Cezarina Adamescu: Cântecul tainei

11 Jun 2013 by m.gurza, Comments Off

Ceea ce e de remarcat încă de la început la acest poet, este saltul urieşesc pe care l-a făcut de la volumul de debut, „Tablouri fără semnătură”, din 2010.  Cum era, de altfel, firesc. Acumulările celor doi ani, chiar dacă autorul a mai scris sporadic prin reviste şi site-uri, îşi spun cuvântul. Aceeaşi a rămas însă, filozofia. Aceeaşi – introspecţia psihologică, gândirea transpusă liric. Aceeaşi, maniera. Doar mijloacele de expresie s-au diversificat pentru a da substanţă mesajului. Cred că el însuşi, contemplându-şi creaţia, nu se mai recunoaşte pe deplin. O adâncire a sensurilor creaţiei, o profunzime care a sedimentat actul artistic, ridicându-l, totodată, pe noi piscuri. Drumul spre desăvârşire este în continuă ascendenţă.

          E de mirare, însă, de ce în primul poem, Teo Cabel nu-şi recunoaşte poezia. „Poezia mea străină îmi e. / Sare la mine din gura altuia, / Se altoieşte în aer / În fel de fel de chipuri, neştiute.” Tonurile, când înalte, când foarte joase, se înfăşoară ca într-un dans melopeic, în pufoasa răcoare a inimii, amplificând sentimentele: „Strigă şi se spargte-n ecouri: / Ca un foc de artificii unele, altele peşteri, /Printre stalagmite / Strig eu, eu, eu…se aude / Din adâncuri / Noi, noi, noi…// Străină mi-e poezia mea” (Străină).

          Trecerea de la „eu” la „noi” reprezintă o etapă importantă. Autorul nu se mai mulţumeşte cu acel monolog în surdină, menit să-i astâmpere orgoliul liric, ci trimite semnale, reverberate-n ecouri, spre ceilalţi, „noi, noi, noi”.

          Şi feed-back-ul nu întârzie să apară. Poetul are deja „revelaţia orizontului”. Dincolo de care, poezia lui se face fluture în căutarea pajiştilor unde explodează culoarea şi parfumul.

          Trepte, paşi desculţi şi păsări de foc. Elemente constructive. Şi pereţi de oglinzi hulpave care tind să înghită imaginile. Aceste elemente repetitive: trepte, trepte, trepte, hău, hău hău, foc, foc, foc, aripi, aripi, aripi ne duc cu gândul la jocul din copilărie, „Foc, foc, apă, apă”. Suntem aproape, sau departe de adevăr? Cât de aproape şi cât de departe?

          Aproape departe se întrezăreşte crucea. Şi nu altundeva, decât într-o răscruce, care te sileşte să alegi un drum.

          Oricare ar fi drumul, el este compus din trepte, din hăuri, din foc şi din apă. Şi din nou, altă cruce. Pare să aibă un sens, o cheie, un rost, un temei.

          Teo Cabel ne învaţă că nu există cale de întoarcere. Nu poţi privi înapoi precum Lot la stana de sare. În caz contrar, „Te vei răstigni la intersecţia zilelor” – adaugă el implacabil.

          Nici sentimental, nici liric, nici nostalgic, Teo Cabel este un poet lucid, destul de transparent, care-şi construieşte discursul din mici fragmente de vitraliu, lipite dibaci, astfel încât să lumineze aproape feeric.

          Se pare că nu e deplin conştient de impactul pe care-l are asupra cititorului, acesta părându-i-se firesc, normal, necesar, aproape obligatoriu. Uneori găseşte sintagme uluitoare, alteori, face din cuvintele cele mai antipoetice, mici rezervaţii de emoţie. Problema lui nu este ca aceste cuvinte să sune frumos, muzical, să creeze eufonii fără cusur, ci mai degrabă să-şi desfăşoare ideile în mod frust, neşovăielnic, fără consecinţe, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se înfăţişa precum este.  Versul lui nu e prelucrat în retorte speciale.

          Cu toate acestea, poemele sunt proaspete, stenice, degajând oarecare căldură sau poate impresia unei călduri lăuntrice, a uneia care nu arde pielea, nici sufletul. Te atinge uşor, precum mângâierea mamei, suavă ca a îngerului guardian, care nu te scapă din ochi niciodată. Îţi stă în preajmă şi-ţi şopteşte.

          Dincolo de tăcerea rugăciunii, se simte supremaţia divină: „Uşi. Nu aştepta să ţi le deschidă nimeni. / Dacă ţi le deschide cineva, / Întotdeauna primul este Dumnezeu / Nu te umileşte cu prezenţa Lui, /Îţi trimite un prieten.” (Tăcerile).

          „Lumina Cuvintelor” – nu e decât „Un stol de galaxii fâlfâindu-şi aripile”. (Tăcerile)

          Prezente permanent din dorinţa de autocunoaştere – oglinzile, fie retrovizoare, fie cele cu, sau fără memorie, reflectându-ţi fidel chipul sufletesc. Oglinda pe care poţi desena un drum, o cărare către celălalt.

