Cuvânt și iubire

Precum se îmbrăţişează rimele „interioare” ale unui poem, se structurează, se asamblează şi se interferă la lectură versurile numite ironic-simbolic „eftine şi bune” ale lui OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN. Şi în cazul acestuia din urmă, întâlnirea lecturilor-melanj – „biblioteca Net”, e cu înrâuriri mai ales din poezia religioasă, tradiţională a lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, însă şi optzeciştii şi milenariştii de astăzi. Îndemnul la veghere, din „Trezeşte-te, Gheorghe, trezeşte-te, Ioane” pătrunde şi în poezia-rugăciune a lui Alin Cucuruzan – „Glasul tău, Ioane”:

„Citeşte, Ioane, din Pravila Sfântă.
O rugă spre Tatăl, cu toţi să-nălţăm
Ascultă-ne, Doamne, genunchii-i plecăm
Şi pavăză ţinem o cruce la grindă.
………………………………………………………….
Auzi-ne, Ioane, clopotul cum cântă!
Şi nu ne-aude ruga Maica Sfântă.
Ne-am împietrit în spaime şi eresuri
Ne-am depărtat de drumul drept şi sfânt
Ni-i rugăciunea simplă vorbă-n vânt!”

Ceea ce reproşează poetul timpurilor actuale, „postmoderne”, e „imperfecţiunea” spiritului, scăderea „credinţei” şi „laşitatea” („fiindcă nu există nemurire mai ieftină de 30 de arginţi”!), astfel încât el se simte „destrămat, pierdut, îngenuncheat” de un imperiu al Răului. O iubire statornică, ce ar trebui „să moară ultima” e cea faţă de pământul natal, şi „cinstirea Patriei” – „creşterea limbii româneşti” – cum îndemnau Văcăreştii, sentimente sacre, pe care le simte „ştirbite” de vremuri. Creatorul de poezie-rugă intuieşte (vizualizează) înlăuntrul limbajului – „Sunete bizare”, „versuri care dor”, „rime reci”, iar „ritmul – căutat, obsedant altădată – e, acum, în van!” Acestea reprezintă maladii nu numai ale poemului, ci ale sufletului omenesc, împins să privească, să contemple Lumea prin… „ogive nucleare”, sub „un impuls şi imbold – darwiniste”: „Particule de cer ne curg prin sânge. / Şi avem zborul scris în ADN / Pământu-ntreg ne doare şi ne strânge (…) / Trăim aici, alături, noi şi voi, / Dar mama noastră nu este Pangeea / La noi nu-i scrisă, încă, Odiseea” (Din Străini printre voi). Melancolic, sufletul poetului devine ritualic şi elegiac, precum la cei din vechime: „De voi sfârşi cu roua dimineţii în privire / Să mă lăsaţi cu vântul şi cu cântul / Să-mi puneţi un pahar de apă, lângă creştet / Să-mi răcorească buzele şi gândul” (Rugă).
Cercetând fondul nostru „nelatin”, poetul ALIN CUCURUZAN invocă acea divinitate (universală!), chemată „a Lumii Mireasă” şi pe tânărul ei „păstor”, numit „Christul vrâncean”, sugerând că ameninţarea rămâne (tot) aceea din vechime: a deveni „mut” – „a amuţi, ca o lebădă!”: „Cu slova slujitu-mi-am Ţara / Nu am argumente în plus./ Nici Christul vrâncean, nici Mioara / Nu-ţi zic, deşi-s multe de spus!” (Când a plecat la cer Poetul). E cu totul notabilă tentaţia de a reîntoarce poezia spre valorile ei stră-vechi: fluxul, ritmul, rima, euphoria („măsurile” ei – muzica); şi trebuie amintită obsesia faţă de instrumentele „antice”: harfa, lira, naiul ş.a. El realizează cuvântul, în vremi necanonice, ajunse mecanice, printre „cristale de gheaţă” şi „bizare minuni”, seminţe „de foc”, în care „jocul e joc”, dar „viaţa e moarte!…” E un sentiment tragic, indus „materiei” pe care o plămădeşte, o sculptează poetul – „cuvintele”:

„Cuvintele, de veţi dori să le-auziţi,
Spălaţi-vă timpanele de zoaie,
Şi ascultaţi atent a versului şuvoaie,
Lumina-ncătuşată-n verb n-o pervertiţi!…”

Există şi în versurile „eftine şi bune” ale lui ALIN CUCURUZAN o ambiguitate „fertilă”: e, oare, o „unealtă” fastă computerul?… Aşa cum era pana, alteori stiletul şi dalta, la scribii şi cioplitorii de ieroglife ai Egiptului?… Sau, la profeţii biblici?… Nu pierde poezia ceva din aeru-i sacerdotal, atunci când e scrisă în „gări pentru unu” (amintiţi-vă de filmul lui Nikita Mihalkov), în avion sau într-o hală de fabrică, pe un laptop?… Cu o subtilitate apreciabilă, el introduce în poemele sale nuanţele de „gri”, rafinamentul (însă), şi monotonia lor, specifice ecranului (şi universului) calculatorului, atunci când îşi încheie versetele, în zori: „…pe ochii pustii, ce privesc înapoi,/ Un gri-cenuşiu se revarsă din umbră./ Şi gri-cenuşiu se revarsă din noi!” Sau: „Când Luna vesteşte al zilei crepuscul/ Din ceruri se-ntinde-al luminii şuvoi/ Şi-n gri-cenuşiu se transformă firescul…” Sau, iată, lumina „virtuală”, văzută în sensuri „obscure şi maligne”: „Arbitri surzi ai cântecului vieţii/ Un vers pustiu ne macină timpanul/ Şoptind, crispat, pe buze vineţii,/ Lumina ne e ochilor duşmanul!” (Din Pustii).
Monotonia, spaimele, căderile nu rămân doar obsesii ale vremilor şi epocilor, ci şi, vom conclude, în cazul civilizaţiei, ajunse… tehnice chiar astăzi. Ce îi uneşte, prin urmare pe domnii OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN, în originalul lor tandem poetic creator?… Funcţionând ca o antologie avant la lettre, Biblioteca Net i-a ajutat, în chip accentuat, să ardă „zări”, perioade, „etape”, de la poetul (aed) vechi, la cel „călător şi boem” („maeştri cântăreţi”, Fr. Willon – până la Rimbaud şi Verlaine); apoi, până la simbolişti (şi alţi înnoitori, ce au creat, fie liberi, fie în… austeritate, fie-nceputul modernităţii!, ca slujbaşi („funcţionari”).

*

Începuturile modernităţii (veacului tocmai scurs XX), l-au statornicit, pe poet, ca… bibliotecar, copist, corector, redactor, commis-voyageur, reporter, lucrător la jurnale şi reviste, în tipografii, – în genere ironic numit „poet funcţionar”. Printr-un paradox, lucrurile „explodează”, între 1907-1916, când indigo-ul trece, industrial, de la poetul-copist (autor de… manuscrise!), la poetul care utilizează „maşina de scris” – fie că se numea „Underwood”, „Mercedes”, sau „Yost”!… Capodopera acestor stări şi treceri moderne, spre alte imbolduri: „mecanice”, „automatice”, aparţine unui parodist (G. Topârceanu), referitoare la o populară operă literară, în acea epocă, numită Caleidoscopul lui A. Mirea, a nu mai puţin popularilor poeţi, lucrând în tandem: Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Iată un mic fragment, descoperindu-l pe poetul „genial-funcţionar”:

„Da, aveţi dreptate, asta ni-i viaţa!…
Tot mereu aceeaşi, seara, dimineaţa –
Slujba, facultatea, birtul şi chiria,
Peste tot apasă, grea, monotonia!…
Da, ni-i tristă viaţa!… Noi o ducem prost!…
Ţăcănim într-una, la maşina Yost!…
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane!…
Urmărind cu ochii vajnice cucoane
Care trec pe stradă!… Sunt trăsuri!… E lume…
Pretutindeni zgomot, soare, cald şi glume.
Vremea parcă-şi merge – mersul în galop
Şi aspectu-şi schimbă, ca-n Caledoscop!…”
……………………………………………………………..
„«Centrul» îşi trimite – către mahalale
În amurg, prisosul «farmecelor» sale!
E o-nvălmăşeală – un «popor» de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete…
Care trec, grăbite, chicotind, în şoapte!…
Au în ochi lumină şi-n privire noapte…
Blonde şi şirete, oacheşe, modiste…
Trec, uitând pustiul ceasurilor triste –
Cine le pricepe zâmbetul fugar?…
Numai neştiutul – poet-funcţionar!…
…………………………………………………….
Da, ni-i soarta tristă, Domnule A. Mirea
DAR AVEM IUBIREA!…
Sigur, suntem tineri!… Şi avem speranţe,
Când ne-nchidem visul – în obscure stanţe!…
(Nu ştiaţi?… Noi facem şi… literatură!?…
Oh, atunci se schimbă vitrega Natură!…)
¬Ne-aminteşte teancul de hârtii albastre
Cât de larg e cerul visurilor noastre:
În biroul umed – soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia zboară!…
Ţăcăne maşina – ritmul unui vers…
Voi (!) atingeţi culmea! Noi? Trăim în mers!…”

Şi A. Mirea se temea de „monotonia vieţii”! (E tainic-simbolică ideea că cităm acest verset celebru, a memoria, de peste 40 de ani, în faţa publicului tânăr şi cenaclurilor. Cum maşina de scris a încercat să împingă în uitare manuscrisul, computerul a devenit moştenitorul subversiv al Tiparului lui Gutenberg, înglobând şi caracteristicile… maşinii – care „scrie!…”, în locul mâinii poetului!). Poetul cel din vechime îşi spunea versetete aproape le incanta, ritualic, în templu!… Poetul boem-călător (Meister singer) le spunea în han, mai târziu în cenaclul-cafenea, precum „Capşa”, în Bucureşti, „Oteteleşeanu”, „Kubler” sau „Fialkovski”… Acum, între 1907-1909-1916, apare „tatăl avangardiştilor” (Urmuz) şi Bacovia, cu Stanţele burgheze şi Serile triste!… Acum coboară în cafenea nu doar poeţii, matematicienii şi astrologii, ci şi dansatoarele şi cântăreţii, în toate limbile. Iată un vers – „eftin şi bun”, în epocă, socotit „revoluţionar” şi „genial”:

„Barbar cânta femeia-aceea
Târziu, în cafeneaua goală!…
Barbar cânta, dar plin de jale
Şi-n jur era aşa răscoală
Şi-n zgomot monstru de ţimbale,
Barbar cânta femeia-aceea!…
………………………………………….
Şi noi eram o ceată tristă
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există…
…………………………………………….
Şi nici nu ne-am mai dus acasă
Şi-am plâns cu frunţile pe masă!…” (Seară tristă)

A. MIREA avea iubirea, ritmul şi rima, „trepidanţa”, fluxul, existenţa „în mers”, curgerea – „ţăcănitul maşinii de scris”, viteza „futuristă”, pulsul vieţii; dar şi… monotonia!… OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN ne vorbesc despre… „muţenia virtuală a tastei”; Nuanţele „infinte” de gri ale computerului – ale ecranului său. Şi despre acea lumină de un… albastru mecanic! Sunt poeţi extrem de interesanţi şi talentaţi – barometre ale unor vremi „în mers”. Să-i urmărim! Vom mai auzi de îndrăznelile lor. Ei surprind, deja, ceva din acel Univers al poeţilor electronici.

CONSTANTIN ZĂRNESCU

(Postfață la volumul VERSURI EFTINE ŞI BUNE, autori, Ovidiu Vasile și Alin Cucuruzan, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012)