Cuvânt și iubire

Zoe Dumitrescu Buşulenga, (20 aug. 1920, București – 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, distinsa Doamnă a sufletului cucernic şi a duhului prielnic, ne-a primit, la Văratec, într-o duminică, după-amiază, în casa Măicuţei Frăsinica, unde se primeneşte rostirea şi se perindă veşnicia. Sub privegherea Domniei Sale, Văratecul, Filiorul şi Pădurea de Argint îşi pleacă ramurile întru înveşmântarea Verbului jertfitor. Săraci la sosire, dar, îmbunătăţiţi, la plecare, fericiţi am fost cei care am avut privilegiul de a asculta o mărturisire ziditoare.
– De ce tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi biserică?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Întrebarea mi se pare prea generală. Eu nu cred, sau nu vreau să cred, că toţi tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi despre biserică. Dar cei care nu vor să discute despre Dumnezeu şi despre biserică au nişte justificări, probabil, din punctul lor de vedere. Să ne gândim că aceşti tineri au trăit o parte din viaţa lor sub un regim ateist, că, în comunism, filosofia care se impunea era marxismul, materialismul dialectic şi istoric, care făcea abstracţie de Dumnezeu, contesta existenţa lui Dumnezeu, materia se năştea ea prin ea însăşi. Nimic nu ne lega de nimic, nu ne obliga la nimic.

Biserica a fost într-un fel îndepărtată prin ameninţările faţă de părinţi, care erau în diverse slujbe. Dacă tata avea o funcţie în securitate sau mai ştiu eu pe unde, şi chiar nu numai acolo, dacă era chiar profesor şi se temea să nu fie văzut că se duce la biserică sau se temea să afirme că-L cunoaşte pe Dumnezeu sau că doreşte să-L cunoască pe Dumnezeu, atunci, sigur, copilul nu comunica, în acest sens, cu părinţii. Părinţii se abţineau să vorbească în faţa copiilor despre Dumnezeu, chiar dacă ei erau credincioşi.
Am văzut astfel de cazuri. Pentru că, se ştie, copilul este cel mai sincer şi dacă se duceau la şcoală şi aveau cumva o profesoară sau un profesor, un institutor sau o institutoare atee şi copilul se scăpa: ”Tata s-a dus la biserică sau mama mi-a făcut cruce sau şi-a făcut rugăciunea.”

Dacă era şi, ferească Dumnezeu!, turnătoare persoana, atunci, imediat, părinţii erau sancţionaţi. De aceea se fereau să vorbească despre Dumnezeu în faţa copiilor. Se zice că, în general, copilul este cel care e mai uşor tras de limbă. Când germanii au invadat o parte din Franţa şi din Belgia, în ’41, şi voiau să afle unde sunt ascunşi cei din maquis, rezistenţii, întrebau pe copii şi copiii, neştiuturi, mai spuneau: ”Tata e în cutare loc…” Deci, eu încerc să aduc această justificare: că n-au avut educaţie religioasă, acasă, copiii, din pricina temerii părinţilor de sancţiunile pe care le putea impune regimul asupra lor.
Pe de altă parte, mă gândesc că, într-un anume fel, astăzi este o modă. Să mă iertaţi că spun asta; o opinie cu totul personală. Este o modă venită din Occident. Suntem un stat secularizat. Biserica e despărţită de stat, nu ne interesează. Statul nu este interesat de biserică, biserica n-are decât să se descurce singură. Franţa e demult secularizată. După Revoluţia Franceză, în orice caz, prin secolul al XIX-lea, Franţa a despărţit statul de biserică. Oricum, totuşi, romano-catolicii au fost mai duri decât noi şi mai represivi, într-un anumit fel. Ştiţi foarte bine că noi n-am avut ruguri în ţara noastră. Ortodoxia n-a cunoscut nici rugurile, nici inchiziţia. La ei, totuşi, în Occident, au fost mai serioase represaliile pentru cei care se abăteau de la credinţă. La noi, libertatea a fost foarte mare, dintotdeauna. Moda libertăţii absolute a trecut acum şi la noi, în nişte feluri cam triste, după părerea mea. Tinerii cred că sunt liberi, absolut liberi. Liberi să umble în pielea goală.

Iertaţi-mă, eu sunt, cum să vă spun, bolnavă de treaba asta. Trupul omenesc, care este cortul lui Dumnezeu, cum zicea Apostolul Pavel, trupul a început să nu mai fie socotit al lui Dumnezeu, Doamne, iartă-mă! Atâta expunere, atâta… şi televiziunea nu face altceva decât să… Ei au sentimentul că sunt liberi, dacă fac toate prostiile din lume, dacă umblă goi. Aţi auzit probabil că la Salzburg, când a fost întâlnirea miniştrilor, s-a dat Răpirea din serai de Mozart. Au dat-o autorităţile, guvernul austriac, pentru prim-miniştrii lumii. Şi se deschide cortina şi sunt doi cântăreţi în pielea goală: o doamnă şi un domn. Eu aş fi plecat din sală, n-aş fi plecat, încălcai protocolul, dacă ai fi plecat şi, mă rog, se supărau conducătorii Austriei, dar, oricum, mi-aş fi pus mâna la ochi, în semn de protest. Asta este un fel de manifestare a libertăţii. Manifestare a libertăţii la droguri. Am văzut în ziare statistici care m-au îngrozit: tineretul nostru care e preocupat de… sex. Eu sunt şi jenată să vorbesc despre treaba asta. Am citit în ziare însă, fără să vreau: tinerii, între 15 şi 17 ani, au declarat că ei sunt mai interesaţi de problemele sexului decât de învăţătură. Şi acesta este, probabil, un efect al libertăţii absolute, aşa cum o cred ei.
Mântuitorul şi Apostolii au zis: libertatea o veţi avea doar când veţi cunoaşte adevărul. Adevărul vă va face liberi. Şi adevărul, care este? Dumnezeu ! De-abia când vom fi în Dumnezeu, când îl vom fi cunoscut pe Dumnezeu, vom fi într-adevăr liberi. Toată sminteala aceasta a tineretului este o iluzie a libertăţii. Iertaţi-mă că vorbesc aşa, dar, nu fiindcă sunt un om bătrân. Nu, nu! Aşa aş fi vorbit şi în tinereţe.

,,Orânduirea comunistă a desfiinţat satul deliberat”

«Noi am fost un neam foarte cuviincios. Un neam ca al nostru, cel românesc: care a trecut prin atâtea restrişti, care a fost înconjurat numai de duşmani. Aş îndrăzni să spun că nici azi nu e înconjurat de prieteni, dar, mă rog, nu facem politică. Ei bine, acest popor cuviincios, acest popor de ţărani, fiindcă ştiţi, satul a fost în viaţa noastră nucleul păstrării credinţei şi al tradiţiei. Satul a fost desfiinţat, prin orânduirea comunistă şi, cum să vă spun, a fost desfiinţat cu socoteală, adică, deliberat, tocmai pentru că se ştia că în sat este constituit nucleul permanenţelor, acolo, la sat, era credinţa. Acolo, la sat, era cuviinţa. Acest cuvânt pare să fi dispărut din vocabular. Eu n-am mai auzit demult cuvântul cuviincios, bunăcuviinţă. Şi mai e ceva. Am scris odată într-o carte despre Umanism şi Renaştere şi vorbeam acolo despre un umanism popular. Şi am fost întrebată: ”Ce-i aia?” Şi, atunci, iată ce le-am zis: ”Virtuţile noastre sunt virtuţi ale celui mai umanist popor din lume, cel latin”. Pentru că la noi credinţa venea dintr-o măsură. Poporul nostru avea o măsură în toate. Şi ştiţi cum se numea legea aceasta a măsurii? Cumpătare. Cumpătarea! Asta era esenţial. Ce înseamnă cumpătarea? A pune limită dorinţelor noastre, poftelor noastre. A ne preciza limite. Şi aş vrea să vă atrag atenţia, că de asta am vorbit despre latini, această cumpătare vine de la computare, care înseamnă a socoti. Şi de acolo vine şi computerul. Deci, iată că noi, cu măsura noastră, cumpătarea, cu moderaţia noastră, cu justa măsură, cuviinţa, am avut o dreaptă judecată a vieţii. Şi asta o dădea credinţa. Îmi povestea unul dintre duhovnicii mei, acum vreo 60 de ani, că, în satul lui, dacă un consătean comitea un delict oarecare, Părintele, în duminica următoare, îl spunea, ca să zic aşa, satului. Şi acela aşa de ruşinat era, că, un timp, nici nu mai mergea cu capul sus, ci îl pleca de ruşine. Adică, exista o solidariate a colectivităţii în această privinţă, a păstrării cuviinţei, a bunei cuviinţe, a unei morale, care era foarte constitutivă, congeneră fiinţei noastre.»

