FLORENTINA NIŢĂ – Aripi de gând

23 Aug 2012 by admin, Comments Off on FLORENTINA NIŢĂ – Aripi de gând

„Ipostazele liricii, în volumul intitulat simbolic ”Aripi de gând”, pe care poeta Florentina Niţă ni le oferă sunt cele ale unui suflet plin de trăiri ce-au năvălit cu toată încărcătura lor emoţională să ne descopere frumuseţea iubirii, neliniştea, dorinţele şi speranţele pe care fiinţa umană le nutreşte.

Poeta se plimbă cu uşurinţă prin registru variat al sentimentelor, dându-le, cu o abilitate rar întâlnită, profunzimi meditative asupra trecerii prin viaţă spre căutarea liniştii  eterne.

Nimic nu trădează neliniştea, ci totul e în aşteptare. Poezia „Tăcuta aşteptare” este semnificativă în acest sens:

Hai, trage barca (…)

Aici pe mal, uitarea valuri sapă

Şi-un drum ascunde fiecare pleoapă”.

Elementul mitologic „luntrea lui Caron” îşi găseşte la Florentina Niţă corespondentul în simbol  creştin, crucea:

Bătrâne, celor duşi le fă cărare

Cu trudă festinul se porneşte,

Din vâsla ta crucea le pregăteşte.”

Timpul  văzut mereu ca o aşteptare este relevant mai ales în poeziile de dragoste. Iubirea este ceva sacru, ceva ce trebuie păstrat. Poeta refuză superficialitatea, opunându-i statornicia:

Stau lângă tine până când

simţi-vei că îţi aparţin” (Alter ego)  de remarcat  ecouri eminesciene   „lângă salcâm, dragă,     m-aştepţi tu, pe mine (Sara pe deal).

Aşa cum am mai subliniat, aşteptarea pe plan erotic se preschimbă în ”statornicie”. Imaginea este magistrală:

Mi-s sprijin la porţi adevăruri promise,

Din cuvinte şoptite clădesc metereze,

Ancorez peste turnuri cărarea de vise

Arcade de nori pe deasupra s-aşeze.” (Statornicie)

În  „cetatea iubirii” poeta îşi poartă sufletul ce se transformă ”într-o aripă de gând” ce strânge ani adunaţi la număr/ trecut absent/ gând nerostit , prezent simplificat”/ toate sperând în ”nemoarte” şi în neuitare.

Timpul este în viziunea creatoarei ”martor ucis dar în noi regăsit”, mai simplu  este metafora uitării şi a revenirii sub forma amintirilor, care aduc şi vremurile de demult, când ”voievozi cu ochi de cerneală” apar la ceasul nălucirilor.

Nici natura nu scapă de ireversibilitatea timpului. Invocaţia nucului bătrân (Nuc bătrân), purtător de taine constituie imaginea  extrem de reuşită  a comuniunii omului cu natura. Nimic declarativ, expansiv, ci doar o pioasă rugăminte de a-i mărturisi amintirile: „Cântă-mi nucule, câte mai ştii numai mie”, iar răsplata este dorinţa de a-i turna la rădăcină ”apă vie”, făcându-l nemuritor.

Menţionăm şi interesul manifestat de poetă pentru peisajul policrom al naturii în circuitul anotimpurilor: Alchimia toamnei, Jertfa toamnei, etc.

Modelând timpul spunându-ne o Poveste nerostită, creionându-ne un Autoportret, poeta se plimbă în universul său artistic pe care îl îmbracă într-o elegantă haină ţesută din cele mai frumoase cuvinte ale limbii române. Puritatea stilului şi armonia versurilor demonstrează mânuirea cu competenţă – de către doamna Florentina Niţă  ziaristă şi membră a fostului cenaclu literar Arcadia  a mijloacelor artistice,  făcând să versul să  vibreze un lirism de o gravă tonalitate, ce impresionează şi încântă totodată. „

                                                                                               Cecilia Bănică PAL

 

 ***

 

 

Aripi de gând

            FLORENTINA NIŢĂ

 

Bat aripi de gând pe cerul rotund,

Se scurg în şuvoi spre-afundul din noi

 

Ecoul nu pot să-l spulbere tot,

Chemarea n-o ştiu în ceasul târziu.

 

Când fi-vom apus al stelei de sus –

Un ultim popas pe malul rămas,

 

Se va fi uitat de zborul înalt

În stinsul tumult din timpul prea mult.

