Nestor Vornicescu: “Prolegomene la istoria străveche a literaturii noastre”

7 Sep 2014 by m.gurza, Comments Off

Problemă funciar necesară, deci de neeludat, pentru istoria culturii româneşti, preliminariile, antecedentele directe ale acestei culturi, etapa sa „străveche”, au constituit şi constituie un pasionant subiect de cercetare, aparent arid prin aspectele sale greu de defrişat, dar un subiect care se prezintă cu un bilanţ pozitiv şi încurajator în ceea ce priveşte raportul între ipoteze şi elucidări.

În rezolvarea ecuaţiei celor doi termeni – ipoteze şi elucidări –, este bine stabilită, recunoscută, însemnătatea aportului studiilor interdisciplinare, cu deosebire pentru un avans cert în explicarea unor probleme – spaţii albe într-un domeniu ori altul al culturii umane în general sau al culturii unui anumit popor. Astfel, aplicarea acestei metode de studiu, a principiului inductiv, a celui deductiv, a celui al analogiei, au putut conduce la remarcabile şi redutabile concluzii, privind locul specific al poporului nostru în spaţiul romanităţii orientale şi între popoarele europene.

Pe cît de pasionantă, pe atît de temeinic şi prudent abordată, cercetarea etapei vechi şi a celei „străvechi” a culturii noastre scrise implică premise multiple, între care, în mod firesc, mai întîi latinitatea carpato-balcanică a poporului nostru, etnogeneza sa implicînd elementul dac şi cel roman, dar şi influenţe inerente preromane şi orientale.

Date documentare certe, teze argumentate, ne demonstrează că zorii literaturii noastre s-au ivit în secolele IV-VI.

Atestări incontestabile din această epocă ne confirmă prezenţa unor scriitori şi a unor scrieri care au contribuit în chip specific la structurarea fizionomiei spirituale a fiinţei româneşti. Scrieri cu un conţinut profund, exprimînd spiritualitatea locului şi a epocii, mai ales cu conţinut sapienţial şi moral, au constituit această contribuţie la modelarea profilului lăuntric al poporului nostru.

În chip firesc, scriitorii străromâni şi-au redactat textele în limba latină – aşa cum s-au întîmplat lucrurile dintru început, dar şi mai tîrziu, în istoria literaturilor franceză, italiană, chiar şi germană. Este explicabilă şi existenţa unor scrieri în limba greacă, de altfel cum vor fi şi mai tîrziu, în Evul Mediu, cum şi în limba slavonă după secolul X, dar şi în alte limbi. Este, cu un coeficient important, plauzibilă ipoteza despre existenţa, după secolele VI-VII, a unor traduceri în protoromână, înainte de apariţia scrisului cirilic, ipoteză cu atît mai plauzibilă pentru texte mai succinte, cum ar fi: Te Deum laudamus, Cuvîntul hrisostomic pascal, Simbolul Quicumque – numit şi „Atanasian” – şi altele.

1. Una dintre primele scrieri străromâne, de la începutul secolului al IV-lea, este Pătimirea mucenicilor Epictet şi Astion, la Dunărea de Jos, în cetatea Halmyris. Acest act martiric se oglindeşte într-o prelucrare bogată de la cumpăna secolelor IV-V, care a fost găsită într-o copie-manuscris în limba latină, într-o biserică din Utrecht şi publicată la începutul secolului XVII, de Heribert Rosweyde sub titlul: Vita Sanctorum Epicteti presbyteri et Astionis monachi. Textul hagiografic din limba latină a fost tradus şi în limba slavo-rusă şi tipărit, de pildă, la Moscova, în anul 1764, Vieţile Sfinţilor pe iunie-august (f. 258 r.-264 v.). În limba română s-a tradus în cadrul şcolii paisiene şi a văzut lumina zilei în chinovia de la Neamţu, volumul hagiografic pe Iulie (1814), f. 50 r.-57 r.1

2. Între primele texte în limba latină care s-au elaborat şi au circulat pe străvechiul teritoriu al etnogenezei poporului nostru, trebuie să menţionăm Pătimirea ostaşului daco-roman Dasius, care a fost martirizat la Axiopolis – Cernavoda de astăzi – în anul 303. Pătimirea lui este menţionată, de două ori la Axiopolis, în Martyrologium Hieronymianum localizare precizată în zilele noastre prin descoperirea de către profesorul Ion Barnea, în anul 1947, a unei inscripţii din prima jumătate a secolului IV, la Axiopolis. Inscripţia vorbeşte de Chiril, Chindeas şi Tasios (Dasius).

Dacă nu la o dată foarte apropiată de anul 303 – anul martirizării –, în mod cert după libertăţile date prin Edictul de la Milan, din anul 313, un autor pînă astăzi anonim a alcătuit Pătimirea lui Dasius, în limba latină, pentru a fi citită în comunitate, după cum era uzanţa, cel puţin o dată pe an, la ziua pomenirii lui – la 20 noiembrie – şi pentru a fi trimisă şi altor comunităţi, cum, de asemenea, era obiceiul. Aceste „pătimiri” erau destinate atît pentru neuitarea martirilor, cît şi pentru zidirea sufletească a concetăţenilor. Comunităţile îşi comunicau reciproc aceste relatări comemorative, ceea ce a permis cu vremea să se întocmească şi unele culegeri de astfel de texte. Astăzi nu se mai păstrează textul în limba latină al Pătimirii lui Dasius, dar se păstrează o versiune veche în limba greacă, descoperită la Paris într-un manuscris din secolul XI, de către învăţatul Franz Cumont şi publicată în Analecta Bollandiana în anul 1887. Relicvele lui Dasius au fost transportate după un timp la Durostorum, iar de aici, pe la anul 600, la Ancona, în Italia2. O traducere recentă în limba română a Pătimirii ostaşului Dasius a fost publicată de prof. Ioan Rămureanu în volumul Acte martirice (Bucureşti, 1982).

