Maria Rugină: În lumina inocenței

18 Oct 2012 by m.gurza, Comments Off

    Perle curgătoare, nestinse brăzdează cerul volumului ,,ÎN AMURG” (Ed. Timpul, 2004) al poetei și publicistei Emilia Țuțuianu, director al Editurii Mușatinia, din Roman.

    Drumul îndoit al Iubirii – de la auroră la crepuscul și invers – este marcat atent, cu indicatoare luminoase, pline de speranță. Într-un singur punct, șerpuirea prea amețitoare dă autoarei senzația abisală a nimicniciei : ,,Să nu aștepți pe nimeni… să nu aștepți nimic!” (,,Agapia”), dar acesta este doar aparent capătul drumului.

    Confirmându-l pe Miguel de Unamuno (,,Numai ideea pe care o trăiești tu este adevărată”) și accesând dreptul intim cel mai important, pe care trebuie să-l cucerească omul pentru a învinge – acela de a contrazice(chiar și pe sine) – Emilia Țuțuianu înaintează și ajunge la adevărul său pe calea sigură a trăirii, a convingerii nemijlocite că puritatea și bunătatea îți pot aduce fericirea : ,,Să fii bun, ca să poți fi fericit” (,,Agapia”).

    Extras din ,,Peștera lui Platon”, prin zeiescul neastâmpăr al Norocului, abia în amurg, când lumina își oferă cu disperarea despărțirii strălucirea, Omul, mișcându-și cap-mintea după ,,cele ce sunt”, vede, înțelege și crede.

    Vede și înțelege că planeta noastră este locuită doar de două,,popoare” – femei și bărbați – care poartă între ele un nesfârșit război, pe viață ( ca durată), pentru viață (ca finalitate), cu cel mai mare consum de viață (ca rezultat).

    Și atunci, începe să creadă că această etapă, care este doar praf, pulbere și fum, trebuie depășită, că undeva, în nesfârșit, va fi existând un loc ,,fără durere și fără suspin”, în care ar putea ajunge cel puțin o parte din sine…

    Substanța umană este animată de elanul desăvârșirii, care poate fi activat doar cu cheia Iubirii.

    Sufletul hipersensibil al poetei a descoperit această cheie, accesând cu ea cerurile albastre ale firii.

    ,,Amurgul” emilian sugerează o arhitectură a sublimului de toate zilele, dând contur ,,visului etern”, inoculat de valul nestăvilit de iubire, din sufletele bunicilor, revărsat ,,asupra tuturor” .

    Nucleul, loc geometric al acestei echilibrate construcții, pare să fie tocmai întâlnirea între prima și ,,a doua inocență” (Élie Faure), care a durat în sufletul copilului – odată cu firescul des-zidirii nemiloase a trecerii – încrederea în forța binelui, a simțirii și a trăirii curate și depline, sub ,,Lumina sidefată” a tradiției și a credinței.

    De altfel, transparența edificiului – trecută prin verdele cuminte al temeliei, sub privirea ochiului deschis al intrării în alb-negrul existențial – este magistral sugerată de penelul artistului plastic Iosif Haidu. Privind coperta și grafica interioară a cărții, îngemănarea text-linie este atât de perfectă, încât e greu de descifrat care a urmat-o pe cealaltă.

    Construcția lirică nu forțează extremele, nu ascute unghiurile, nu-și elaborează și amplasează prețios arcadele, ci urmează atentă izvorul curgerii proprii, irizându-și sclipirile în liantul metaforei perene.
    Iar când în ,,ființa de lut” ,,s-a pitit tainic iubirea”, din rădăcinile ei adânci au crescut ,,aripi albe”, străbătând ,,Cunoașterea”.
    ,,Cetatea Luminii” (,,Labirintul”), asediată cu ,,dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate și sfere / Venind de departe, vorbind de alte ere”, deschizându-se, trebuia să-i ofere poetei ,,adevărul”. Era, de fapt, cetatea trupului său, care, sângerând ,,de durere și plăcere” (,,Joc”), și-a lansat inima-,,rodie” în marea agitată de ,,scurgerea haină a timpului” (,,Revenire”).
    Descifrând mecanismul implacabil al acestei nemiloase dimensiuni, poeta încearcă, prin intensitatea trăirii, nuanțarea dimensională a orelor și zilelor (de la clipă, la zile și nopți polare), sperând că ,,atunci voi avea Timp / să Trăiesc… Să Gândesc, să Iubesc” (,,Mărimea Timpului”).
    O altă rivală pe care o înfruntă inima sa însetată de trăire este incertitudinea. Mângâiată de zefirul iubirii, pădurea verde a sufletului poetei a măsurat viața și moartea cu ,,clipa străvezie”  de vis și amintire, iar ,,când a căzut o petală”, a văzut în ea ,,fructul”, care ,,n-a mai apărut…” (,,Iluzie”). Nesăbuința cochetă a Evei, viclenia egoistă a șarpelui, pustiul așteptării deșarte, sclipirea distantă a virtualului trec viul dragostei în vis, lăsând în urmă certitudinea ,,cerului fierbinte și gol” (Nicolae Labiș) al neîmplinirii : ,,Te caut peste tot… și nu te găsesc” (,,Visul dragostei”).

    Este dragostea doar un vis trecător? Pascal Bruckner crede că ea trăiește doar până la mărturisire. Aici se află capcana: cât durează până și ce înseamnă după? Este momentul culminant al povestirii de sine – clipa în care întrebarea arde, iar răspunsul întârzie … Este, aș zice, împrejurarea fortissimă în care autoarea a simțit nevoia accesării – spre descărcare – a acelui zăvor zăgăzuind durerea : ,,Nu aștepta pe nimeni… nu aștepta nimic!”.

    În zbaterea luminoasă a ,,Amurgului”, Emilia Țuțuianu descoperă că chiar și nimicul înseamnă ceva: proecția înapoi a fostului, retrăirea, amintirea –  ,,Poteca cu tei înfloriți”, cerul armoniei, ,,flacăra iubirii”, ascunse în ,,caseta anilor” – care readuc ,,zâmbetul lui”, ce încă ,,transformă trăirile în rouă” (,,El”).
    Înțelegând că orice pas înainte este, în același timp, și un pas înapoi, că orice edificiu are atât intrare, cât și ieșire, neînfrânta arhitectă a vieții primite redeschide porțile trecutului, sfidând lașitatea necruțătorului ,,hoț al vârstelor”, care ,,fuge…fuge…fuge…”.
    Iar când constată, plină de amară revoltă, că punctul de plecare , ,,Casa bunicilor” , e ,,pustie și goală”, iar ,,Căminul părinților” e ,,ca o pasăre care, / după ce și-a luat zborul, / își caută cuibul plin de / penele ce i-au căzut din aripi”, poeta decide, ca un deznodământ prin autodepășire : ,,Mă-ntorc la ființa iubită, / cu sufletul plin de dragoste, / să-i spun c-a fost cu mine mereu!” (,,Pioșenie”).
    În liniștea mănăstirii, inima sa înțelege esența trăirii: ,,Totul vine de la Dumnezeu”.

O carte care se deschide așteptând, se citește vibrând, se închide meditând: De ce trebuie așteptat cel care pleacă, înlăcrimând o iubire pe care a provocat-o? De ce ne înfricoșează nimicul, deși el reprezintă concentrarea supremă? Și dacă femeia trebuie să cedeze mereu, cum se explică faptul că ea este învingătoare (în amintitul război), atât ca număr cât și ca longevitate? Ce se cuvine să fie EA: Cetate, Redută, Rachetă?

Maria Rugină

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii