Cuvânt și iubire

În „Studiul introductiv“ la acest volum, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor Vornicescu subliniază, precum se cuvine, importanţa publicării lui ca cea mai cuprinzătoare colecţie de „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti“. Înalt Prea Sfinţia Sa arată că acest volum aduce dovada cea mai bogată şi mai întemeiată că, creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi Sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decît un mic număr dintre ei şi aceasta, de-abia în 1955.

Sfinţii români au existat însă în mod real şi au fost recunoscuţi ca atare de evlavia populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imne bisericeşti închinate lor.

De altfel, timp îndelungat sfinţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe care şi-au cîştigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Biserica a început să purceadă şi la o canonizare formală a sfinţilor de mai tîrziu, confirmînd venerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor.

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor mai face în „Studiul introductiv“ o serie de consideraţii asupra îndreptăţirii canonizării unor sfinţi locali de către Bisericile ortodoxe naţionale, îndreptăţire de care au făcut uz celelalte Biserici ortodoxe naţionale şi de care nu poate fi lipsită nici Biserica Ortodoxă Română.

DUMITRU STĂNILOAIE – „Gînduri despre sfinţi“

“Toţi sfinţii cu excepţia apostolilor şi a misionarilor, şi-au cîştigat această calitate lucrînd pentru credincioşi sau remarcîndu-se prin viaţa lor de curăţie şi jertfelnicie între credincioşii dintr-un anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieţii, sau după moarte, între credincioşii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinţi locali ei au devenit sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăţia dobîndită de ei într-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinţă mărturisită pretutindeni, putînd fi imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anume loc sau ţinut învăţăturile dreptei credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa universală în locul în care vieţuiau.

Astfel, toţi sfinţii sînt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sînt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sînt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sînt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sînt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfînt, chiar dacă Duhul Sfînt care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfînt Bisericii universale, care a început la Cinci-zecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzînd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sînt diferite, dar sufletele sînt umplute de Acelaşi Duh şi simt în Acelaşi Hristos.

Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul IV, sau în secolul XVIII, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvîntul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihastri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, cînd ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cît mai multă convingere şi să le urmeze pilda.

Cu cît mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în locul în care trăiesc, cu atît chipul lor iradiază cu mai multă putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală şi importanţa sobornicească mai poate fi pusă în evidenţă şi altfel.

Un sfînt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte însuşiri prin care se remarcă un anumit popor, înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În ei nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin aceasta ei sînt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adânceşte mai mult decît prin toţi credincioşii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ştergerea deosebirilor între popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcredincioşilor din alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuţi acelora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pentru ei, cum de fapt se şi întîmplă. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe să-şi însuşească prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizările de sfinţi făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cît mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinţilor lor.

E bine ca credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţă de sfinţii de pretutindeni, pentru că fiecare sfînt aduce prin faptele lui săvîrşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfinţilor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depăşesc determinările locale, ridicîndu-se la ceea, ce poate fi model şi întărire pentru credincioşii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungîndu-se la universalizarea şi unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cît mai marea înfrăţire a popoarelor din sînul ei. Un model în această privinţă s-a dat prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfîntul Munte Athos a „Patericului românesc“, al Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Bălan.

După ce în secolul XIX s-a subliniat cu putere, în cadrul Bisericii Ortodoxe, conştiinţa naţională a popoarelor, socotim că timpul nostru cere o subliniere a faptului unităţii lor ca popoare conştiente de ele, dar unite în valorile care le sînt comune, şi în primul rînd în conştiinţa că trăiesc în aceeaşi credinţă în Dumnezeu lucrător mai ales prin Tainele şi prin sfinţii lor. Dacă creştinismul întreg a intrat într-o mişcare de convergenţă ecumenică, de ce nu şi-ar afirma Biserica Ortodoxă cu mai multă putere unitatea ei lăuntrică?”

 Dumitru Staniloae

 luceafarul.wordpress.com/