3. O altă scriere, redactată iniţial tot în limba latină, a fost Pătimirea ostaşului Aemilianus, martirizat la Durostorum în anul 362. Aemilianus, fiul unui prefect din Durostorum, a fost torturat şi şi-a sfîrşit viaţa în timpul persecuţiilor iniţiate de împăratul Iulian Apostatul, din ordinul guvernatorului Thraciei, Capitolinus. Date despre martiriul lui Aemilianus au lăsat Hieronimus, Prosper de Aquitania, Teodoret de Cyr şi Nichifor Calist. Pătimirea lui Aemilianus a fost alcătuită în limba latină de un autor astăzi necunoscut; s-a păstrat într-o copie în limba latină şi în versiune greacă, publicată de Pierre Boschius în 1868, după Codex Vaticanus 866. Actul martiric original, în limba latină, s-a alcătuit la scurt timp după arderea pe rug a ostaşului Aemilianus, spre finele secolului al IV-lea, la Durostorum. S-a folosit în comunitatea locală şi în cele vecine mai întîi, ca şi Pătimirea lui Dasius, în dreapta şi în stînga Dunării. Copia care păstrează astăzi Pătimirea lui Aemilianus, în limba latină şi în versiunea greacă, s-a servit de un izvor roman, de o istorisire sau relatare mai veche în limba latină care, fără îndoială, va fi fost contemporană cu evenimentul – martiriul lui Aemilianus. H. Delehaye şi-a afirmat speranţa că, într-o zi, această istorisire „primordială” în limba latină – va fi poate găsită sau integral reconstituită3.

4. În stînga Dunării, în părţile Buzăului de astăzi, a avut loc în anul 372 martirizarea citeţului Sava, numit „Gotul”. În anii 373-374, cînd relicvele martirului Sava au fost transportate în Capadocia, relatarea despre pătimirea sa era alcătuită în limba greacă.

Dar, pentru edificarea sufletească a localnicilor, pentru a se lectura în ziua pomenirii, 18 aprilie, este plauzibilă presupunerea că, atunci chiar a fost alcătuită o variantă a acestei Pătimiri în limba latină.

S-a păstrat o copie în limba greacă din sec. X-XI şi s-a tipărit de bollandişti, cu o traducere în limba latină în 1859, la Ratisbona4.

5. Cronologic şi logic, aici se înşiruie Cosmografia lui A e t h i c u s H i s t r i c u s din sec. IV-V şi Alfabetul propriu. Cosmografia se păstrează astăzi într-o versiune abreviată, datînd din secolul al VIII-lea. Aethicus este recunoscut ca autor şi al altor scrieri, ale căror texte nu s-au păstrat. Ne interesează aceste lucrări, îndeosebi, pentru că este vorba de opera unui adevărat om de cultură străromân, multilateral, un erudit care a văzut lumina zilei în părţile Histriei noastre dobrogene – în Scythia Minor a acelei vremi –, o operă asupra căreia, în lucrările de specialitate de pînă acum, nu găsim date, elemente de elucidare.

Filosoful străromân Aethicus Histricus, de viţă nobilă – cum spune Comografia – (nobile prosapia parentum), a putut fi un descendent al clasei conducătoare a cetăţii şi regiunii Histria (Histriae regione), din Scythia Minor (nationae scythica), pe la jumătatea secolului al IV-lea. În capitolul XXII din Cosmografie, Aethicus precizează că s-a născut în Histria (ille Histria se exortum). Şi-a făcut educaţia şi a fost instruit în şcolile vremii din partea locului, în această cetate pontică, iar dacă provenea din clasa conducătoare, a putut primi şi o instrucţie particulară, cu profesori de literatură clasică latină şi greacă. Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat şi cursuri academice la şcolile înalte ale timpului, din Asia Mică, din Grecia, sau din alte părţi ale lumii – ale acelei lumi cunoscute pe atunci –, mai ales că a călătorit foarte mult, s-a informat şi nu a păstrat toate informaţiile şi cunoştinţele numai pentru sine, destinîndu-le cunoaşterii de către contemporani şi urmaşi. Îl interesa, aşadar, posteritatea cunoştinţelor pe care le acumulase. A fost filosof, explorator, călătorind departe – probabil însoţit de alţi histrieni –, a fost neguţător de aur şi pietre scumpe. În această calitate a cutreierat lumea cunoscută pe atunci, străbătînd, împreună cu discipoli ai săi, ţinuturi din Europa, Asia şi Africa. Urmărea cu predilecţie să cerceteze neamurile care se găseau în afara sferei de cultură greco-romană, neamuri care nu erau menţionate nici de scrierile care alcătuiau Vechiul Testament.