 

 

Autoportret

 

 

Îmbrac cămaşa zilei pe goliciunea vieţii,

Cu iederă-mpletită mijlocul mi-l încing,

Deasupra-mi pun mantaua de frunze a tristeţii

Cu care mă-nveleşte azi toamna hohotind.

 

Lumina ireală a lunii e ţesută

Pe vălul de dantelă sub care îmi ascund

La sărbători de taină cu tulburare mută

Privirea rătăcită pe lucitor veştmânt.

 

În sipete de vreme cu primenit parfum

Din clipele urzeală a pulberii stelare

Croită pe măsură îmi ţin haina de mir

În care să mă ducă un timp fără răbdare.

 

 

Alchimia toamnei

 

 

În creuzetele neliniştii

încerc să recompun din cioburi

alchimia toamnei.

Peste drum

castanii se aprind

in jertfe catalitice de fum.

Şi în al său vârtej

fiorul rece al serii se înalţă

învăluitoare

sorbind întreagă lumina clipelor

în aşteptare.

 

 

Arhetipul suferinţei

 

 

Îmi cenzurez pornirile –

departe de ele să fug nu pot.

Ideatizarea mi-a înfipt în inimă un pumnal.

Cu durerea măcelărindu-mi conştiinţa

voi înainta prin bezna rostirilor

şi de-o fi să mă strige cineva îndărăt

n-am să întorc capul,

n-am să-l întorc,

n-am,

să nu mă uite moartea negăsindu-mă.

Pentru că nu poţi şti niciodată

de unde pândeşte

perversă

incertitudinea.

 

 

Rondel alb

 

 

Zăpada pe câmpuri sahare

La ce-ar îndrăzni să se-arate

Când viscolul mării de sare

O-nalţă spre bolţi nemişcate?

 

Pe feţele arse-n dogoare

Ar cerne sporite carate,

Dar astăzi pe câmpuri sahare

La ce-ar îndrăzni să se-arate?

 

Nicicând nu va şti să cuprindă

Pustiul tăcuta ninsoare,

Va fi un îndemn s-o aprindă

La fiece pas când apare

Zăpada pe câmpuri sahare.

 

 

 

 

Modelând timpul

 

Modelăm timpul. Umbre răsar

În palma clipei rotunjindu-şi figura.

Bulgări de jar se rotesc. Un olar

Şi-a potrivit după soare măsura.

 

Liberi să zboare desprinşi de noroc

Sunt doar cocoşii în dans de nuntire.

Clipa s-a spart aruncată în foc

Ofrande dând curcubeului mire.

Ceas smălţuit bate în turnul de fum,

Roata se-nvârte sub huma cleioasă.

Trag obosiţi caii la oişti de scrum,

Timpul ucis în ţărână clepsidra îşi varsă.

 

 

Jertfa toamnei

 

 

Ochi de viscol ne străbate –

Taina lunii că ne doare,

Cade-o aripă de moarte

Limpezită-n neuitare.

 

Trece-un vânt prin frunza rară

Răscolind toamne uitate,

Ger în tâmple să răsară

Ceas de os în turnuri bate.

 

Se întorc din noapte brume,

Frunza mori de vânt ascunde;

În crispare, peste lume

Ceru-n sine se pătrunde.

 

Măşti de jertfă se alungă

Peste întâlnirea noastră –

Scrumul toamnei ne ajungă

Troienit, peste fereastră.

 

 

În urma mea

 

Mereu în urma mea un pas

Rătăcitor pe căile umblate,

Întârziat în umbra mea un glas

De foşnet răscolind frunzişuri moarte.

 

Tăcerile stârnind c-o lunecare

Abia simţită când te-aud păşind,

Suflarea ta de gheaţă-n parcă-mi pare

Mereu în urma mea un gând…

 

 

Steaua Polară

 

Am fi putut fi zborul, dar cine să ne-o ceară

În veacul ca de smoală, sub un cer de cărbune?

Aveam pe aripi vântul, pământul sub picioare

Potecile apriva ca o Cale Lactee.

Când se-nălţa, braţul drept descria integrale,

Ce se roteau prin aer.

Pe frunze desenam aeroporturi libelule,

Ne construiam vapoare din hârtie

Să navigăm pe magistrale imaginare,

Stăteam cu norii la taifas,

Munţilor le puneam antene în piscuri,

Cuvintelor-formulă le aprindeam fitilul

Şi le lansam rachete.

„Aurul e în noi!“ – strigam, dar fără să se-audă,

Rămaşi pe dinafara prezentului în care

Ne căutam cu toţii Steaua Polară,

În veacul de smoală cu cerul de cărbune.

 


Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii