Iubirea fără de sfârşit
Iubirea fără de (până la) sfârşit
– Două cărţi de Vavila Popovici –
Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator – s-a mutat de puţini ani în America, acolo unde cele două fiice ale sale trăiesc de mai multă vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru că românca piteşteancă, ieşeancă pe vremea studenţiei, a luat cu ea şi zestrea de neegalat (şi de neînlocuit cu nimic altceva) pe care ţara natală, România, o oferă fiilor săi cu o generozitate mai anevoie întâlnită de alte meleaguri. Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat în suflet ţara. Iar cărţile pe care le scrie şi le tipăreşte peste oceanul cel mare au în miezul lor tot ţara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele, – scriitoarea ştiind că o dragoste adevărată, pentru a fi completă, nu reţine doar părţile frumoase ale vieţii, ci şi pe cele de pe cealaltă parte a… monedei. În această ordine a lucrurilor, cele două cărţi la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare.
*
Prin toate cărţile pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a dăruit, cu generoasă dragoste, publicului cititor (din România, iar acum şi din America), răzbate, uneori avântat, alteori molcom, fiorul iubirii. Este izvorul de apă vie al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, care dă operei scriitoarei fior şi durabilitate, valoare morală şi artistică. Este dovada unei structuri umane creatoare de profunzime şi altitudine, deopotrivă raţională şi sentimentală, sensibilitatea feminină ridicându-se deasupra înţelesului uzual al acestei formulări, deseori controversată. Iubirea autoarei depăşeşte limitele unui simplu sentiment, fie el şi puternic, şi statornic, şi unic; ea este o stare – raţională ţi emotivă – un univers mult mai complex şi mult mai bogat în sensuri şi în conţinut. Fapt dovedit nu doar de „Iubirea cea dintâi”, cu care se deschide volumul de poeme „Scrisori de departe” (Made in the USA, Charleston SC, 08 June 2010):
„Iubirea cea dintâi e niciodată moartă,
deşi-i din spumă pură de valuri risipite.
Trăieşte în adâncuri de mare-ntunecată,
cu forţe neştiute, calme şi-adormite.
Iubirea cea dintâi e niciodată moartă.
E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”.
În cazul scriitoarei Vavila Popovici, dragostea, ca stare de spirit dominantă, poate fi asemuită cu un izvor fără de istov ce se ramifică în mai multe pârâiaşe. Sau unui arbore cu o coroană bogată şi viguroasă. Dragoste faţă de omul de lângă ea, faţă de copilărie şi locurile natale, faţă de părinţi şi de toţi cei ce i-au fost alături şi i-au vegheat creşterea, faţă de Divinitate, faţă de marea carte a Istoriei neamului, faţă de natură, faţă de tot ce i-a oferit viaţa frumos şi binefăcător, faţă de toate cele bune ale lumii, pe care poeta le vede cu ochi lucid şi le judecă cu gând drept. Rememorând, ea îşi aminteşte că „un bărbat îmi aducea flori”, strigându-i apoi: „Vino să vezi visul din vis”, regretând mai pe urmă: „Dacă aş fi fost un arbore…”, dar „speriată am început să-mi pun întrebări”, la unele găsind şi răspunsuri: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare”, „E o melodie cântată / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea şi lumina dintr-un tablou al lui Rembrandt. / E marmură de Carrara / dăltuită de Michelangelo. / E o piruetă a Anei Pavlova.” De unde se poate deduce că dragostea scriitoarei pentru Poezie este, ea însăşi, un univers, un spaţiu în care încap toate minunile pământului. Dar, şi din acest volum se bine-înţelege că dragostea nu este întotdeauna doar un tărâm al fericirii. Nu numai pierderea omului iubit produce durere şi ne-mângâiere. Sensibilitatea deosebită, precum şi luciditatea particulară fiinţelor puternice au netezit calea dreptei judecăţi şi a împăcării cu un destin zbuciumat, în care – vrând-nevrând – au încăput toate cele ale unei lumi încâlcite şi pline de tot soiul de cumpene şi praguri: „Uneori efluxuri de dragoste / spre semeni revărsate, / alteori refluxuri dureroase-şi fac loc / în mine”. „O, anii mei risipiţi / ca nişte frunze de plop! / Iubirile mele / prefăcute în versuri poeme!” La drept vorbind, aceasta este mare victorie a poetei, obţinută în lupa ei cu viaţa, cu bucuriile şi cu tristeţile iubirii: prefacerea înfrângerilor în biruinţe, folosind cu iscusinţă armamentul din dotarea artei poetice. Supravieţuire prin Poezie.
Cu toate că respiră multă delicateţe, muzicalitate şi implicare sufletească, versurile din acest volum nu reuşesc – nici nu-şi propun – să tăinuiască dramatismul pe care starea de iubire îl cunoaşte, frământările lăuntrice răzbătând prin ferestrele larg deschise ale sufletului cald şi ocrotitor. Vavila Popovici găseşte resurse şi căi de evitare a două mari primejdii: căderea în pesimism sau urcuşul în idilism. Dreapta cumpănă împlineşte portretul unui creator matur în gândire şi în exprimare. Cu atent supravegheată înţelegere, ea îşi preface trăirile în păsări cu aripi ne-căzătoare. Ea este un împătimit semănător de dragoste: „Ce faci cu-atâta iubire? / M-ai întrebat într-o zi./ O semăn, ţi-am răspuns, / ţinând pumnii strânşi. / O semăn, privesc cum răsare / şi-apoi mângâi răsăriţii / cu palmele deschide, / din care îmi cad încă seminţe.”
La un moment dat, Vavila Popovici mărturiseşte: „Îmi trăiesc viaţa printre fantasmele îndoielii: / Poate-a fost un vis? / O candelă în viaţa mea să fi fost? / Muţenia vieţii mă exasperează!” Într-un alt poem, ea continuă cu nedumeririle, care vizează în sens filosofic noimele şi esenţa existenţei: „Mă-ntreb, iartă-mă Doamne, / la ce atâta trudă pentru a înţelege / atât de puţin?” Pentru ca , mai pe urmă, să dezvăluie (e drept, voalat) taina – ca zbatere şi aspiraţie – pe care nu şi-o poate reprima: „Niciodată nu vei putea spune / câte vise ai înălţat, / câte gânduri ai înnodat, / cum au ţâşnit cuvintele, / cum le-ai aşezat în caiete, / pagină cu pagină, noapte de noapte. / O, munca asta de nimeni ştiută, / necunoscută nicicând!” Este strigătul surdinizat al creatorului – el însuşi uimit în faţa propriului efort de metamorfozare a unor realităţi în fior poetic, dar şi speriat faţă de destinul operei sale. E semnul conştientizării demersului personal, care capătă valenţe cu amplitudini pe care doar cititorul le poate comensura. Autoarea îşi asumă efectele vânturilor şi valurilor, fără de care arta ar avea o existenţă nevoiaşă. Încă o dată, sentimentul iubirii le biruie pe toate celelalte.
*
Tot în anul 2010, dar în luna decembrie, Vavila Popovici a mai tipărit o carte: „Preaplinul Tăcerilor – Viaţa în comunism” (Made in the USA, Charleston SC, 08 December 2010). Titlul propriu-zis, „Preaplinul tăcerilor”, sugerează starea poetică. Partea lămuritoare – „Viaţa în comunism” – însă, te coboară cu picioarele pe pământ şi te dumireşte: ai în faţă un volum de proză, cu iz de analiză socială în haină de cronică istorică. O cronică realizată literar, însă, într-o manieră ceva mai rar folosită: dialogul (ca interviu). O convorbire lungă şi foarte interesantă, sub raportul ideatic, în primul rând, dar şi al viziunii obiective în care autoarea (ea însăşi personaj al cărţii) judecă un timp istoric în care parte subiectivă a fost.
Stăpână pe tehnica scrierii unei cărţi, în general, dar – cum se poate observa – şi a uneia de un fel deosebit, Vavila Popovici îşi dovedeşte încă o dată iscusinţa comunicării cu cititorul, fără ca acesta să-şi dea seama că tocmai el este ţinta finală. Îndrăzneala de a comunica, chiar din debutul volumului, deznodământul naraţiunii iscusit dialogate, s-a dovedit un risc cu fermitate depăşit: „Ştii, dragule, nu-mi venea să cred că vei intra în somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamnă a muri?” (…) „Mai târziu mi-am dat seama că moartea se-nvaţă precum viaţa…” Prima lecţie de moarte şi de viaţă îi este oferită de însuşi omul purces pe drumul fără de întoarcere: „Omul în faţa primejdiei şi în faţa morţii îl caută şi îl găseşte pe Dumnezeu.” (…) „Ne naştem în lumină şi ne-ntoarcem în lumină…”
Viziunea filosofică a autoarei transpare fără chin. Este modul raţional echilibrat în care autoarea se poziţionează faţă cu toate cele ale existenţei umane. Şi ale morţii, se înţelege. Dialogul – în final un monolog… dialogat – este unul de substanţă, ideile şi întâmplările armonizându-se şi, în cele din urmă împlinind o frescă a unui timp adânc frământat, social în primul rând, cu efecte dramatice, tragice asupra omului rămas, cu riscul morţii, în poziţie verticală. Nu de drepţi, a se reţine diferenţa! „Învăţând să trăieşti frumos, vei şti să mori frumos” – îşi aminteşte scriitoarea de zisa lui Confucius. De remarcat faptul că radiografia pe care Vavila Popovici o face societăţii comuniste din perioada 1944-1989 are în vedere ansamblul acesteia, în cuprinzătoarea şi condamnabila ei alcătuire. Experienţa proprie este doar platforma. Este doar îndemnul. Este principalul argument al demersului. De unde şi veridicitatea faptelor narate, dar şi a stării mentalo-psihice în care se produce această admirabilă scriere. Proiectând acest film pe ecranul fiinţelor noastre, autoarea ne face pe noi (cei mai copţi) părtaşi la actul rememorării, pe ei (cei mai tineri) îi face să tresară, să-şi pună întrebări şi, eventual, să caute răspunsuri.
De altfel, pe parcursul întregii cărţi (peste 360 de pagini), Vavila Popovici apelează, în sprijinul propriilor argumente şi meditaţii privind viaţa şi moartea (care înseamnă aproape în egală măsură bucurie şi suferinţă), la ajutorul unor mari gânditori, oameni de litere şi de cultură remarcabili, intraţi definitiv în conştiinţa omenirii, chiar şi în timpul de acum, care pare a fi potrivnic pregătirii teoretice, de cultură generală, cum obişnuim să spunem. Prin urmare, nu e deloc întâmplător faptul că autoarea pune în capul cărţii sale un citat din marele Will: „Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă. / Dacă nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum. / De nu se va întâmpla acum, totuşi va veni pe urmă. / Totul e să fii pregătit.” Fără a face o pledoarie pentru o astfel de atitudine, Vavila Popovici se situează pe o poziţie superioară judecăţii obişnuite, profane, asupra celor două componente ale existenţei umane, viaţa şi moartea. Cu toate că şi ea, dar mai ales partenerul ei de viaţă, au suferit enorm de pe urma regimului comunist din România, autoarea nu cade în patima răzbunării, fie şi verbale, îndemnând la o judecată lucidă, dar cu atât mai aspră. „Întrebarea pe care ne-o punem şi pe care şi-o pun cei din jurul nostru este dacă trebuie păstrate în memorie momentele triste, dureroase ale vieţii? Dar cum altfel s-ar putea povesti generaţiilor mai tinere despre ceea ce s-a întâmplat cu noi, dacă am da totul uitării? Paul Valery spunea că «uitarea este binefacerea ce vrea să corupă istoria»”.
Ştie toată lumea că problema comunismului în România nu poate fi pusă şi soluţionată pe căi ocolitoare. Adică mincinoase, tăinuitoare ori mistificatoare a adevărului, aşa cum s-a procedat: foşti comunişti, fii de foşti comunişti înfocaţi, foşti (şi actuali) securişti, mai ales, s-au apucat, cu neruşinată obrăznicie, să judece şi să condamne comunismul. Ce a ieşit din toată această poveste cu iz de vodevil, metamorfozat în mascaradă, de asemenea cunoaşte tot românul. Numai că, în zadar „tot românul plânsu-mi-s-a”: destule apucături au fost preluate… creator de profitorii optzecişinouă-işti, ducând, ei, pe cele mai înalte culmi o corabie fără timonă şi fără ochean, poporul român devenind naufragiatul fără colac de salvare. Omul la apă!
O idee extrem de inspirată, nu doar prin multiplele portiţe deschise interpretărilor de tot felul, marchează multe din paginile cărţii: Tema suferinţei. O temă îndelung şi profund discutată de la începuturile lumii. Adică odată cu izgonirea din Rai. Credinţa creştină propune suferinţa ca mijloc de purificare spirituală şi de ridicare a omului deasupra tuturor relelor născocite de diavol. În acest registru rezonează şi cartea la care fac referire, autoarea dovedindu-se nu doar o bună creştină, ci şi un om sensibil şi înţelegător. La fel ca mulţi alţi oameni de valoare care au populat ani lungi temniţele comuniste din România, Alexandru Paleologu (citat în carte) susţine că suferinţa este parte a fericirii: „Cine fuge de suferinţă ratează fericirea.” Dacă suferinţa lui Eminescu – să zicem – era „dureros de dulce”, în cazul lui Radu Gyr aceasta a însemnat pierderea celei mai frumoase părţi de viaţă: „… Bătrâni cu obrazul de ceaţă, / Cu paşi năclăiţi în tristeţe, / Prin moarte au trecut, nu prin viaţă, / Noi nu am avut tinereţe.” De unde se poate naşte întrebarea: Suferinţa este condiţia fără de care fericirea nu poate să existe? Istoria lumii, a culturii filosofice, îndeosebi, semnează multe şi felurite răspunsuri la această întrebare. Întrucât nu mă consider calificat pentru a da şi eu un răspuns limpede formulat şi credibil argumentat, am să spun doar: Nu neapărat!
Dacă peste unele aspecte ale cărţii am trecut cu bună ştiinţă, dar fără rea credinţă, nu pot să nu închei aceste sumare însemnări fără a reproduce, selectiv, propoziţiile din finalul romanului, pe care le socot ilustrative pentru structura de bun creştin a autoarei: „Dragul meu, simt cum vine amurgul cu lentoarea sa…” (…) „O pasăre ascunsă-ntre frunze va cânta ultimul cânt. Un vânt mângâietor va trece şi va lua cu el amintirile dureroase…” (…) „Tu mă vei striga, de undeva, cu acelaşi glas şi nume de Înger…” (…) „Şi va fi din nou primăvară…” (…) „Vom fi izbăviţi pentru totdeauna de vitregiile vremurilor pe care le-am trăit…
Vasile Filip
Iași, 18 ian.2013