,,Noi am fost bastionul creştinătăţii. Noi am apărat Europa”

Francezii sunt seducători, germanii sunt disciplinaţi, riguroşi, japonezii sunt muncitori. Românii cum sunt? Care este specificul nostru naţional?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Aveam un prieten, călugăr catolic, Dumnezeu să-l ierte! Era fiul de duhovnicie al părintelui Andrei Scrima. Nu ştiu dacă aţi auzit de el. Andrei Scrima a fost un mare om de cultură. El a revenit în ţară ca să moară aici. A fost asistentul lui Anton Dimitriu la Facultatea de Filosofie, la Logică. A studiat şi matematica. A studiat şi medicina. Litere, nu mai vorbesc. A fost profesor 8 ani în Liban, profesor la Saint Serge, la Paris, şi era duhovnic la acea biserică din Belgia, la Cheftogne, unde se slujeşte liturghia şi ortodoxă şi catolică. Acolo a fost prima tentativă a Papei Paul al VI-lea de a uni bisericile. Andrei Scrima era acolo duhovnicul ortodox. Şi Daniel Gelsi fiind acolo şi având duhovnic pe Scrima, băiatul acela tânăr de care începusem să vorbesc, călugărul cel tânăr catolic avea o mare iubire pentru ortodoxie. Şi aşa de mult iubea ortodoxia, încât învăţase româneşte foarte bine. Venea aproape în fiecare an în România. Patriarhul Justinian îi zicea Dănilă şi-l făcuse protosinghel. Şi Daniel venea în fiecare an, în Săptămâna Patimilor, se ducea în altar şi îi fotografia pe credincioşi. Spunea: n-am văzut nicăieri, în viaţa mea, în nici o ţară, în nici o biserică, chiar în cele ortodoxe, atâta credinţă, atâtea lacrimi, atâta dragoste şi atâta durere în sufletele celor care participau la sfintele slujbe ale Săptămânii Patimilor. Şi acest Daniel Gelsi m-a întrebat odată: „Zoe, dar de ce crezi şi îmi spui mereu că poporul vostru are o misiune. Ce misiune are poporul acesta, al vostru?” Eu m-am gândit bine ce să răspund. Era catolic şi foarte deştept. Şi i-am spus, ştii ce, lasă-mă, Daniel, să mă gândesc, să-ţi formulez un gând al meu despre asta. Eram Profesor visiting la Amsterdam şi el era la Cheftogne. A doua zi, dimineaţa, m-a întrebat din nou: „Ei, te-ai gândit, care e misiunea poporului vostru, român?” Am zis, dragul meu, noi suntem aşezaţi la o răscruce de drumuri, la o răscruce de vânturi, şi nu blânde. Noi am fost aşezaţi acolo ca să rezistăm. Noi am apărat. Adu-ţi aminte ce spunea Papa Pius al II-lea, Piccolomini, marele umanist, despre noi. Adu-ţi aminte ce spuneau despre Ştefan cel Mare, Atletul lui Hristos. Aduceţi-vă aminte ce renume avea România în timpul Renaşterii, adică în vremea în care turcii cucereau Constantinopolul, fiindcă noi eram aici cei care stăteam în faţa pericolului. Deci, noi am fost bastionul creştinătăţii. Noi am apărat Europa. Şi nu ştiu dacă ştiţi. Sunteţi toţi tineri şi nu prea ştiţi istoria aşa cum trebuie. La un moment dat turcii au ajuns, înconjurându-ne pe noi, la Viena, şi au început asediul Vienei. Armata noastră, muntenească, era cu turcii. Şi ce să facă bietul Şerban Cantacuzino? Că nu putea să-i trădeze. Îi făceau praf. Trimitea obuze încărcate cu paie. Până în ziua de azi se ţine acolo, undeva sus, pe o colină vieneză, amintirea domnitorului român care a ajutat în felul ăsta la necăderea Vienei, la înfrângerea turcilor, la retragerea turcilor. Deci, vedeţi că noi am fost o trăsătură de unire între Est şi Vest. Noi am fost o ţară de sinteză. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, i-am zis. De câte ori, în ţara noastră, a venit un extremism, s-a produs un extremism, într-un fel sau într-altul, fie dinăuntru, fie din afară, el a fost redus la tăcere sau, i-am spus eu lui, el a fost făcut de râs. Mişcarea de dreapta a prins foarte puţin, deşi începuse foarte frumos, s-o spunem drept, pe urmă s-a întunecat totul. Începuse cu o mişcare spirituală şi a terminat penibil politic. Dar, mă gândeam la mişcarea de stânga. A fost vreun român adevărat, în sufletul lui, comunist, chiar dacă era membru de partid? Mă îndoiesc. Şi mai am un exemplu, poate tot de atunci, din pedeapsa de 50 de ani, aşa de grea. Limba rusă era obligatorie din clasa întâi primară şi până în anul al patrulea de facultate. Doisprezece ani se învăţa ruseşte. Nici un român nu ştie nici până în ziua de astăzi nici o vorbă rusească. Este un argument impresionant, fiindcă este palpabil, vizibil. Poporul nostru era un popor (vedeţi că vorbesc la imperfect!) al cuviinţei. Era un popor al măsurii, al cumpătării, era un păstrător al rânduielilor care făceau posibile înţelegerile între o parte a Europei şi cealaltă parte a Europei. Adică, noi am fost, să zicem aşa, prin umanismul acela moştenit. Şi poate şi dacii aveau calităţi. Sadoveanu, în Creanga de Aur, nu ştiu dacă o ştiţi, una dintre cele mai frumoase cărţi ale lui, demonstrează că dacii avea aproape aceleaşi virtuţi cu creştinii, în sensul onestităţii, realităţii, cumpătării şi aşa mai departe. Evident, creştinismul este altceva, este învăţătura dumnezeiască, dar dacii erau cumva pregătiţi să primească creştinismul de la romani şi creştinismul le-a venit prin romani. Şi ne-a venit şi prin Sf. Andrei. De aici, de la noi, au plecat primii episcopi pe care i-am avut în Sciţia Mică, adică în Dobrogea. Betranion, care a participat la un Sinod. De aici a plecat Cassian. De aici, a plecat Dionisie Exiguul, care au fost prieteni cu Sf. Ioan Gură de Aur. Şi când Ioan Gură de Aur a fost dat jos de pe tronul de la Patriarhia Constantinopolului, ei doi au plecat la Papa Honoriu să-l roage să-l repună pe tron pe Ioan, fiindcă era persecutat Ioan de partida adversă. Erau certuri teribile la Bizanţ. Certuri, şi dogmatice şi politice, de toate soiurile. Vasăzică, noi am fost o verigă de legătură, mai tot timpul, după ce am primit acest botez umanist, dinspre apus, de la romani. Şi, bineînţeles, ştiţi, probabil, că argumentele creştinismului nostru, de obârşie romană, sunt primele inscripţii din cimitire. Acolo a fost: Si tibi terra levis! (Fie-ţi ţie, ţărâna uşoară!)… adică se ştie, pentru cine vrea să audă. Trăim într-un moment în care presa, adică tot ce se cheamă mass-media, televiziunea, spune fiecare cam ce vor. Manualele sunt aşa cum sunt. Sunt şi nu sunt. Am auzit de un manual de istorie. Am avut un interviu la tv şi m-au întrebat ce părere am despre manualul respectiv. Am spus, nu-l cunosc. Domnul Cernăianu era atunci ministru, adjunct la învăţământ, şi-l prezentase. Zic, e un pretext extraordinar. Eu am fost informată de prietenii mei că, despre Ştefan Cel Mare, erau vreo două pagini, despre Mihai Viteazul, vreo cinci rânduri, iar despre d-na Esca de la tv erau treizeci de pagini. Şi atunci, am spus, staţi puţin, ce istorie e asta? Unde sunt acei factori care trezesc în noi viaţa anterioară a neamului? Unde sunt? Şi de Sarmisegetuza se spunea ceva? Mi se pare că nimic. De tezaurele noastre, se spunea ceva? Nu se spunea nimic. Ba, se pare că şi acum se distrug şantiere întregi de arheologie, care fuseseră făcute între cele două războaie. Lucruri admirabile. Sau, am văzut că s-au descoperit nişte monede acum câteva zile. Străvechi. Şi era o poză mică în „Adevărul”, erau aşa vreo 10-15 acolo. Păi, orice ţară ar fi făcut dintr-o chestie ca asta, dintr-un tezaur ca acesta, ar fi făcut o treabă nemaipomenită, fiindcă asta întăreşte rădăcinile. Noi nu ştim ce facem. Ne acoperim rădăcinile. De ce o facem? Nu ştiu. Din ordinul cui o facem? Nu ştiu. Noi, românii, să ne prostim chiar în halul ăsta, încât să ne tăiem creanga de sub picioare. M-aş mira.

consemnari de Gheorghe SIMON, ziar Ceahlaul