Vavila Popovici: Morala și democrația

1 Jan 2014 by m.gurza, Comments Off

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.

Nicolae Iorga

 

   Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, a elaborat specia literară a dialogului, în care problemele filozofice au fost relatate prin intermediul mai multor  interlocutori. Mitul peșterii constituie unul dintre dialoguri, în care s-a folosit o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume, alegoria fiind: Peștera – lumea sensibilă, lumea noastră obișnuită, prizonierii din peșteră – noi oamenii, cărora ni se pare că aceasta este singura lume reală.  În Republica – cartea a VII, Platon arată în ce sens trebuie înțeleasă lumea cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Putem spune că văd o scurtă peliculă de film ce se derulează în fața ochilor, fără a-i cunoaște începutul și nici sfârșitul, pentru înțelegerea ei. Ca atare, noi nu vedem, în mod obișnuit, decât un aspect superficial al lucrurilor. Aceste cunoștințe obișnuite servesc vieții, dar această cunoaștere nu va da niciodată înțelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor; sensul lucrurilor constând în idei, în esență. „Degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim greu din lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. Platon pune întrebarea: „Dacă smuls din peșteră cu forța, dacă este pus să urce urcușul greu și prăpăstios și dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult și nu se va plânge de aceste maltratări? Și când va fi ajuns la lumină, va putea el orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate? El va avea nevoie de obișnuință pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară”. Și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Contemplarea ideilor, a esențelor cere, deci, o obișnuință progresivă, dar, odată ce a văzut lumina și lucrurile adevărate, prizonierul nu mai vrea să se întoarcă în peșteră. Este dialectica ascendentă a spiritului uman.

   Să ne punem întrebarea, ce s-ar întâmpla dacă ar fi trimis din nou în peșteră să povestească cele văzute (experiența)? Nu ar putea fi considerat nebun, ideile sale nu ar putea fi considerate periculoase? De către unii – da! De ce? Pentru că cei rămași în peșteră s-au obișnuit să vadă numai umbrele, aceleași și aceleași umbre, se mulțumesc cu înțelegerea superficială a lucrurilor. Se întâmplă însă, omul să fie pătruns de înțelegere și a înțelege cu adevărat, înseamnă a da dreptate, a demonstra chiar justețea acelui lucru și aceasta înseamnă a găsi că acel lucru este bun, că este pentru binele lui. Intervine deci rațiunea, și gândirea rațională înseamnă așezarea în ordine a percepțiilor asupra lumii exterioare, folosindu-ne, în primul rând, de bunul simț. Cu el ordonăm, pe cât posibil, haosul.

   Trebuie amintit faptul că s-a întâmplat ca oamenii să fie ținuți cu forța în „peșteră”. Ei au sfidat întunericul și au ieșit la lumină, dornici să rămână și să păstreze această lumină… Dar, „povestea” spune că s-au grăbit alții să nu le permită, trimițându-i din nou „în peșteră”, prin crearea unor condiții de viață asemănătoare „peșterii” de altă dată. O altă peșteră!?…

   Din această luptă a omului cu întunericul, dorind lumina, s-au născut ideile, idei care, pentru Platon, sunt însăși existența. Deși nu sunt materiale, sunt mai reale decât lucrurile. Lucrurile sunt umbre palide, ideile fiind adevărata realitate. Repet, peștera este lumea sensibilă, prizonierii suntem noi oamenii. Omului îi vine foarte greu să se desprindă de cunoașterea superficială a lucrurilor și să se adâncească până la cunoașterea esențelor, dar până la urmă, mulți o fac.

   Platon pornește de la ideea că statul este un individ de proporții mari – „un om mare”. Fiecare cetățean trebuie să-și îndeplinească doar datoria ce corespunde poziției sale. Numai atunci omul va da societății ceea ce are mai bun de dat. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spune el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinei, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos. De aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Oamenii cu adevărat înțelepți trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor setoși de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogățirea personală și aducând, în acest mod, prejudicii poporului. Înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, adică „persoane înzestrate cu capacitatea de a pătrunde esența legilor fundamentale ale naturii și ale societății”- după cum este definit cuvântul „înțelepți” -, oameni care se comportă moral, dar, pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător, dar au acea sete de putere. Statul fiind alcătuit din oameni, este asemeni oamenilor și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral.

   S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Cuvântul provine din limba greacă, „demos” însemnând popor, iar „kratos” – putere.

   Filozofii, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: Întâi morala și apoi democrația!,  morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății!

   Prima civilizație europeană a fost cea greacă. Sărăcia pământului muntos i-a orientat spre navigație făcând un comerț intens care asigura aducerea în țară a materialelor care lipseau din acele locuri. Grecia era împărțită în mici state, orașele aveau piețele publice numite „agora”, în care se dezbăteau problemele statului, se țineau discursuri, se etalau idei. Pericle a fost cel care a instaurat prima democrație din lume, democrația ateniană. Cunoscut ca un mare orator, om inteligent, cinstit, patriot, elocvent și de asemenea un „om politic subtil și ager al Greciei Antice” – după cum îl caracterizează  Costas Martin în cartea sa  Grecia Partenonului -, conducător al Atenei între 443 – 429 î.Hr., s-a bucurat de autoritate, timp în care Atena a atins o mare dezvoltare. Prin calitățile sale morale, Pericle „a tras” poporul pe drumul cel bun, l-a  „înălțat”, dar și poporul a dorit și a fost pregătit de a merge pe această cale a democrației. A fost șef al partidului democrat, protector al științelor și artelor, pe vremea sa construindu-se Partenonul, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Pentru strălucirea pe care a dat-o Greciei în secolul în care a trăit, inițiind numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural și artistic al lumii grecești, perioada a fost supranumită „Secolul lui Pericle”, sau „Epoca de aur a Atenei”. O interesantă caracterizare a lui am găsit-o în revista Historia, inspirată din cartea ziaristului, istoricului italian Indro Montanelli – Istoria grecilor, într-un articol intitulat „Pericle – omul care a dat numele unei epoci”: „Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi oamenii politici înţelepţi”.

   Cu trecerea anilor, modelul democrației grecești s-a extins, a evoluat, s-a modernizat, având două forme: cea directă în care toți cetățenii participau la luarea hotărârilor (societăți cu un număr restrâns de membri) și democrație reprezentativă (societăți cu numeroși membri) în care cetățenii alegeau reprezentanții lor.

   În zilele noastre,  cu o clasă conducătoare care nu ține cont de dorințele poporului și care încearcă să arate o viziune falsă asupra societății, ascunzând petele negre și inegalitățile, banalizând sau ascunzând conflictele, intervenind violent pentru anularea lor, nu se poate merge pe drumul democrației reale, ci a unei false democrații, a unei false libertăți. Faptul că s-a creat o pătură de indivizi obsedați de îmbogățire, este în detrimentul poporului și este „o amenințare la adresa viitorului fiecăruia dintre noi”.

    În sprijinul acestei idei citez un fragment dintr-un articol publicat în ziarul DW: Modificările aduse Codului penal au pus din nou în lumină criza de profunzime a sistemului politic românesc care pendulează între o democraţie fără repere morale şi un autoritarism moralizant. […] Aşa stând lucrurile, România nu are cum să acceadă la o democraţie reală dacă nu e capabilă să instaleze un Parlament cu un simţ nealterat al demnităţii proprii. Dacă nu va reuşi acest lucru, mai devreme sau mai târziu, după crize prelungite, presiunea coexistenţei europene o va împinge din nou pe linia autoritarismului moralizant, cu toată duplicitatea pe care o presupune, dar şi cu avantajul unei minime asanări publice. România este încă liberă să aleagă”.

   Petre Țuțea spunea că orice sistem social este „un joc deschis, neterminat”și că „nu s-a găsit formula de echilibru între individ și societate care să n-aibă nici un rest”. Este foarte adevărat, însă formulele trebuie căutate și găsite, pentru a exclude acel „rest” dureros.

   Să amintim și afirmația politicianului britanic, Sir Winston Churchill: „Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 13811

Ultimele Comentarii