          „Potopul singurătăţii” – este un poem tulburător, încărcat de substanţă, de sensuri vădite sau ascunse. Se remarcă şi aici, tema făcliei, a luminii izvorâte din adâncul de sine: „În viaţa poetului / Nu vine niciun porumbel, /Nici o ramură de măslin. / Doar o făclie / Pâlpâie / Doamne, ce ploaie!”

          Motivul Soarelui personificat este evident în poemul „Picior de plai”: „Soarele îşi saltă un ochi (şi se pierde) / În porumbul de la marginea satului./ (…) Soarele se ridică indiscret într-un cot, / (…) / În câmp soarele mângâie boabele de struguri / Se coc în ele nunţile satului. Se văd / Cum se duc cei care au venit / Fără să fie întrebaţi, / Şi aniversările şi sfeştaniile…” (Picior de plai).

          De asemenea, un motiv frecvent este „poarta orizontului”.

          Poemul „Răsăritul” este un pastel modern cu multe figuri de stil: „Cioburi de întuneric sar / Din vârful muntelui. / A urcat cerbul / Cu potcoave de lumină, / Coarnele rămuroase au sfâşiat noaptea, / Desantul zorilor…/ Stânca, în cerbicia ei milenară, /Freamătul copitelor toacă, / Peste râpele cu afini, / Slujbe în schitul toamnelor / Pe altarul florii de colţ. // Se bate utrenia cărărilor neîncepute. / O mantie…de general / Zorii îmbracă versanţii, / Stampe epocale. Ca dintr-o magie, / Verde, pădurea. / Soarele / Se spală pe ochi. // Cerbul îşi mână ciutele / Din ochi mari ca tăul rece.”

          Poezia soarelui şi a zorilor şi-a pus amprenta pe creaţia lui Teo Cabel. Şi zorii sunt personificaţi în fel şi chip. „Zorii păşeau tiptil printre picioarele tale”; în timp ce „Ziua…trecută” este „Diformă şi lălâie” (Regăsire).

          Ne aflăm, de asemenea, în universul domestic al scriitorului, cu tabieturi şi hobby-uri legate de familie: cafeluţa de dimineaţă, ştirile de la televizor, capotul vaporos al nevestei, cu sânii ca nişte padele miraculoase şi alte mici delicii conjugale, care-l înrobesc pe orice bărbat. Cu toate aceste conforturi diurne şi nocturne, poetul simte cum: „A trecut pe la fereastră un / Sentiment de gheaţă”; „Simţeam cum se surpă în mine / Toate”; „Simţeam neputinţa ca un laţ”; ş.a.

          Tot frânturi din universul domestic se întâlnesc şi în poeziile: „Nunta”; „Tunelul nopţii”; „Coroana zilelor” care îi este dedicată soţiei.

          „Soarele aşteaptă să trag perdeaua, / Să măture cioburile sparte ale viselor. / Cum le atinge, se topesc ca zahărul / În cafeaua pe care / Mi-o întinzi tu, iubire. / Zîmbetul tău mă sărută cu foc şi zgomotos / Înaintea buzelor tale” (Tunelul nopţii).

          Un portret admirabil îi face poetul mamei, mai precis, simbolizează „prezenţa de a fi a mamei”: „Când ţi se amputează mâna sau piciorul, / Încă le mai simţi cum te dor. / Mama este apa pe care o bei, / Lumina care te pătrunde şi ochii care / Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte / Păcatul tău: /Uitarea, Nepăsarea. / Mama este inima care îţi bate în piept, / Fereastra prin care priveşti, / Nu geamul casant / Rădăcina pe care nu ai voie s-o tai, /Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.” (Mama).

          Sentimentul iubirii este mai pregnant, mai viu în acest volum decât în cartea de debut.

          Toate acestea sunt mici istorii, fiecare poem aflându-se la încrengătura visului cu nevisul. O stare de oniro-luciditate, ori, inserţii de vis în trezie. Păşeşti printre ele ca să nu sperii nălucile gândurilor.

          Din poemele-istorisiri, totdeauna se degajă „ceva nedefinit”, plăpând precum firişorul de apă găsit cu nuieluşa de-alun, ceva care, pe măsură ce creşte, se limpezeşte, devine râu şi fluviu, în revărsarea lui nestăvilită.

          Ca un adevărat „Comandant al anotimpurilor”, poetul are un scop declarat: „Să descoperi continentul din suflet / Şi să ajungi în oceanul nemuririi”.

          Pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la înţelegerea rostului său împlinit prin creaţie: „Am pus icoana vieţii în cuvinte” (Sensuri agăţate) – ceea ce reprezintă, cu adevărat, o izbândă jertfelnică. E ca şi când ai aduce flori de lumină, flori de dor, la piciorul altarului.

CEZARINA ADAMESCU

Vinerea Mare, 2013

(TEO CABEL, MERG MAI DEPARTE, Editura Editgrapf, 2012)

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 4
Vizualizari : 34982

Ultimele Comentarii