Timp de peste cinci ani, Aethicus Histricus a stat în părţile Greciei, la Atena şi în alte cetăţi din Grecia continentală şi din insulele greceşti şi a purtat discuţii cu filosofii timpului. Acelaşi lucru l-a făcut şi în Spania, timp de un an. A călătorit apoi spre nord, în ţinuturi pe care la acea dată nu le străbătuseră nici geografii greci şi romani. A cunoscut neamurile germanice continentale, ca şi pe cele din insulele şi peninsulele din Marea Nordului şi din Marea Baltică. A călătorit în Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi, probabil, în Groenlanda. În călătoriile sale în răsărit şi sud a cunoscut Armenia, unde a stat timp de un an, a călătorit la Porţile Caspice – Alania şi Marea Caspică –, iar spre nord, pînă la „Marea Îngheţată”. A cunoscut ţinutul Mesopotamiei, Mongolia, India, Izvoarele Gangelui din Himalaia, călătorind pe Gange cu o navă proprie, continuînd apoi călătoria pe apă pînă în Ceylon. Întoarcerea spre casă a făcut-o prin Babilonia, Arabia, Canaan, Egipt şi Libia.

Despre toate acestea s-au păstrat date şi detalii în Cosmografia lui Aethicus, abreviată. Dar cum am putea cunoaşte care i-a fost itinerariul în întregimea lui, care au fost observaţiile lui asupra ţinuturilor străbătute şi asupra neamurilor întîlnite acolo? Pentru că, Aethicus prezenta şi date aproape amănunţite despre viaţa popoarelor pe care le-a cercetat, cultivate sau unele considerate sălbatice, despre zeii lor, despre moravuri, despre meşteşugul construirii navelor, despre virtuţile războinice, despre arme şi sisteme strategice, despre bogăţiile acelor ţinuturi, aur, fier, pietre scumpe, grîne, animale etc. – aşadar, munca sa a fost de adevărată cercetare etnologică, la nivelul şi în condiţiile posibile atunci, cu un remarcabil simţ al investigaţiei.

Se crede că acest adevărat jurnal de călătorie, sub titlul de Cosmografie, a fost alcătuit în limba latină, la Histria dobrogeană. Numeroase aspecte ale Cosmografiei atestă inteligenţa autorului, dar şi anvergura preocupărilor sale, în baza culturii vaste pe care şi-o însuşise. Avea spirit inventiv şi aptitudini de arhitect – a consemnat în scris proiectul unui pod la Haellaespont, în termeni enigmatici. În cîteva locuri din Cosmografie a consemnat lucruri enigmatice, folosind literele alfabetului ebraic, grecesc şi latin, aşezînd la mijloc litere ale alfabetului propriu, cunoscut astăzi în lume sub titlul de Alfabetul Aethicus – alfabet cu litere şi denumiri proprii.

Cosmografia şi Alfabetul lui Aethicus Histricus s-au răspîndit, după uzanţa epocii, prin copii-manuscrise.

Cosmografia cuprindea date, în special geografice, care nu se mai găseau în nici o altă lucrare din literatura greco-romană. Iar alfabetul este deosebit faţă de alfabetele cunoscute pînă atunci: Alamon, Becah, Cathu, Delfoy, Efothu, Fomethu, Garfou, Hethmu, Iosithu, Kaithu, Lethfu, Malathy, Nabaleth, Ozechi, Chorizech, Pithirin, Salathi, Intalech, Thothymos, Azathos, Reque, Irchoni, Zothychin.

În secolele VI-VII, un exemplar din Cosmografia lui Aethicus Histricus a ajuns în ţinuturile din sudul Spaniei şi acolo Arhiepiscopul Isidor al Sevillei, în momentul în care a alcătuit lucrarea sa cu caracter enciclopedic numită Etimologii, a folosit multe date care se găseau numai în Cosmografia lui Aethicus Histricus5.

6. T e o t i m a l T o m i s u l u i, la sfîrşitul secolului IV şi la începutul secolului V a publicat, în formă dialogată şi în stilul vechii elocvenţe, opere scurte şi comatice, alcătuite din fraze concise, precum şi alte lucrări. Pentru misiune internă s-a putut folosi de limbile autohtonilor: daco-geta, latina, scita, gotica. El scria şi în greceşte pentru concetăţenii de limbă greacă din Tomis. Unele dintre „Sentinţele” sale s-au păstrat în lucrarea damaschiniană Sacra Paralella. Este presupusă ca elaborată şi o scriere specială adresată eremiţilor şi cenobiţilor din Scythia Minor. El cunoaşte literatura epocii sale, scrieri ale celebrului Origen alexandrinul şi ale genialului Ioan Hrisostom. La Conciliul de la Stejar, din 403, a înfruntat pe Epifanie al Salaminei din Cipru. A fost o personalitate remarcabilă a epocii, bucurîndu-se de un deosebit prestigiu. Era „bărbat cultivat în filosofie, pe care barbarii huni, care locuiau lîngă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor” – arată istoricul Sozomen.

7. În aceeaşi epocă a trăit şi a scris „scitul” I o a n C a s s i a n u s, născut şi educat în Dobrogea, cunoscut al lui Teotim al Tomisului şi ucenic apropiat al ilustrului Ioan Hrisostom. După călătorii îndelungate în Palestina şi Egipt, a rămas mai mulţi ani la Constantinopol, apoi la Roma şi din nou în Răsărit; în cele din urmă a înfiinţat şi condus două aşezăminte monahale la Marsilia. Este un scriitor clasic celebru. Scrisul său este apreciat ca egalînd pe cel hrisostomic, sau pe cel augustinian, atît prin profunzimea conţinutului cît şi prin virtuţile stilistice. S-au păstrat din opera sa trei mari scrieri în limba latină, limbă în care au fost redactate. Lucrările sale au fost traduse de timpuriu în greacă, mai tîrziu în slavonă şi în alte limbi.

