Peregrinările Prințului cel Trist de Rodica Anca

11 Jul 2012 by m.gurza, Comments Off

Rodica Anca împreună cu soțul său prozatorul, traducătorul și profesorul universitar George Anca.

*

Peregrinarile Printului cel Trist

 de Rodica Anca

E P I L O G

 

 

Au trecut ani mulţi şi multe generaţii şi-au trăit vieţile liniştite şi fericite pe Insula cea Minunată.

De la o vreme, însă, ceva a început să meargă altfel de cum ar fi trebuit. Unora dintre ei nu le prea mai plăcea să aibă grijă de ogoarele lor, altora nu le mai păsa de prietenii lor, alţii au început să privească cu invidie peste gardurile vecinilor, nu se mai ajutau unii pe ceilalţi ba, chiar începură să se înşele unii pe alţii şi să profite de naivitatea şi bunăcredinţa celorlalţi. Oamenii de omenie nu şi-au dat seama de schimbări de la început, când mişelnicii erau puţini şi prefăcuţi. S-au dumirit doar mult mai târziu, când aceştia şi-au dat arama pe faţă şi n-au mai avut nici un pic de jenă şi când erau mulţi, prea mulţi şi prea răi pentru a le face faţă.

De unde apăruseră oare, aceste apucături neomenoase şi necinstite?

Nu toate pocitaniile de pe vremea Impăratului cel Hain pieriseră de sabia Prinţului cel Trist. Câţiva reuşiseră să fugă şi să se pituleze prin văgăuni şi coclauri şi cu timpul şi-au schimbat înfăţişarea. După câteva generaţii, vrăjile făcute de mama Impăratului şi-au pierdut tăria şi încet-încet au început să arate ca toţi oamenii la înfăţişare. Dar firea lor cea dinainte de a fi pociţi, şi-au păstrat-o aşa cum au avut-o: leneşi, lacomi, arţăgoşi, nemiloşi, proşti, zgârciţi şi fără inimă. Femeile şi copiii lor erau întrutotul pe măsura lor.

Incet-încet şi-au format o societate a lor şi şi-au pus în cap să subjuge iar Insula şi să fie ei singurii stăpânitori.

Prinţul cel Trist şi Domniţa cea Bălaie plecaseră de mult lângă strămoşii lor şi nimeni, nu mai venise de atunci pe Insula cea Minunată. Dar urmaşa lor, Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea şi ochii ca STElele, trăia tot în Castelul de Cleştar, împreună cu Balaurul cel Credincios şi cu piticii cei sfătoşi, Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată familia de moşnegi din măruntaiele stîncii.

Moştenise de la tatăl ei dragostea şi dorul de oameni, chemarea spre cunoaştere, spre descoperiri, spre aventură.

Prinţul îi povestise toate întâmplările prin care trecuse şi aşa a aflat ea despre Insula cea Minunată, despre oamenii care o locuiau, despre Moşneagul cel Alb şi despre nepotul acestuia, care călătorise împreună cu Prinţul dealungul şi dealatul mării în căutarea altor insule şi altor oameni.

Balaurul cel credincios păstrase toate amintirile în memorie şi îi povestise despre bătălia pe care a purtat-o Prinţul cu Impăratul cel Hain şi Pocitaniile lui.

Şi într-o bună zi se hotărî să se ducă şi ea pe Insulă, să vadă ea, cu ochii ei frumuseţile de acolo şi să-i cunoască pe locuitori.

Piticii noştri, când auziră, dânşii, ce şi-a pus Domniţa Donosteea în cap, începuă să se roage de ea să nu se ducă nicăieri, că primejdii înfricoşătoare o pândesc peste tot, că ei or să îi poarte grija şi n-o să aibă cum s-o ajute, că mai bine să nu plece. Dar ea nu şi nu! Ea pleacă şi, dacă ei sunt îngrijoraţi, n-au decât să meargă şi ei împreună cu ea!

Piticii stătură ei şi se sfătuiră ce şi cum să facă şi până la urmă, văzând că n-o scot dintr-ale ei, hotărâră ca Moşopal să plece împreună cu Donosteea.

În acest timp situaţia de pe Insula Minunată se schimba de la o zi la alta.

Nu mai existau vrăjitorii cei preaputernici din alte vremi, dar urmaşii lor se străduiau din răsputeri să îi transforme din nou pe oameni în bolovani, ca nimeni să nu le mai stea în calea lor cea plină de vicii. N-au reuşit cu vrăjile lor, oamenii au rămas oameni, dar parcă nu mai aveau minţi, parcă nu mai judecau, nu mai gândeau. Ca să-i supună mai lesne voinţei lor păcătoase, i-au momit cu promisiuni de bogăţii pe care le vor primi fără să mai fie nevoiţi să muncească toată viaţa lor, că vor primi în fiecare zi hrană gata preparată ca să nu se mai obosească s-o prepare. Oamenii ajunseseră bolovani cu toate că nu-şi schimbaseră înfăţişarea.

Noile Pocitanii umblau trufaşi printre ceilalţi locuitori, împopoţonaţi în haine bogate, în caleşti aurite, aruncând promisiuni în dreapta şi-n stânga, iar locuitorii îi aclamau şi le cântau osanale, pe oriunde şi-ar fi plimbat fastul şi bogăţiile. Trăiau în case mari, înalte ascunse după garduri de nepătruns nici măcar cu privirea Nimeni nu putea zări ce se află dincolo de ziduri, doar acoperişurile aurite ale palatelor. Pe lângă acestea, Castelul Cenuşiu Al Împăratului cel Hain părea o biată magherniţă. Dar lor, Noilor Pocitanii, nu le era de-ajuns! Cu cât aveau mai mult, cu atât voiau şi mai mult! Bieţii locuitori de pe Insulă, habar n-aveau ce li se întâmplă, curgeau zdrenţele de pe ei, munceau din zori până în noapte sperând că în curând se vor împlini promisiunile primite de la Noile Pocitanii.

Dar destui oameni nu s-au lăsat amăgiţi şi unii dintre ei, cei mai înţelepţi şi mai puternici, au reuşit să fugă în munţi, acolo unde odinioară, spune povestea, trăiseră în vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său.

Au rătăcit multe luni de zile în căutarea Poienii Neştiute, au înfruntat drumuri obositoare, s-au căţărat pe stânci abrupte, pe care nu creştea nici măcar un copăcel, au coborât în prăpăstii adânci, au sărit din piatră în piatră prin apa şuvoaielor care curgeau la vale, tocmai din vârful muntelui, au străbătut grotele din pântecul muntelui, au îndurat foamea şi vitregiile furtunilor, dar nu s-au dat bătuţi! Unii dintre ei şi-au pierdut puterile şi speranţa şi au pierit pe cale, fie s-au prăbuşit de pe stânci, fie au rămas în urmă storşi de vlagă şi de speranţe. Dar cei mai mulţi, tineri,viguroşi şi cu voinţă de a merge mai departe, pe drumul lor, s-au înverşunat şi după mult timp, ajunşi pe creasta muntelui, descoperiră la picioarele lor Poiana cea Neştiută!

Acolo l-au găsit numai pe Nepot, Moşneagul părăsise lumea aceasta de multă vreme. Rămas singur, Nepotul nu plecase din Poiana cea Neştiută de nimeni.

Folosindu-se de învăţăturile Moşului despre datini, despre sufletele şi năzuinţele oamenilor, de sfaturile pe care Prinţul i le dăduse dealungul călătoriei în care cunoscuse puterea naturii, a gândului şi a cumpătării, Nepotul se apropiase de păsările cerului şi de animalele pădurii, care îl înconjurau cu dragoste, îi purtau de grijă şi vegheau asupra lui. La rândul său Nepotul Moşului le iubea pe toate, şi încet-încet a învăţat graiul fiecărui animal, al fiecărei păsări şi astfel el ştia tot ce se petrece pe Insulă. Păsările îi povestiseră despre Noile Pocitanii care cuceriseră toată insula, despre bogăţia în care se lăfăiau aceştia, despre cât de mult se schimbasră oamenii, şi desprea ceata care pornise în căutarea lui pe potecile ascunse ale muntelui. Urşii, căprioarele, iepurii le urmăreau paşii prin păduri având grijă să nu se rătăcească unii de alţii, să-i atragă spre locurile cu fructe din păduri, cu faguri de miere şi cu ciuperci spre a nu-şi perde de tot puterile.

Aşa că atunci când apărură pe creasta muntelui, oamenii erau aşteptaţi de Nepot şi primiţi cu bucurie şi iubire. Noaptea, în jurul focului îi povestiră ce se petrecuse jos în vale şi ţinură sfat despre ce puteau ei să facă pentru a scăpa de tirania Noilor Pocitanii, şi cum ar fi putut Nepotul să-i ajute.

În Castelul de Cleştar, Domniţa Donosteea împreună cu Moşopal şi Balaurul cel Credincios, de pregăteau de plecare. Unchiul Auraş ramase să se îngrijească de treburile de zi cu zi împreună cu ceilalţi pitici, până la înapoierea celor călători.

Cei doi călători socotiră că era necesar să ia cu ei un cufăr mare cu tot felul de pietre preţioase şi bulgări de aur, poate le vor fi de folos pe acolo pe unde se duc,

Moşopal i-a dat Donosteei paloşul cel cu flacără care-i aparţinuse tatălui ei, piatra dătătoare de viaţă pe care o purtase Domniţa cea Bălaie, mama ei. I-a mai dat o cutie vorbitoare pe care o meşteriseră piticii, cu ajutorul căreia putea vorbi cu cei rămaşi la Castelul de Cleştar în caz de nevoie.

După ce au cărat toate cele în capul balaurului, îşi luară rămas bun de la pitici, care rămaseră cu ochii înlăcrimaţi în grota de unde Balaurul se pregătea să.şi ia zborul.

Uşiţa din urechea dreaptă a Balaurului se deschise singură dinaintea lor şi, cu uimire, pătrunseră în încăperea în care, odată intrase şi Prinţul cel Trist cu sfială dar şi cu speranţă.

„Bine ai venit Stăpână Donosteea, împreună cu micul tău prieten. Eu, cel care vă vorbesc, sunt Balaurul cel Credincios. L-am slujit cu credinţă pe tatăl tău, Prinţul cel Trist şi te voi sluji cu acelaşi devotament şi pe tine, orice porunci îmi vei da, te voi purta oriîncotro vei dori să mergi, te voi ajuta şi te voi sprijini oricând vei avea nevoie!”

„Cele două lumini care luminează peştera, sunt ochii mei şi ce voi vedea eu, vei vedea şi tu şi prietenul tău cel mic, dacă se va urca pe masa din mijlocul încăperii. Dulapurile din jur sunt pline cu cărţi ale celor care, de-a lungul timpului mi-au fost Stăpâni şi prieteni, în care au scris despre toate călătoriile lor de-a lungul şi de-a latul Universului, despre lumile întâlnite şi toate cele ce li s-au întâmplat în aceste călătorii. Aştept porunca de plecare.”

După ce-şi veni în fire, că deşi ştia despre Balaur, era prima oară când îl vedea şi mai ales, când îl auzea vorbind, Donosteea nu mai şovăi şi dădu porunca de pornire.

Balaurul se roti încet pe piatra pe care stătuse nemişcat de atâta vreme, deschise puţintel gura şi printre dinţi se arătă limba sa cea de foc. Aceasta se făcu din ce în ce mai subţire şi mai luminoasă, până ajunse ca o rază de lună, o îndreptă spre peretele stâncii şi o lungi până îl atinse. Apoi începu a o roti şi când cercul a fost complet, bucata de cremene se prăbuşi afară în apele de la poalele stâncii.

Apoi se săltă uşurel de pe piatră şi porni să plutească spre gaura din perete. Trecu binişor prin ea şi, odată ajuns afară, dispăru într-o clipire, din ochii piticilor rămaşi în urmă privind din marginea găurii!

De data asta, Balaurul cunoştea drumul, aşa că o duse pe Domniţa Donosteea în cel mai scurt timp, direct în Poiana Neştiută, unde odinioară îl purtase şi pe Prinţ.

Donosteea şi Moşopal se apropiară de foc şi se alăturară celor strânşi în jurul lui. Domniţa le spuse cine este şi că a venit pe Insula cea Minunată să-i întâlnească, să-i cunoască şi să şi-i facă prieteni pe cei pentru care se luptase tatăl ei.

Tare se mai bucură Nepotul Moşneagului cel Alb când o văzu pe Domniţa, pe care o ştia de când era o copilă frumoasă şi deşteaptă, pe care părinţii ei nu oboseau învăţând-o tot ce ei, la rândul lor, învăţaseră din cărţi, din călătorii şi de la viaţă!

S-au bucurat şi tinerii din poiană, care auziseră despre Prinţul cel Trist, numai din poveştile din bătrâni şi care până acum nu crezuseră că acestea sunt adevărate.

Apoi, cu toţii, aşezaţi pe lângă foc, îi povestiră Donosteei ce se petrecuse pe insulă în ultima vreme şi ce ar putea face ei pentru a ieşi din impas.

Nepotul Moşului le spuse că vor trebui să lupte cu Pocitaniile cele Noi şi că vor trebui să se organizeze, să se întoarcă printre oameni, să le spună despre Pocitanii şi despre minciunile cu care le luaseră minţile, despre lăcomia acestora, despre planurile lor de a stăpâni ei singuri Insula cea Minunată, restul oamenilor având obligaţia de a le fi slugi credincioase tot restul vieţii lor. Să le povestească despre Nepotul Moşneagului cel Alb, care există de.adevăratelea şi care, împreună cu Domniţa Donosteea îi vor ajuta şi îi vor învăţa să lupte, să-şi făurească arme şi să-i invingă pentru totdeauna pe nemernici. Şi, ca să se deosebească de Pocitanii, care, precum am mai spus, arătau ca toţi oamenii, Donosteea le dădu la fiecare câte o mică piatră de topaz pusă pe un şnur, care, dacă se apropia de cel ce o purta pe piept, un mişel de pocit, se încălzea şi astfel tânărul ştia cu cine are de a face şi devenea vigilent.

Tinerii Topaznici, plecară în vale să-i descopere pe aceeia dintre oameni care îşi păstraseră demnitatea şi nu se lăsaseră păcăliţi, prostiţi sau cumpăraţi de Pocitanii.

În timpul acesta, Moşopal, plecă, împreună cu Balaurul, înapoi la Castelul de Cleştar unde, împreună cu toţi ceilalţi pitici se apucară să făurească arcuri, săgeţi, săbii şi suliţe, treabă la care piticii erau mari meşteri şi care munceau cu tragere de inimă şi măiestrie.

Rodica Anca

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 13963

Ultimele Comentarii