Teo Cabel: În foșnetul frunzei de stejar
ÎN FOȘNETUL FRUNZEI DE STEJAR
Un cerb semeț, cu ochii plini de munți
(bate toaca, pe Ceahlău)
Ridică maiestos din corn,
Să-nalțe cerul cu o palmă.
Dinspre câmpie,
Vultur, în zbor de întâlnire,
Sub a timpului năframă
Glisează veacurile în privire:
Câmpul, mai duduie… galopul cailor.
Rugăciuni fierbinti
Piroane în poarta timpului,
Tăișul de granit al scrutării,
Oțelul săbiei semănând speranța în ogorul veacurilor.
Duruitoarea, ison de vecenie.
Cerbul pășește podul ochilor, întins de vultur:
Dunărea , Oltul , Prutul și Siretul, Jiul, Mureșul și Crișul
Munții, câmpiile, înaltul și hăul,
În freamăt ca frunzișul…
Până-și închide luna pleoapa
Și apoi iar… duruitoarea rostogolește zorii.
În raza soarelui se ascute cornul cerbului;
Mai jos, se umbresc, crucile date cu var.
În brazi se odihnește luna,
Ctitoria bătrânului zimbru.
Din chitară, se-ncropește tinereții arvuna,
Escaladarea pe versanți, spre dimineață
Când se stinge feștila, ramâne istoria-ntr-un timbru.
În nopțile de vară, sub grinda de fum înegrită,
Bătrânul cronicar trăgea să nu moară,
Printre cuvintele neterminate.
Gândul său, ostoit la sfințirea izvorului,
S-a vindecat de tăcere în strigăt
În țara lui taica Nicoară.
Când merele încep să dea în copt
Lupul aleargă-ntins la Kogaion,
Vestește zimbrului, de Sfântul Petru
Îl așteaptă cerbul, pe Toaca, pe Ceahlău,
Să mai ridice cerul cu o palmă
Peste a veacului năframă.
Teo Cabel
21.05.2013