Cele trei opere deosebit de importante ale lui Ioan Cassianus sunt: 1) De Institutis coenobiorum …; 2) Conlationes şi 3) De incarnatione … În prima scriere, analiza vieţii spirituale a omului este realizată cu minte şi mînă de magistru, remarcabilă fiind metoda expunerii, convingătoare în mare măsură datorită talentului său neobişnuit în arta scrisului, cum remarca Ghenadie de Marsilia: „Instruit de experienţă, cu cuvînt măsurat şi, ca să spun mai clar, inventînd cuvinte cu înţeles anumit şi vorbind prin acţiuni, Cassianus a scris lucruri trebuitoare tuturor …”6

În a doua scriere, sunt redate discuţiile cu diferiţi bărbaţi din Egipt, care aveau o viaţă spirituală desăvîrşită, discuţii situate în ultimii 15 ani ai secolului IV. Importanţa temelor abordate şi bogăţia conţinutului, sensul de adîncă spiritualitate al acestor Convorbiri a determinat aprecierea unanimă a specialiştilor.

A treia scriere, Despre întrupare …, trata probleme care preocupau cultura Răsăritului, dar erau mai puţin cunoscute în Apus. Meritul specific al acestei lucrări este de a fi prezentat Apusului doctrina lui Nestorius şi de a fi supus-o unei critici severe.

Scrierile lui Ioan Cassianus sunt străbătute de un duh plin de căldură şi seninătate. Conţin şi pagini pline de erudiţie, altele vibrează de un dinamism specific şi de o vitalitate care nu exclud însă subtilitatea şi fineţea. Latina sa are un vocabular bogat şi o terminologie adecvată, este o latină a Scythiei Minor, a Daciei epocii, caracterizată prin elemente specifice. La timpul lor, aceste scrieri au adus o contribuţie şi la structurarea limbii române – în etapa sa „străromână”, aici, în spaţiul pontico-danubiano-carpatic.

Unor cercetători ai operei lui Ioan Cassianus, ca E. Pichéry, le-a apărut prea laborioasă forma de expunere în aceste scrieri, dar, chiar aşa fiind, trebuie avut în vedere stadiul de evoluţie al limbii, corespunzător unei gîndiri evoluate, adăugînd în mod firesc şi însuşirile de scriitor ale lui Ioan Cassianus, capacitatea sa de a înţelege sufletul omenesc7.

8. În secolul nostru, învăţaţii Germain Morin, Berthold Altaner, Alfred Stuiber, Ioan G. Coman şi J. Gribomont, au identificat şi recunoscut autenticitatea a două lucrări ale lui Laurenţiu de Novae, din primele decenii ale secolului al IV-lea (Novae era oraş roman la punctul de trecere peste Dunăre în Dacia Inferior, astăzi Siştov – Bulgaria). Între teritoriile dunărene existau legături foarte strînse, consemnate fără întrerupere pînă în secolul al VII-lea, cînd se prefigurează delimitarea unor state diferit structurate în această zonă. O credinţă nouă şi romanitatea au menţinut însă mereu unitatea spirituală firească în conştiinţa poporului daco-roman. Între hotarele „Daciilor”, delimitate în primele secole mai mult administrativ, se înscrie şi activitatea literară a lui Laurenţiu de Novae, ca şi cea a lui Niceta de Remesiana, cam în aceeaşi vreme.

Sub influenţa marilor scriitori răsăriteni ai epocii, îndeosebi a lui Ioan Hrisostom, Laurenţiu de Novae a alcătuit mai multe scrieri, între care: 1) De poenitentia şi 2) De eleemosyna. Scriitorul a desfăşurat o bogată activitate obştească, lucrările sale se resimt astfel de un caracter eminamente pragmatic şi au analogii evidente în expuneri cu scrierile lui Niceta de Remesiana, similitudini în factura stilului – fraza concisă, expresia limpede, sugestivă. Cele două lucrări au un ritm alert, nararea este cursivă şi atrăgătoare. Scrierile sale se adresau unor comunităţi geto-daco-romane. Autorul este numit de Sigebert de Gembloux „dulce ca mierea” – şi se arată un autentic talent – literar, dispunînd de o remarcabilă artă a compoziţiei8.

9. Niceta de Remesiana îşi desfăşoară bogata sa activitate în mijlocul daco-romanilor de la Dunăre, spre sfîrşitul secolului al IV-lea şi în prima jumătate a secolului următor. El avea reşedinţa la Remesiana (astăzi Bela Palanka, aproape de Niş – Iugoslavia), dar direct sau indirect, prin colaboratorii săi, îşi extindea activitatea şi în nordul Dunării. Pe drept cuvînt, Paulin de Nola spunea despre Niceta de Remesiana într-unul din poemele sale (XVII): „La cuvîntu-ţi cald, scitul se-mblînzeşte” – iar despre daci: „Unu-arînd pămîntul, iar altu-n sarică / Mînîndu-şi din urmă, pe-al Dunării ţărm, / Turmele bogate …”.

