frontierele, în calitate de moştenire românească.


 Care este scopul Fundaţiei “Sergiu Celibidache”? Fundaţia are ca obiect promovarea culturii şi a artei şi, în mod special, păstrarea şi cultivarea moştenirii muzicale a lui Sergiu Celibidache. Urmărim şi înfiinţarea unui muzeu, a unei librării şi a unei arhive de imagini şi sunet. Totodată dezvoltăm şi susţinem programe de instruire şi educare a interpreţilor şi dirijorilor, atât de muzică de cameră, cât şi orchestrală. Sergiu Celibidache a fost dirijorul care a privit universul prin gaura cheii muzicale, redefinindu-şi universul sonor. Era românul născut să dirijeze o lume. Fundaţia “Sergiu Celibidache” a realizat, împreună cu TVR, pelicula „Român născut să dirijeze o lume”. Timp de 80 de minute s-au urmărit interviuri şi înregistrări cu acesta, din arhiva Televiziunii Române, în timpul vizitelor sale în România. O mărturie unică a celui care a declarat: „Sunt român şi voi muri român. Muzica nu corespunde unei forme de a fi. Muzica e o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare. Ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare altă activitate omenească…”. Tatăl meu considera că, dincolo de muzică, se naşte eternitatea, prin transcenderea senzaţiilor… Sergiu Celibidache a atins un punct de maximă expansiune şi a trecut acest prag al ”impresiilor muzicale” – aşa cum bine spunea – către o transcendere absolută în patrimoniul cultural al Umanităţii.

“Trebuia să plec pentru a descoperi cine sunt”

 

 Să sperăm că de acum încolo lucrurile se vor schimba. Ce vă dezamăgeşte cel mai mult la noi? Eu nu sunt aici pentru a schimba sistemul, ci pentru a face ceva pentru muzică, chiar dacă nu sunt un mare talent în muzică. Mi se pare foarte important să demonstrez că se poate. Mama ar fi probabil mândră, pentru că era convinsă că este important ca lumea să-şi amintească de principiile tatălui meu. România de astăzi nu este ceea ce ar fi putut fi… Dar eu i-am spus că ea este o ţară pe harta sufletului meu, că eu sunt român, tata era român şi trebuie să te descurci cu ceea ce ai. N-o să fac un festival în Japonia. N-ar avea niciun sens. Trebuie să-l fac acolo unde simt o rezonanţă, cea mai latină şi cea mai naturală. Şi atunci am venit în această ţară, cu defectele şi cu calităţile ei. Sunteţi cineast. Şi totuşi, vă întreb, cum de trăind într-un asemenea univers, nu v-aţi îndreptat către muzică? Mi-am dat seama foarte repede că având un tată atât de perfecţionist şi la un nivel atât de înalt, singura mea şansă este să mă apropii de muzică fără a atinge niciodată perfecţiunea lui şi, în consecinţă, să-mi trăiesc viaţa în umbra tatălui meu. Deja trăiesc aşa, fără să vreau, şi cred că ar fi fost o alegere suicidară. Comparaţia avea să dureze întreaga viaţă. Şi când eşti conştient de ce a reuşit să facă acest om, ce pasiune, ce dăruire, ce perfecţiune a atins, cercetările lui în care s-a situat atât de adevărat, atât de puternic, nu poţi decât să-l respecţi, să-l recunoşti şi să-ţi spui: Dumnezeule, dacă vreau să înţeleg cine sunt, trebuie să plec cât mai departe posibil de el. Deşi, prima mea dragoste a fost muzica.

La  Cântaţi la vreun instrument? Cânt la pian. Am cântat cu tata acasă, am făcut împreună jazz pentru că el era foarte liber şi capacitatea jazzului a fost întotdeauna de a reveni asupra fiecărei note, de a improviza şi deci de a încuraja spontaneitatea. Dar, de fiecare dată când venea acasă, îmi arăta lucruri atât de interesante încât mi se păreau limitate capacităţile mele. Mi-am dat seama că risc să devin ceea ce atâţia elevi ai lui au devenit, o copie pală, nici măcar colorată, în alb-negru a tatălui meu. Trebuia să plec pentru a mă descoperi. Atunci, cum mă pasiona dinamica între sunet şi imagine, puteam, fără să pierd muzica adevărată, să mă joc cu o noţiune muzicală. Filmul mi s-a părut un alt mijloc de comunicare. Şi m-am îndreptat în această direcţie


