Vavila Popovici: “Purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care-o primim”

30 Aug 2013 by m.gurza, Comments Off

„Omul poate obține doar iluzia libertății, nu și libertatea însăși.

Dar și iluzia libertății are valoarea ei.

E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.” – Emil Cioran

   Conceptul filozofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minții umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acțiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca liberul arbitru. Alegerea beneficiază de existența alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiționeze decizia, însă această libertate nu este absolută întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalți, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societății; de capacitatea de conștientizare a alternativelor, a consecințelor acțiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar și împotriva impulsurilor primare resimțite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior și definim prin intermediul raţiunii.

   După cum se vede libertatea își are limitele ei, înscriindu-se într-o normalitate, astfel încât alegerea, decizia, acțiunea să nu tulbure echilibrul societății în care trăim. Din capul locului citez afirmațiile lui Petre Țuțea, din tratatul de Antropologie creștină: „Libertatea absolută este atemporală, ca perfecțiunea… Nu există libertate reală în afara triunghiului transcendent: Dumnezeu, nemurire și libertate, ficțiuni la Kant, esențe în viziunea platonico – creștină.”

   Este important să cunoaştem concepţiile cele mai reliefante ale gânditorilor din antichitate, pentru a putea înţelege gândirea celor de astăzi, problema alegerii fiind legată de dreptate și de fericirea omului.

   Filozofii greci – Socrate (469-399 î.Hr.) și elevul său Platon (428-347 î.Hr.) – au susținut că oamenii pot să-și exercite liberul arbitru, libere fiind acele acțiuni care se acordă cu binele întregului.

   Aristotel (387 î.Hr.-322 î.Hr.) – spirit realist, considera că știința are de explicat cauzele devenirii, iar metafizica cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu „primul motor” care mișcă totul și care gândește devenirea; dacă lumea este ce a formelor, ea este și lumea scopurilor.

   Filozoful grec Epictet (55-135 d.Hr.) sfătuia: „Fixează-ți în minte o regulă și un ideal de purtare, cărora să te conformezi riguros atât în singurătate cât și între oameni”.

   Liberului arbitru a fost disputat pe larg în epoca medievală, exemplul cel mai semnificativ fiind cel al Episcopului, filozofului – Fericitul Augustin (354-430), primul teolog care a tratat în scris această problemă. Dorind să afle de unde vine răul, Augustin a ajuns la concluzia că răul nu se poate naşte decât din liberul arbitru al voinţei; răul nu provine de la Dumnezeu, însă Dumnezeu pedepseşte un rău săvârşit. În funcţie de dorinţa sa, omul poate alege a face un rău sau a face un bine. Opțiunea omului pentru bine îl face fericit. El credea în predestinare, în sensul că doar cei aleși de Dumnezeu vor obține salvarea, dar că nimeni nu știe dacă va fi ales, așa că trebuie să poarte frica lui Dumnezeu și să aleagă calea binelui. Liberul arbitru era pentru el darul grației divine; considera că răul este o „lipsă” o „neîmplinire”, la fel cum întunericul este absența luminii. Toți cunoaștem adevărul moral, spunea el, dar suntem liberi a-l împlini sau nu, și dacă Dumnezeu dă niște îndemnuri morale înseamnă că nu e totul dinainte stabilit. Pentru Fericitul Augustin ceea ce în primă instanță pare a fi rău, poate fi înțeles ca bine în contextul eternității, pentru că din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternității, totul este bun, iar planul divin de orânduire a lumii se va împlini doar la sfârșitul ei.

   Italianul – Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), figură mare a filozofiei scolastice a secolului său, a  atras atenția asupra libertății voinței: „Conștiința își pune hotărârea sa înainte și după ce acțiunea a fost desăvârșită; rațiunea domină, primează intelectul în libertatea voinței, aceasta făcându-l pe om liber”.

   Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) susținea că „binele și răul nu sunt noțiuni absolute, ci cu totul relative”, că sunt funcție de persoană, de loc, timp și împrejurări. Numai în stat, criteriul binelui și răului capătă valoare, bun fiind ceea ce folosește vieții în comun, rău ceea ce strică acestei vieți.

   Filozoful, matematicianul, scriitorul René Descartes (1596-1650) definea liberul arbitru ca fiind suprema perfecțiune a omului care ne face similari divinității și chiar egali cu aceasta. În Meditații metafizice traduse în românește de scriitorul, filozoful Ion Papuc, în capitolul Despre adevăr și despre fals, Descartes recunoaște că în orice fraudă sau înșelăciune există o imperfecțiune, ceea ce nu poate exista în Dumnezeu.  „… scrutându-mă mai îndeaproape și cercetând care sunt erorile mele, descopăr că ele depind de două cauze și anume: a puterii de a cunoaște care este în mine, și a puterii de a alege, sau a liberului meu arbitru, adică de intelectul meu și în același timp de voința mea.”  Precizează că „prin intelect nici nu afirm și nici nu neg nici un lucru, ci doar concep ideile lucrurilor, pe care pot apoi să le afirm sau să le neg”. Punându-și întrebarea: „Atunci de unde se nasc erorile mele?”, răspunde: „… din faptul că voința fiind cu mult mai amplă și mai intensă decât intelectul, eu nu o înglobez între aceleași limite, ci o extind și la lucruri pe care nu le înțeleg, care fiindu-mi în sine indiferente, o fac să rătăcească cu extremă ușurință și alege răul în locul binelui, sau falsul pentru adevăr”.

   Teologul și filozoful francez Nicolas Malebranche (1638-1715) continuă ideile lui Descartes. Vorbind despre eroare, spune: „Eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea a produs răul în lume; a dat naștere și întreține în sufletul nostru toate relele care ne lovesc și nu trebuie să nădăjduim o fericire solidă și adevărată decât lucrând serios la evitarea ei”.

   Pentru filozoful și fizicianul Blaise Pascal (1626-1662) natura omului e dublă, în om măreția lui se amestecă cu mizeria lui. Demnitatea omului constă în rațiune, dar admite și o cunoaștere intuitivă a inimii: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”. Este convins că datorită acestui fapt, omul alege tinzând spre perfecțiunea morală care valorează mai mult decât orice știință.

   Filozoful evreu-olandez Baruch Spinoza (1632-1677) – „naturalistul Spinoza” – cum îl cataloga Țuțea, a reinterpretat liberul arbitru: totul în natură se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind întâmplător. Omul liber, pentru el, este omul care se conduce după rațiune, înțelegerea fiind o „meditație asupra vieții”. El distruge voința, considerând-o iluzie. Natura omului este supusă unei stricte cauzalități și omul nu poate scăpa de acest determinism, fiindcă este integrat în natură.

   Filozoful, matematicianul german Leibniz (1646-1716) considera că nu există întâmplări absolute, totul desfășurându-se conform planului divin exprimat în monade (diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii). Tot ce este material este divizibil la infinit, de aceea trebuie părăsit domeniul fizic, material și trecut în cel imaterial: punctele, atomii sunt fizici dar nu sunt reali, numai punctele metafizice sau substanțele, unitățile incorporale asemenea sufletului, întrunesc indivizibilitatea și realitatea. Monadele, consideră Leibniz, sunt adevărații atomi, ce urcă până la suflet, apoi la spirit, pentru a sfârși cu monada supremă – Dumnezeu. Divinitatea a creat monadele astfel încât fiecare să concorde cu celelalte. În acest mod nu mai este nevoie de intervenția constantă a divinității, sufletul și corpul stau în concordanță între ele, și toate monadele din univers constituie o unitate în multiplicitate, aflându-se în armonia creată de la început. Interesantă este comparația pe care o face spunând că voința nu ar putea acționa fără să fie determinată de ceva, ca o balanță care nu se poate mișca dacă o greutate nu o face să se încline: „Răul moral este lăsat de Dumnezeu, deoarece fără rău nu ar fi nici virtute”.

   Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că o persoană trebuie să fie liberă pentru că libertatea este un postulat necesar al consecințelor morale. Etica lui este întemeiată pe rațiune. Impune legea morală ca fiind necesară și general valabilă: „Acționează așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând în același timp ca principiu al unei legiferări generale”. În afara justiției divine care este esențială vieții noastre și de care nu putem fi absolviți, Kant vorbește în mai multe rânduri despre justiția imanentă, dreptatea care izvorăște din intelectul individual, un simț al corectitudinii și al proporțiilor pe care îl are fiecare individ. Această justiție imanentă trebuie dublată, arată Kant, de o justiție empirică – un set de legi, o instituție care să le aplice, un grup de oameni integri care să se asigure că societatea funcționează potrivit acestor legi. În opinia sa justiția empirică servește justiției imanente. În acest mod i se aduce aminte conștiinței că trebuie să-și mențină întotdeauna activ spiritul justițiar. Considerând conceptul de Dumnezeu aparținând moralei, nu teologiei, el devine reprezentantul religiei morale. Iar legea morală, prin caracterul ei imperativ care se impune conștiinței, ne dovedește că putem să o îndeplinim, fiind liberi în voința noastră. Kant atribuie derapajele omenirii faptului că omul nu se supune imperativului moral și atunci voința îi este smintită și o ia înaintea rațiunii, și prevalării gustului pasiunilor asupra intelectului.

    Filozoful danez Kierkegaard (1813-1855) descrie două sfere, sau forme ale existenței pe care individul le poate alege: calea estetică și calea etică. Calea estetică este un hedonism redefinit, constând în căutarea plăcerii și cultivarea acestei stări, înlăturând plictiseala, calea etică a vieții include un angajament intens față de îndatoririle sociale și religioase. Acest angajament al datoriei reprezintă o pierdere a responsabilității individuale și propune astfel o a treia formă de existență: cea religioasă, în care omul se supune voinței lui Dumnezeu și făcând aceasta, găsește libertatea adevărată.

   Friedrich Nietzsche, filozof german (1844-1900), numit de unii „falsul profet”, considera că libertatea este voința de putere: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere” și că, de această libertate nu se pot bucura decât clasele superioare (aristocrații), cele inferioare fiind animate de resentiment. Moralitatea deci, nu depinde de bunătate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare, scopul final al omului şi al societăţii fiind acela de a-i face fericiți pe cei mai puternici. Concepția creștină asupra liberului arbitru o consideră ca fiind un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul și a-și asuma răspunderea pedepsirii lui. Afirmația „Dumnezeu a murit” este interpretată de unii ca fiind o eliberare de puterea creatoare, o dovadă a voinței de putere din om, umanitatea trebuind să-și asume această moarte.

   Apostolul Pavel, influent misionar, născut în primii ani ai erei creștine, menționa la vremea sa că „legea morală e înscrisă în inima omului”. Alături de legea morală există şi o conştiinţă morală, acea dispoziţie sufletească a omului care-l îndeamnă să se conformeze legii morale. Cu ajutorul conştiinţei morale omul este în stare să judece şi să aprecieze ideea de bine. Conştiinţa este deci organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusă fiind de logică și în final, ea este liberul nostru arbitru.

   Pe măsură ce religia creștină a luat amploare, s-a pus pregnant problema răului și a liberului arbitru. Creștinismul considerând că Dumnezeu este omniscient și omnipotent, se interpreta că se extinde și asupra viitorului, Dumnezeu hotărând acțiunile omului dinainte. Doctrina predestinării însă, ar face imposibilă existența liberului arbitru. Pentru că moralitatea, datoria, evitarea păcatului sunt elemente de bază ale învățăturilor creștine, se punea  întrebarea dacă oamenii mai sunt responsabili din punct de vedere moral, o dată ce predestinarea este acceptată? Există multe încercări de explicare a acestui părelnic paradox.

   Sunt și alte doctrine, viziuni diferite asupra liberului arbitru. Majoritatea existențialiștilor, de exemplu, consideră liberul arbitru ca fiind caracteristic oamenilor. Neavând o natură fixă precum o au animalele sau plantele, fiecare om are propriile lui alegeri care îi permit să-și creeze propria natură, fire.

   Liberul arbitru nu poate fi exclus, pentru că, logic, până și refuzul de a alege este o alegere. El include angajament și responsabilitate, astfel omul trebuie să-și asume riscul și responsabilitatea urmării unui drum. Văzând cum se desfășoară viața noastră, nu putem să negăm existența unei ființe superioare care supervizează alegerile fiecărui om, astfel încât alegerea unuia să nu afecteze întreaga umanitate. Poate fi această intervenție „Efectul fluturelui”?

   Fiecare om este creat altfel. Venim cu o informație despre această viață, informație pe care o conștientizăm în timp, la început ghidându-ne instinctual. Fiecare își are, așa spus destinul său, acea menire (datorie) de îndeplinit, înțelegându-se că omul trebuie să se înalțe prin faptele sale pe parcursul vieții, dar drumul pe care îl parcurge până la împlinirea acestei meniri, sau refuzul împlinirii, este alegerea noastră personală, fără a fi voința altcuiva. Oamenii au libertatea alegerii, iar Dumnezeu nu este responsabil de alegerea noastră. Responsabili suntem noi. Viața pământească are ca scop dobândirea unor trepte de înălțare, prin realizarea valorilor morale, bazate pe iubirea de semeni și de Dumnezeu. De aceea călătoria noastră este atât de importantă, atingerea destinației (menirea), sau neatingerea ei, repet, depinde de noi. De unde știm că ideea de liber arbitru nu coincide cu așa zisul destin, că orice am alege, predestinarea se impune? se întreabă unii. Cred că sunt cei care se prevalează de destin în fața lipsei de voință, de curaj, de înțelegere, explicându-și astfel nereușita în viață!

   Alții au formulat ideea conform căreia dacă universul este pur rațional, el trebuie să se bazeze strict pe succesiunea cauză – efect: fiecare acțiune  trebuie să fie precedată de o cauză. Știința încearcă să-și impună punctul de vedere în acest sens, susținând că tot ceea ce se întâmplă se supune legilor naturii – legilor fizicii și chimiei, existând trei factori determinativi: bagajul genetic, istoria personală de până la momentul deciziei și un oarecare grad de hazard. Consideră că, așa cum străvechile conceptele precum suflet, spirit, minte „carteziană” au devenit metafore, pierzându-și consistența odată cu evoluția științei, tot așa conceptul de liber-arbitru ar trebui să dispară, lăsând loc liber cercetărilor biologice și neurologice. Cum s-ar zice, liberul arbitru nu-și mai găsește loc în acest scenariu. Dar factorul hazard pare să complice raționamentul.

    Evenimentele se petrec cu un scop moral, ne învață religia, şi totuși există hazard sau  „întâmplare” – evenimente imprevizibile ale vieții – pe care religia le numește minuni, considerându-le fapte supranaturale care depășesc legile naturii. Fiecare dintre noi își poate aminti momente din viață în care a intervenit ceva neprevăzut, neașteptat, o acțiune minoră care a dat curs unui întreg lanț de evenimente ce a culminat cu o schimbare majoră, fie pozitivă, fie negativă. Dacă ne-a bucurat, ne-a mirat, spunem că a fost un miracol. Datorită unor aşa-zise întâmplări au avut loc de-a lungul timpului descoperiri ştiinţifice: Arhimede a descoperit celebra sa lege pe când se afla în baie; Newton a fost lovit de un măr în cap și a definit legea atracției universale; August Kekulé a visat formula benzenului etc. Hazardului nu îi putem determina legile și atunci, nu ar putea fi chiar intervenţia directă a Divinităţii în materie? Einstein recunoştea, oarecum, acest lucru, atunci când spunea despre coincidenţe sau probabilităţi că sunt „modalitatea în care Dumnezeu vrea să rămână necunoscut”. Preotul, teologul român Dumitru Popescu (d. în 2010), continuator al ideilor Părintelui Stăniloae (d. în 1993), în cartea sa Introducere în dogma ortodoxă susține: „creaţia continuă este posibilă doar în măsura în care creatorul păstrează o legătură internă cu universul prin energiile Sale necreate şi aduce lucrurile la existenţă prin raţiunile lor interne la timpul potrivit, după înţelepciunea Sa”. Poate că toate intervențiile au fost și sunt făcute în scopul păstrării echilibrului vieții. Ar fi logic!

   Unii nu pot accepta ideea liberului arbitru pentru că ar însemna, în viziunea lor, o renunțare la determinism. Determinismul are multe forme, cele mai multe nu acceptă voința liberă. Două forme mai importante ale determinismului sunt, cel mecanicist și cel probabilistic. Primul se bazează pe absolutizarea cauzalității mecanice și a legilor dinamice, excluzând întâmplarea și orice incertitudine și care nu poate admite hazardul și libertatea umană, întâmplarea fiind socotită doar ca expresia recunoașterii cauzelor ascunse ale fenomenelor. Cel de al doilea –probabilistic – a apărut în secolul XX-lea, în urma faptului că cel mecanicist intrase în conflict cu științele, în primul rând cu genetica. Adepții determinismului se întreabă: Cum ar putea niște particule să facă altceva decât să urmeze legile stricte ale fizicii?; din moment ce toată gândirea noastră este rezultatul acțiunii creierului care este material și funcționează pe baza legităților naturale, cum ar putea să apară undeva un factor de decizie opțional? Altă categorie care nu văd un conflict neapărat între materialism – determinism și liberul arbitru, fac aluzie la fenomenele de natură cuantică, care contrazic determinismul rigid. În ideea lor nu este exclus ca la nivelul cel mai intim al structurilor cerebrale să se afle procese de natură cuantică sau de o altă natură, acum necunoscută și în acest caz, noțiunea de liber arbitru ar fi un nonsens. „Tehnologia a spulberat mitul libertăţii individuale: teoria reţelelor a demonstrat că, la ora actuală, „destinul” fiecărui individ poate fi calculat cu o precizie de peste 90%. Rămas în viaţa noastră într-un procent de doar 10%, „liberul arbitru” va fi şters curând de un computer suficient de performant”, am găsit scris într-un ziar. Așa să fie?

   De luat în seamă, cred că sunt contradicțiile noastre interne, ele fac parte din noi și nu elimină conceptul de liber-arbitru, ci din contră. Petre Țuțea, în cartea sa Omul – tratat de antropologie creștină, sublinia: „Libertatea reală este legată de nemurire și perfecțiune”. Tot el amintește aprecierile Sfântului Augustin: „Când Dumnezeu, nemurirea și libertatea sunt ficțiuni, omul rămâne un animal rațional, bolnav și muritor”; pentru filozoful francez al secolului XIII-lea, J. J. Rousseau – un depravat, pentru filozoful, teologul, poetul german al aceluiași secol, Herder – un biped.

   Cei care simt divin, oriunde ne-am afla, știm că ne aducem contribuţia la schimbările lumii, că toţi suntem dăruiţi de la Dumnezeu cu „potenţialul fluturelui”, acea voință a coconului de a ieși printr-o gaură mică la lumină… În fiecare ființă vie există un potențial care poate da roade dacă este stimulat pentru a  merge în direcția creșterii,  dezvoltării (din larvă – fluture!). Părintele Stăniloae spunea: „nu putem înţelege natura şi semnificaţia ştiinţei şi tehnologiei fără a recunoaşte un destin înalt omului, chemarea omului de a găsi împlinirea în Dumnezeu”. Dacă nu posedăm această certitudine, nu putem înțelege nimic din ceea ce ni se întâmplă în viață.

 „Ce las în urma mea, un destin sau o biografie?!” se întreba scriitorul Octavian Paler. După umila mea părere, destinul se scrie odată cu viața noastră și în urmă ne rămâne biografia, mica noastră istorie pe care o adăugăm universului și care diferă de la unul la altul, fiecare având un timp al său în care se produc evenimentele, efecte ale unor cauze pe care le provocăm noi prin mișcarea în această lume. În momentul în care încetăm a ne mai mișca, evenimentele noastre dispar, istoria personală nu se mai scrie, spiritul – parte din noi – își urmează calea în veșnicie. În aceste condiții poate fi viața noastră o simplă existență biologică? Rezultatele vieții trăite sunt ale judecății noastre, ale voinței, curajului și străduinței. Depinde de noi, de înțelegerea, responsabilitatea noastră și în primul rând de cât de mult ne iubim viața. Suntem stăpâni și răspunzători ai faptelor noastre și merită să încercăm să ne dorim o viață armonioasă. Supervizarea, controlul vieții însă, trebuie să admitem că este făcut de o inteligență superioară. Noi amintim trecutul, vedem și acționăm în clipa prezentă, imaginăm viitorul. Posibil ca Dumnezeu să le poată vedea pe toate laolaltă. Căci, „mărginitul” om „nu poate cuprinde pe Cel nemărginit!”     

   Am ascultat și o conferință a unui profesor de psihologie care susținea că liberul arbitru este o iluzie a minții. Conferința se încheia cu întrebarea: „Dacă Dumnezeu este omniscient înseamnă că El știe decizia pe care o voi lua mâine; dacă El știe ce decizie iau mâine, eu astăzi mai sunt liber de decizia pe care o iau mâine?”  Da! ne spune credința, Dumnezeu este atotștiutor, dar ne-a lăsat liberul arbitru pentru calea vieții! Omul este liber să aleagă, dacă omul nu ar putea alege, nu ar exista responsabilitate individuală. Din perspectiva unei lumi materialiste, deterministe, sigur că nu pot interveni capacități decizionale subiective, iar din punct de vedere neurofiziologic, pe care se insista în acea conferință, lipsa liberului arbitru ar fi dovedită de faptul că există o oarecare activitate inconștientă care apare în creier înainte ca noi să fim conștienți de decizia luată. Dar, spun, este posibil ca decizia pe care o luăm aparent inconștient să nu fie altceva decât re-folosirea unei decizii luate conștient anterior într-o situație similară, memorată deci, memoria aparținând domeniului inconștientului. Explicite sunt afirmațiile credinței creștine, precum „legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui și care poate fi descoperită prin lumina firească a minții omenești”. Conform acestei legi omul poate deosebi ce este bine să facă, ce hotărâre trebuie să ia. Ni se aduce la cunoștință că lucrăm cu percepții ale realității și aceste percepții diferă, faptul că intențiile sunt diferite de acțiunile noastre de multe ori, că acțiunile au la bază întotdeauna o cauză (cauză-efect), că trebuie găsite și tratate cauzele de bază ale acțiunilor. Aduc aminte, în acest moment, cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662): „Tot ce se mișcă, se mișcă, desigur, dintr-o cauză…”. Iar atâta timp cât toate sunt rezultatul unor cauze găsite (să zicem), s-ar putea spune că această „libertate” nu există – variantă susținută de determiniști. În această interpretare, chiar și noțiuni precum „voința”, „decizia” etc. sunt catalogate simplu ca fiind efecte ale unor cauze, la fel ca la orice mecanism. Cum, întreb, nu avem putere de decizie, precum și puterea de a ne schimba decizia? Este ceva iluzoriu în această capacitate a noastră? Convinsă sunt, și ca mine poate mulți alții, de existența liberului arbitru și de necesitatea existenței lui! Acționăm de multe ori împotriva intereselor genelor care ne-au dat naștere, întrucât avem un creier care poate alege din multitudinea ivită a situațiilor, poate decide și avem această libertate. Uneori nu suntem capabili de a conștientiza, determina, a răspunde la toți stimulii și greșim alegerea care ar fi în favoarea noastră, este uman, aceasta se explică prin limita noastră de înțelegere, sau a momentului confuz în care ne aflăm la momentul alegerii. Sigur că este util să înțelegem mecanismul intim de la nivel neuronal sau subneuronal – cel care creează posibilitatea alegerii – dar este mult mai necesar să înțelegem că această posibilitate de alegere există și că trebuie să o exercităm. O afirmație însă care mi-a dat fiori, a fost părerea că „la nivel social dacă vrei să-i schimbi comportamentul, să-i dai omului modele mintale, să-l expui la modele pe care vrei să le ai la nivel social și la modelele pe care vrei să le eviți și care trebuie să fie însoțite de pedepse și recompense, accentul mutându-se de pe pedeapsă pe reeducare cu modele sociale adecvate. Omului nu trebuie să i se spună să nu facă un lucru, ci să i se dea modele mintale, să-l expui la modul pe care vrei să-l ai la nivel social și la modelele pe care vrei să le eviți, care să fie însoțite de pedepse și recompense. Accentul trebuie mutat de pe pedeapsă pe reeducare cu modele sociale adecvate”. Mi-a amintit de reeducarea făcută, impusă în experimentul Pitești din țara noastră, care aducea modelul pedagogiei lui Makarenko, pe vremea comunismului numit „pedagog de geniu”, spălarea creierelor și implantarea ideologiei marxist-leniniste, făurirea unui „Om nou”, strivind astfel educația primită în familie și care ține de tradiție. Sigur că numai cei care am trăit acele vremuri, putem face asemenea similitudini! Revin spunând că dacă nu ar exista libera noastră alegere, ar dispărea noțiunile de intenție, de responsabilitate, de dorință, de ambiție, de dezbatere, de scop, de alegere, nu am mai dori să încercăm a schimba ceva în bine în comportamentul nostru, în folosul nostru, al semenilor noștri, ci ne-am supune unui determinism, acea teorie care susține universalitatea principiului cauzalității: fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, mișcarea lor fiind guvernată de legi obiective. Există însă probabilități în rezultatul obținut al alegerii, fiindcă nu trăim în universul filozofiei deterministe, în care nu se acceptă nici un miracol, nici un eveniment pur întâmplător, ci trăim într-unul probabilistic. Cum s-ar mai manifesta voința noastră, ce s-ar întâmpla cu simțul regretului? Cum și cui i-am mai putea adresa cuvântul: „Iartă-mă!”? Într-o lume deterministă nu poți face altceva decât ceea ce îți este determinat și-atunci la ce ar mai folosi efortul nostru? Ar dispărea optimismul, încrederea, idealul, speranța. Am convingerea, spun încă o dată, că libertatea de a alege este reală și nu este iluzorie. Și să nu apăsăm prea tare pe pedala lucidității, fiindcă luciditatea „este ruptura dintre spirit și lume”, după cum spunea Emil Cioran. Este așa de frumoasă lumea prin varietatea sa fizică și spirituală! Poate această frumusețe își are sfințenia sa! Ce ar fi dacă am semăna toți la înfățișare și gând?

   Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la teoria „Big Bang-ului (dar este valabil și în expunerea altor teorii) spunea: „teologia ortodoxă ia progresul ştiinţific în calcul numai în măsura în care ştiinţa aduce o contribuţie la progresul spiritului uman, şi numai în măsura în care adânceşte în om experienţa propriei realităţi spirituale şi a realităţii spirituale supreme, niciuna dintre ele neputând fi redusă la un nivel fizic şi chimic”.

   Ne naștem cu acceptul Divinității. Avem un rost pe lume și voința de a-l împlini. Nu suntem roboți să îndeplinim anumite fapte, ci suntem lăsați liberi să alegem din multitudinea acțiunilor posibile și cred că purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care o primim.

Vavila Popovici

  Raleigh, Carolina de Nord, SUA

Convorbiri – Vavila Popovici

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 10047

Ultimele Comentarii