După exemplul predecesorilor şi al contemporanilor săi, Niceta de Remesiana îşi desfăşura activitatea şi îşi difuza scrierile într-o arie amplă dunăreană, pe ambele ţărmuri. Scrierile sale, elaborate în latină şi păstrate în mare parte pînă astăzi, au fost consemnate elogios de istoriografi reputaţi, ca Ghenadie de Marsilia şi Cassiodor.

Despre prima sa lucrare cunoscută, Libeli Instructionis, Ghenadie de Marsilia arăta că este redactată într-o limbă clară, accesibilă, iar Cassiodor aprecia la rîndul său: „Dacă cineva doreşte să înveţe pe scurt … şi nu vrea să se obosească cu o lectură întinsă, să citească cartea lui Niceta …”

Scrierea sa De Virgiliis motivează şi recomandă în termeni aleşi privegherea. De aici, priveghiul, la români şi tot de aici denumirea – numai la români! – a păsării ce „priveghează” noaptea, privighetoarea, cu cereştile, sublimele ei cîntări.

O altă scriere a lui Niceta este De Psalmodiae bono – Despre lauda şi taina imnelor, despre foloasele spirituale ale cîntării de imne. Cîntarea imnului se face cu participarea inimii şi a minţii. Citează în expunere lucrarea lui Ciprian al Cartaginei, Ad Donatum, relevînd necesitatea şi frumuseţea cîntărilor.

A patra scriere a lui Niceta de Remesiana se intitulează: De diversis appellationibus, în care se remarcă fluiditatea expunerii, structura clară, metodică, stilul limpede.

Ultima sa lucrare pe care o cunoaştem astăzi este clasica, celebra cîntare-imn: Te Deum laudamus, cunoscută astăzi în toată lumea, dar care a răsunat mai întîi pe pămîntul Daciei şi este „cea mai frumoasă relicvă de limbă latină a comunităţilor ce se împodobesc cu timpurile romane” (F. Cayre). Imnul este scris în proză ritmică, în aşa-numitul „cursus Leoninus” avînd aceeaşi mişcare şi unduire a ideilor şi stilului ca în toate operele literare ale Remesianului. Nici un cuvînt din imn nu lipseşte din sublinierile pe care le cuprinde ansamblul operei sale.

Prin Niceta de Remesiana spiritualitatea străromână s-a îmbogăţit cu un număr important de scrieri de o înaltă ţinută intelectual-morală pentru epoca respectivă.

10. Fericitul I o a n T o m i t a n u l (I o a n de T o m i s) a participat prin scrisul său la disputele doctrinare care aveau loc în Răsărit în secolul al V-lea. Arătînd însemnătatea deosebită a scrierilor sale, Marius Mercator recomanda: „Pentru oricine voieşte să se lămurească …, să cerceteze, să citească Sermones beatissimi Patris Ioannis Tomitanae urbis episcopi provinciae Scythae”10. Ioan Tomitanul a fost un scriitor talentat. Fragmente din lucrările sale păstrate pînă astăzi au fost publicate de curînd11.

Din opera sa au fost găsite în primii ani ai secolului nostru cîteva fragmente la Oxford, de către Dom Germain Morin, păstrate în

lucrările lui Marius Mercator12. Între scrierile lui Ioan al Tomisului cîteva au fost elaborate în latină, altele erau prelucrări, traduceri după unii scriitori greci ca: Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr sau Euterie din Tiana. Din scrierile sale se constată că romanizarea Dobrogei în acea epocă era consolidată chiar în oraşe ca Tomis, cetate cu populaţie greacă.

11. T e o t i m a l I I – l e a a l T o m i s u l u i a scris numeroase pagini în limba latină. S-a păstrat pînă astăzi o epistolă, din anul 458, adresată împăratului Leon I de la Constantinopol13. Pentru aplanarea tulburărilor din sînul comunităţilor aflate în controverse, împăratul a scris în mai multe părţi din imperiu unor personalităţi cu răspunderi obşteşti înalte, pentru a-şi exprima părerea asupra unor evenimente de încălcare a disciplinei tradiţionale în Alexandria. Cu prilejul acestui „plebiscit”, Teotim al Tomisului a redactat o epistolă în latină, în numele său şi al provinciei Scythia Minor, trimiţînd-o împăratului Leon I. Cuprinsul Epistolei se distinge prin simplitate şi claritate a expresiei; ea este plină de înţelepciune şi echilibru şi are un duh irenic, cum s-a reliefat în chip pertinent şi cu competenţă de către unii cercetători români ai culturii străvechi14.

12. În primele decenii ale secolului al VI-lea, alături de generalul Vitalian, de împăratul Iustin şi de împăratul Iustinian, în controversele vremii apar un număr de „sciţi”, activi pe arena scrisului apologetic şi polemic, atît în Răsărit, cît şi în Apus. În fruntea acestor vestiţi „sciţi” se găsea I o a n M a x e n ţ i u, apoi L e o n ţ i u, cel cunoscut în istorie cu numele d e B i z a n ţ, B i z a n t i n u l, rudă apropiată a generalului Vitalian. În lista „scriitorilor sciţi” se remarcă Diaconul Petru, Ioan Monahul, Lectorul Ioan et caeteri.