Ioana Celibidache Nu v-aţi gândit să realizaţi pelicule şi despre alţi muzicieni, dirijori… Desigur, dar nu este vocaţia mea. N-am vocaţia de a fi în culisele muzicii. Am făcut acest film despre tata pentru că era un film care depăşea muzica. Este un film despre generozitate, despre valorile umane care sunt altceva decât valorile muzicale. Sunt un admirator al muzicii, dar nu-i dedic viaţa mea. Am de făcut filme extraordinare, ale căror scenarii le-am scris deja. Ce proiecte aveţi? Pentru a rămâne totuşi în domeniul muzicii, un mare proiect este un film despre viaţa tatălui meu în imagini. Plecarea din Iaşi, al Doilea Război Mondial, Berlin, plecarea în cucerirea lumii a acestui român fără un ban, împotriva dorinţei părinţilor. L-am developat şi se va numi “Cravata galbenă”. De ce acest titlu? Când Sergiu Celibidache l-a anunţat pe tatăl lui, care spera să-l vadă intrând în politică, că dorea să plece să facă o carieră muzicală, care, în vremea aceea, era asociată cu a saltimbancilor, a fost o decepţie cumplită pentru acesta şi s-a produs o ruptură totală între tată şi fiu. Şi-a făcut valiza şi a plecat… Făcuse economii mult timp ca să-şi cumpere o cravată galbenă. I-a cerut voie tatălui său să ia cravata, dar acesta nu i-a permis. A plecat, nu şi-a mai văzut niciodată tatăl şi nici cravata, dar aceasta, pentru mine, este simbolul tuturor nostalgiilor lăsate în România, dar pe care le-a păstrat în suflet toată viaţa.

“Plec şi mă întorc, dar mă consider român”

 

 Vorbiţi mai multe limbi străine. Dintre Franţa, Anglia, Germania, unde aţi locuit, de care vă simţiţi mai legat spiritual? E greu de spus. Am un paşaport franţuzesc, am trăit în Franţa, acolo mi-am făcut studiile, apoi am plecat în Statele Unite, am aterizat în Anglia, am trecut prin Germania, unde nu e deloc rău… Dar, în fond, mă credeam francez, mă simţeam bine în Anglia şi apropiindu-mă de România din 1996, ocupându-mă de procesele mamei, de lucrurile care trebuiau recuperate, de Fundaţie, întâlnind oamenii de aici, mi-am dat seama treptat că nu sunt decât român. Cu româna săracă pe care o vorbesc, am de fapt sânge românesc, îmi place să trăiesc ca un român şi fac ceea ce fac pentru că aş vrea să particip la progresul României de astăzi. Mama considera că România modernă n-are nicio speranţă. Dar nu este adevărat. Lucrurile se pot schimba, vine o generaţie nouă… Simt în mine o rezonanţă şi o nevoie de a participa la această Românie din care simt că fac parte. Este cumva aberant, pentru că n-am trăit aici. Plec şi mă întorc, dar mă consider român. Cum aţi portretiza România? Este o ţară atât de complicată şi de greu de înţeles şi de acceptat în exterior şi pot înţelege frustrarea străinilor când vin aici. Este o dualitate între latura latină, foarte agreabilă, care te face să te simţi repede bine venit, şi dificultatea de a face lucrurile să meargă, de a regla afacerile pentru că există cu totul alte repere. Când am sosit, am fost destul de şocat şi frustrat, cu timpul am ajuns la concluzia că nu am dreptul să judec ceea ce nu cunosc. Poţi vorbi despre orice, poţi spune asta nu e normal, dar trebuie să aşezi lucrurile în context şi să înţelegi că până în 1989 a fost aici regimul comunist cel mai dur din Europa şi că de azi pe mâine într-o Românie liberă apar oportunităţi, de azi pe mâine oamenii simt poate că şi-au pierdut tinereţea, că au ratat atâta vreme şi încearcă să recupereze repede, să recucerească timpul pierdut… Eu nici nu condamn, nici nu judec, nu-mi permit nici măcar să am o părere. Nu rămâne decât să accepţi faptele, să speri că, dacă oamenii gândesc pozitiv, în timp, se poate reveni la valori, ceea ce este valabil pentru întreaga umanitate. Se vede că România s-a trezit deja, evoluează, poate nu cu repeziciunea dorită, şi nu ai dreptul să nu crezi în asta. Noi principii se instalează treptat. Deci fiecare îşi va găsi locul, şansa de a lucra, responsabilitatea. Dar, dacă vrem ca ţara să se schimbe, nu trebuie aşteptat ca guvernul să facă acest lucru. Eu o fac cu acest Festival, dar fiecare, prin munca sa, are de jucat un rol, de la oamenii din Fundaţie, de exemplu, la taximetrişti… Pentru ca România să devină mai bună, trebuie apărate valorile, cele ale părinţilor sau bunicilor noştri, care s-au pierdut sau au fost distruse. Pentru că fiecare dintre noi are dreptul la viaţă, la frumuseţe, chiar dacă există milioane de revolte, de resentimente… Treptat, sunt sigur că România va redeveni acel „Mic Paris”, acel centru cultural de referinţă al Europei.

 Văd în biroul dumneavoastră expuse o mulţime de modele de maşini. Aveţi o pasiune pentru curse? Am sânge românesc şi vene făcute din petrol. Sunt pasionat nebuneşte de maşinile de curse şi reprezint piloţi de Formula 1. Există un triunghi în mine: muzică-cinema-maşini de curse. Actualul prim-ministru al României este, de asemenea, pasionat de curse. Da. Poate că în viitorul apropiat vom putea continua să ameliorăm imaginea României nu numai prin intermediul muzicii, dar şi prin alte proiecte de automobilistică sportivă. Am intenţia să mă lansez în curând şi în economie. Sunteţi un bărbat fermecător. S-a scris în tabloide că v-aţi fi căsătorit la Biserica Sfântul Iosif de la Bucureşti. Cum vi se par femeile din România? E fals. Nu sunt căsătorit. Vărul meu s-a căsătorit şi s-a produs o confuzie. Eu am cinci copii, dar nu sunt căsătorit. Româncele sunt superbe. Cred că în afara frumuseţii fizice pe care o poţi admira, în fond, oriunde în lume, am descoperit aici mulţi oameni care au o frumuseţe interioară, femei care cred în valori. Bărbaţii par puţin mai superficiali, nu ştiu de ce. Sunt ataşaţi mai ales de bunurile materiale. Pot înţelege asta pentru că şi eu vreau să mă simt confortabil. La Fundaţie vin multe doamne îndrăgostite de muzică şi se implică în proiectele de viitor, în master-class-uri. Şi vă spun sincer că nicăieri nu am întâlnit atât de puternic această frumuseţe interioară. Tatăl dumneavoastră a avut o aplecare către religia budistă. Sunteţi credincios, credeţi în Dumnezeu, în destin? El s-a orientat către budism foarte repede. Afirma că religia este o cufundare în realitate, numai că noi ne închipuim că trăim tot timpul în adevăr şi că nu avem nevoie să căutăm realitatea. Când a venit la Berlin, l-a întâlnit pe Martin Steinke, care l-a impresionat. A simţit întotdeauna nevoia de a încerca să limiteze suferinţa celorlalţi. În întreaga sa biografie artistică de peste 50 de ani, Celibidache a dăruit o măiestrie simfonică unică lumii şi a dezvoltat principiile a ceea ce el a numit „Fenomenologia Muzicii”. Cu ajutorul acestei discipline el a creat şi a predat un principiu unic şi revoluţionar – principiul trăirii sfârşitului în început. Fiind influenţat de Zen şi de filosofia budistă, pentru Celibidache muzica era experienţă. Eu sunt botezat ortodox, dar ca filosofie am fost obişnuit zilnic cu noţiunile budiste implicând atenţia acordată celuilalt, limitarea suferinţei, ajutorarea celor slabi şi încercarea de a face din lume un loc mai bun. N-o arăt, sunt o persoană discretă, dar sunt foarte budist în apropierea de lume. Tata mi-a oferit această viziune, iar eu am adoptat-o foarte repede. Dau o mare importanţă Destinului, dar şi capacităţii de a-ţi schimba Destinul. Este o dualitate. Sunt lucruri care există pentru că trebuie să existe, este greu să mergi împotriva Destinului, dar fiecare dintre noi are şi capacitatea de a-şi urmări evoluţia.

 Care sunt compozitorii pe care îi iubiţi cel mai mult? Sunt influenţat de tatăl meu pentru că am ascultat enorm ceea ce dirija el. Am simţit la Bruckner un impact de-a dreptul religios. Îmi amintesc că am vizitat în Japonia maeştrii Zen cu care tata se întâlnea. Cred că niciodată n-am simţit atâta linişte, ca şi cum eram în biserică după o rugăciune profundă. Acelaşi lucru l-am simţit la Bruckner. Nu sunt singurul care crede că este unul dintre cei mai mari simfonişti ai tuturor timpurilor. Timpul lui Bruckner este ceea ce vine după sfârşit. Ca şi cum lumea ar fi fost perfectă şi toate întrebările mele n-aveau de ce să existe. Am simţit o mare apropiere de Bruckner şi i-am trăit intens muzica. Bogăţia orchestraţiei aproape m-a convertit la religie. La ce visaţi? Să schimb, să îmbunătăţesc imaginea României. Acest festival reprezintă mai mult decât muzică. Oamenii trebuie să îşi asculte inimile, în acelaşi mod în care tatăl meu şi-a urmat visul împotriva tuturor obstacolelor. Cel mai important este să crezi că e posibil să îţi îndeplineşti visul! Trebuie să oferim românilor această şansă de a-şi urma visul şi de a-l transforma în realitate! Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul! Tatăl meu obişnuia să spună: „De ce e nevoie să îţi explic eu? Ceea ce fac eu, oricine poate face! Este în fiecare dintre noi!”.

Magdalena Popa Buluc  www.cotidianul.ro

Sursa: http://melidoniumm.wordpress.com/2012/06/27/traiti-muzica-traiti-sunetul-traiti-va-visul/

 

 

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8239

Ultimele Comentarii