LUMINAŢIE LA BIUŞA
***
LUMINAŢIE LA BIUŞA
Coborât-am dintre munţi
S-ajungem lângă părinţi
S-aprindem facla vie
În zi de luminaţie.
Şi satul mi s-a părut pustiu
Şi casa parcă plânge
M-am simţit străin
Şi lacrima îmi curge.
Ard lumânările pe deal
Lumina să-i cuprindă
Pe cei din neam în neam
Ce zac tăcuţi în cripte
Şi crucea pare mai rece
Şi totul pare nefiresc
Căci iată vremea trece
Toţi pe rând ne părăsesc.
Nu ştiu de ce timpul
E crud şi nemilos
Ne lasă-n urmă dorul
Şi-un gol imens…
Lumina lină se ridică
Spre cer cu implorare
Să-i ierte pe cei duşi o clipă
Şă-şi găsească a lor iertare.
Vocea preotului te-nfioară
Trimiţându-ţi ruga-n ceruri
Şi dorul de părinţi te doare
Vai, cât suntem de singuri…
Odihna să le fie liniştită
Şi pacea să-i mai liniştească
Dumnezeu pe toţi îi iartă
Prin puterea sa cerească.
Coborât-am dintre munţi
Pentru ai noştri dragi părinţi
Iertăciune să-le-aducem
Prin lumina de la cruce.
Aşa a fost din neam în neam
Aşa îi datina-n Ardeal.
01.11.2001
Mariana Gurza
O LACRIMĂ ARZÂND
ÎN ,,LUMINAȚIE LA BIUȘA”
de Mariana Gurza
,,Lumină din Lumină” sfințește, la Biușa, apa lutului din care purcedem. Un fir de fum se-înalță prin aerul arderii noastre, ducând neliniștea unui suflet ales – Mircea-Eugen Craioveanu – spre nesfârșita grădină a împăcării depline.
Fie-i călătoria precum i-a fost viața printre noi: o ecuație limpede, în care, între fapta și esența sa umană, semnul egal avea putere de lege și simetrie fără echivoc!
Supuse arderii tăcute a durerii, încercatele culmi sibiene își acordează formele cu clipirile temătoare ale lanului de aur pâlpâietor, hrănind cu neuitare clipa despărțirii.
Luminație…
Vechimea și simbolistica obiceiului vine să ne amintească, în clipe de amară restriște, forța, bogăția și armonia spiritualității românești – coloana vertebrală pe care s-a înfășurat, întru verticalitate, rezistența milenară a poporului român pe meleagurile sale natale.
Versurile Marianei Gurza adună, într-o personificare unanimă, tăria pietrei, elanul viului, libertatea veșniciei, spre deschidere de cale, descriind circularitatea, sensul închis al ființării:,,La început a fost lumină”, la depășirea unui prag – ,,Luminație”.
Lumina este, în fapt, substanța care hrănește viața. Ea limitează moartea.
Ofranda de lumină dăruită sufletelor călătoare în văzduhul Nesfârșirii capătă, sub înalta simțire a poetei, proporții nezăgăzuite.
Simplitatea limbajului, în cernit suspin de durere, apelul spre trezire și participare către elementele din firescul nesecat al naturii, ruperile de ritm, impuse parcă de trecerea textului din voce-n voce, dau versurilor liniștea Neliniștii concentrate și dissipate, ca într-o litanie.
Sorbind lumina despărțirii întru neuitare, cei rămași, ,,tot mai singuri”, sunt îndemnați să iasă din ,,golul imens”, depășind legea trecerii prin speranța reîntâlnirii.
Lumina simțirii gurziene dă Luminației de la Biușa fiorul înalțării, fără abatere, a sufletului celui drag, spre întâmpinarea Voinței Divine, în necuprinsul Dincolo.
Aureolat de îndrăzneala risipirii cu folos a timpului hărăzit, de căldura lacrimii supreme a despărțirii, de neliniștea Tainei împărtășite, un suflet se desprinde, pornește, dispare …
O suspendare, în care predicatele se supun, lăsând încremenirea clipei să concentreze Fostul în măreția Devenirii !
Maria Rugină