În anii 519 şi 520, Ioan Maxenţiu a elaborat în limba latină: Libellus fidei oblatus legatis apostolicae, Capitula contra nestorianos et pelagianos, Professio brevissima …, Responsio contra acephalos …, Dialogus contra nestorianos, Responsio adversus Hormisdae15. În vremea împăratului Anastasius, frămîntările social-politice şi doctrinare se împleteau cu acţiuni împotriva regimului din Constantinopol. Implicînd aceste situaţii complexe, scriitori sciţi reflectă în textele pe care le-au elaborat şi conştiinţa romanităţii lor şi aversiunea faţă de arieni, monofiziţi şi greci, dar şi faţă de păturile diriguitoare. Mişcarea lor avea un reliefat caracter cultural, dar apăra şi interesele teritoriilor romanizate dunărene16. După cercetările lui M. Cappuyns, Ioan Maxenţiu este şi autor al Capitula Araussicanae, din anul 52917. Scrisul lui Ioan Maxenţiu se distinge prin „concizie şi precizie, gîndire logică şi dialectică superioară.”18

13. Confraţii lui Ioan Maxenţiu, Petru, Ioan Monachus, Leonţiu şi Ioan Lectorul au scris o epistolă în şapte capitole şi au închinat-o lui Fulgenţiu şi altor africani care se găseau în Sardinia, exilaţi de regele vandalilor, Trasamund19. Dreptatea cauzei apărate a determinat primirea de către ei a unui răspuns semnat de Fulgenţiu de Ruspe. Şi în epistola acestor „sciţi” se observă precizia raţională şi logica formulărilor, structura lor dialectică. Este o Epistolă pătrunzătoare, redactată cu competenţă şi înflăcărare.

14. „Scitul” L e o n ţ i u, din grupul celor patru menţionaţi, este identificat în studiile de specialitate cu „Leonţiu de Bizanţ”20, în Bizanţ desfăşurîndu-şi o parte a activităţii sale şi tot acolo aflîndu-şi sfîrşitul. S-au păstrat trei scrieri ale sale în limba greacă, adresate mai ales răsăritenilor, şi anume: 1) Contra nestorienilor şi eutihienilor; 2) Respingerea argumentelor lui Sever şi 3) Treizeci de teze contra lui Sever21, scrise între anii 536 şi 543. I se mai atribuie (F. Loofs) o operă mai amplă numită Scolii, în trei cărţi, serios remaniate, probabil de către Teodor de Raitu. I se atribuie şi opusculul Contra fraudelor apolinariste. A fost considerat cel mai mare specialist în probleme doctrinare, controversate pe atunci; el a creat teoria enipostazei. Prin aceasta el consolidează gîndirea secolelor anterioare şi pune bazele metodei cugetării scolastice. Foloseşte elementele logicii aristotelice. I se recunoaşte un spirit foarte pătrunzător, precis şi viguros, el ştiind a lămuri noţiuni şi a găsi formule fericite unor probleme dificile – noţiuni şi formule de care se vor folosi în mod inspirat cercetătorii de mai tîrziu (Tixeront).

15. Contemporan şi colaborator cu aceşti confraţi sciţi este strălucitul D i o n y s i u s E x i g u u s, care, la un secol distanţă în timp după Ioan Cassianus, i-a urmat cu vrednicie calea şi preocupările.

Născut în Scythia Minor, pe la anul 470, a fost educat de un înţelept povăţuitor numit Petru. A plecat apoi în Răsărit pentru desăvîrşirea vieţii sale spirituale şi a culturii latine şi greceşti. Mai tîrziu a fost solicitat la Roma, ca bun cunoscător al limbilor latină şi greacă. După mărturiile lui Cassiodor, Dionisie Exiguul era „scitul” cel mai erudit (a predat împreună cu el dialectica la Universitatea-Colegiul Vivarium). Aici s-a stins din viaţă prin anii 540-545. Colegul său de catedră îl consideră maestru în literatura clasică, neîntrecut în mînuirea limbilor latină şi greacă, traducînd fluent din una în cealaltă. Era înţelept şi simplu în atitudinile sale, foarte „smerit” (exiguus). Răspundea strălucit la orice întrebare care i se punea. Era „de neam scit”, cu maniere „întru totul romane.”22

Opera lui Dionisie Exiguul constă dintr-un însemnat număr de traduceri din limba greacă în limba latină, pentru folosul confraţilor săi din Scythia, precum şi pentru cei de la Roma şi din Occident, traduceri precedate de zece prefeţe elaborate de el, toate pline de informaţii preţioase pentru cei care îi cercetează biografia, precum şi pentru istoria culturii noastre străvechi. A întocmit o antologie de texte patristice pentru folosul confraţilor din Scythia Minor. În lucrările sale cu privire la cronologie a stabilit era noastră, începînd cu întruparea Logosului, adică de la anul 753 ab Urbe condita. Cronologia lui Dionisie este astăzi generalizată în întreaga lume, lui datorîndu-se stabilirea datei de la care începe era noii civilizaţii.

Dintre lucrările sale mult citite în Răsărit şi Apus menţionăm traducerile din greceşte în limba latină: Minunata pocăinţă a Thaisiei, Viaţa marelui Pachomie, Găsirea capului Înaintemergătorului Ioan, Viaţa marelui Pachomie, în traducere latină, a fost dedicată de Dionisie unei distinse personalităţi, Galla, fiica senatorului Symmachus şi cumnata lui Boetius. Desigur, îl cunoştea şi pe filosoful Boetius, care era căsătorit cu o altă fiică a lui Symmachus. Traducerea despre Aflarea capului … se citea regulat, în fiecare an în comunităţi, la 24 februarie.

Pentru confraţii săi din Scythia Minor a făcut traduceri anume, dintre care amintim: Scrisoarea lui Chiril al Alexandriei către Succesus. În prefaţa acestei traduceri, adresată sciţilor Ioan Monachus şi Leonţiu – ruda lui Vitalian –, vorbind despre străbunii din Dacia Pontică arată că totdeauna crezul lor a strălucit „prin legătura cu fapta bună”, prin străduinţa neîncetată de a fi toţi pildă de sinceritate şi viaţă corectă. Preţuia în chip deosebit locul naşterii sale, despre care spune: „Poate părea lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare, prin frig …, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blîndeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa …”23

Pentru confraţii săi sciţi a tradus din limba greacă şi scrierea lui Proclu al Constantinopolului: Tomosul către armeni. În prefaţa altei traduceri, Epistola contra lui Nestorius de Chiril Alexandrinul, face noi menţiuni despre Scythia şi despre Petru, înţeleptul povăţuitor al tinereţilor sale, căruia i se adresează direct: „Aducîndu-mi aminte de binefacerile tale, venerate părinte, şi ţinînd mereu înaintea ochilor hrana sufletească împărtăşită mie (de tine) în tinereţe, cu atîta rîvnă, amintire ce nu o va putea şterge vreodată depărtarea locurilor sau a timpurilor, încerc să mă arăt recunoscător pentru darul primit, pe care ştiu însă că nu-l voi putea răsplăti niciodată îndeajuns.”24

În prefaţa traducerii scrierii lui Grigorie de Nyssa, De creatione hominis, arată că doreşte mereu vecinătatea oamenilor învăţaţi, pentru care nutrea o vie admiraţie, desigur trecînd sub tăcere, cu autentică modestie, faptul că el însuşi era unul dintre marii erudiţi ai timpului.

Tot Dionysius Exiguus a tradus în latineşte Canoanele apărute pînă atunci în Răsărit şi a editat Decretele pontificale. Nu era vorba de simple lucrări de arhivă, ci de o muncă ştiinţifică, de o redactare definitivă a unor texte pline de rigoare, presupunînd deosebită competenţă şi responsabilitate. Canoanele sunt redate într-o ediţie critică, prezentînd pe două coloane textul în limbile greacă şi latină.

Prin străduinţele sale, Dionysius Exiguus a adus o contribuţie reală la apropierea şi reapropierea dintre Apus şi Răsărit. Acest lucru l-a făcut şi prin lucrările erudite în domeniul cronologiei, despre care am amintit mai înainte. Calcularea deosebită a echinocţiului de primăvară, în Răsărit şi în Apus, era motiv de dezacord şi divergenţă. Exista la acea vreme, pe de o parte, calculul „erei romane”, care număra anii de la întemeierea Romei; pe de altă parte, vechii greci aveau „era olimpiadelor”; era nesigură şi controversată „era de la facerea lumii”; „era diocleţiană” a fost folosită mai ales în Egipt, socotindu-se de la anul 283 e.n., cînd Diocleţian a devenit stăpîn al Imperiului Roman. În această problemă, a stabilirii cronologiei, Dionysius Exiguus a scris lucrările: Liber de paschate, Argumenta paschalia şi De ratione paschae. O asemenea contribuţie, de valoare universală, conferă literaturii daco-romane o strălucire şi o valoare fără egal în nici o literatură europeană contemporană pentru o problemă similară25.

Scrierile lui Dionysius Exiguus din Scythia Minor, de un interes major pentru epoca sa şi pentru posteritate, au cunoscut – după cum era şi firesc – o circulaţie amplă.

Putem afirma pe aceste temeiuri că universalismul spiritualităţii daco-romane s-a manifestat prestigios prin scrieri ca acelea elaborate de Dionysius Exiguus, cum şi prin contactele dintre romanitatea răsăriteană şi cea apuseană, prilejuind şi promovînd o osmoză la nivelul uman cel mai elevat – transfuzia reciprocă de elemente spirituale, de cultură, între cele două vaste arii europene. În mod pe deplin îndreptăţit, un cercetător avizat al acestor probleme, reputat specialist, scrie în zilele noastre despre acest daco-roman: „Daca mi s-ar cere părerea despre Dionysius Exiguus, eu sunt convins că sub numele şi haina lui smerită se ascunde un mare geniu, expert în aproape toate ştiinţele [timpului său] [...] Nu fără temei a afirmat Cassiodor despre el: «Tot ce putea căuta cititorul la alţii, găsea în mod strălucit în ştiinţa lui.» Căci în el admirăm pe bărbatul mult învăţat … pe maestrul veteran al catedrei de dialectică …, pe învăţatul bărbat în amîndouă limbile, greacă şi latină, pe cel în ştiinţa socotelilor astronomice atît de distins …; pe drept cuvînt îl putem considera ca un alt Hieronim al veacului său.”26

16. V a l e n t i n i a n a l T o m i s u l u i – din secolul al VI-lea – se alătură celor de mai înainte prin paginile pe care le-a redactat în limba latină. Avem mărturii certe despre o Epistolă redactată în latină de acest tomitan şi trimisă la Constantinopol lui Vigilius al Romei, aflat temporar în metropola răsăriteană. Epistola a fost scrisă în toiul controversei izbucnite atunci la Constantinopol, în legătură cu împărăteasca condamnare a „Celor Trei Capitole”, adică a persoanei şi operei lui Teodor de Mopsuestia, în legătură cu unele scrieri ale lui Teodoret al Cyrului şi cu o Epistolă a lui Ibas din Edesa. Cei mai mulţi participanţi la dispută s-au împotrivit acestei triple condamnări. Împăratul Iustinian solicita atunci semnături autorizate, ale unor personalităţi din provincii, pentru aprobarea Edictului său. Între cei care au rezistat cu curaj în dispută se număra şi Valentinian al Tomisului. Venit la Constantinopol, Vigilius al Romei a redactat la 11 aprilie 548 un act, numit Judicatum, prin care condamna, şi el „Cele Trei Capitole”, fără să pună în discuţie hotărîrile Conciliului de la Calcedon.

Actul lui Vigilius a stîrnit o furtună de proteste. În Illyria s-a ţinut un sinod în cadrul „Justinianei Prima”, în care toţi participanţii se pronunţau pentru „Cele Trei Capitole”, publicîndu-se în favoarea lor o apărare adresată împăratului.

Valentinian al Tomisului a trimis atunci o Epistolă la Constantinopol, lui Vigilius, spre a se informa cu exactitate asupra adevărului. Împrejurări nefavorabile au făcut ca această Epistolă să nu se păstreze nici în copii, cum se obişnuia. Este plauzibilă supoziţia că scrisoarea lui Valentinian a fost redactată în latină. Păstrîndu-se însă scrisoarea de răspuns a lui Vigilius, trimisă la Tomis în 18 martie, anul 550, se poate deduce în chip logic cuprinsul Epistolei ce fusese expediată anterior de Valentinian al Tomisului. Vigilius i se adresa: dilectissimo fratri Valentiniano de Tomis provinciae Scythiae. Îi făcea cunoscut că şi printr-un oarecare Bassianus, cum şi prin reprezentanţi ai Tomisului, ştie despre cele ce s-au auzit în Scythia Minor în legătură cu atitudinea sa faţă de „Cele Trei Capitole”. Din contextul epistolei expediate la Tomis se deduce îngrijorarea lui Valentinian şi a comunităţii sale daco-romane în legătură cu problemele în discuţie. Drept urmare a Epistolei lui Valentinian, Vigilius al Romei se justifică, şi recunoaşte în diriguitorul de la Tomis un arbitru, într-o anumită măsură o autoritate capabilă a stăvili un curent de opoziţie împotriva sa. Valentinian era, deci, figură prestigioasă a timpului său.

*

* *

Am străbătut în aceste pagini un itinerar puţin obişnuit şi destul de incomplet, avînd caracterul unui enunţ, în limitele titlului prin care aceste pagini se recomandă. Am enunţat o parte – aproximativ 40 de scrieri de dimensiuni cu totul inegale –, o parte aşadar din contribuţia scriitorilor străromâni la istoria veche a culturii noastre scrise, lucrări redactate mai ales în limba latină, unele originale, altele reprezentînd traduceri.

Paralel cu multe din aceste texte, care au circulat în acea vreme şi după aceea în spaţiul Daciei27, s-au elaborat, ori s-au tradus şi au cunoscut o circulaţie confirmată documentar, texte biblice, patristice, liturgice, canonice. Existenţa multora dintre aceste scrieri pînă astăzi, unele traduse în slavonă, în română, mărturiile sigure despre cele care s-au pierdut, ne arată prin deducţie alcătuirea, circulaţia, răspîndirea şi a altor scrieri la noi sau vehicularea celor traduse.

La Axiopolis, în 303, împreună cu Dasius au mai fost martirizaţi: Chiril şi Chindeas. Memoria lor a fost cinstită pe plan local, după martirizare, apoi şi în alte părţi, prin zile anumite de pomenire, s-a înălţat un locaş pentru comemorare pe mormintele lor. Întrebarea este: oare nu s-au scris şi pentru cei doi, Pătimiri, în limba latină, cum s-a scris pentru Dasius şi s-a păstrat în limba greacă? Să adăugăm şi faptul că dintre vestiţii arhipăstori de la Tomis şi din diferitele cetăţi de pe Dunăre ori din zonele limitrofe au putut fi şi alţi autori ai unor scrieri, ai unor corespondenţe edificatoare. Descoperirile viitoare vor putea aduce la lumină şi alţi autori, alte scrieri de la Dunărea de Jos, din diverse puncte ale vechii Dacii, argumentînd şi mai mult pentru perioada străveche a literaturii noastre.

Scrierile străvechi, care atestă existenţa acestui spaţiu de cultură în geografia României orientale, au îndeplinit un rol foarte semnificativ şi prin faptul că ne puneau în relaţie la acea vreme cu Europa, cu o parte a Asiei şi a Africii – prin Ioan Cassianus, prin Leonţiu Bizantinul, prin Dionysius Exiguus. Aceste scrieri străvechi au creat strămoşilor daco-romani o nouă unitate spirituală şi un orizont european, ne-au integrat chiar în lumea a trei continente. În cultura daco-romană, aceste scrieri au contribuit la acomodarea limbii latine la nivelul straturilor largi ale populaţiei, au contribuit la continuitatea şi unitatea poporului.

Aceste scrieri demonstrează faptul că istoria culturii noastre începe cu aproximativ un mileniu mai devreme faţă de etapa ulterioară, a culturii în haină slavonă.

Prin scrierile lui Ioan Cassianul, Ioan Maxenţiu, Niceta Remesianul, Leonţiu, Dionysius Exiguus, cultura din aceste ţinuturi ţinea în chip direct de lumea daco-romană, dar şi de întreaga Europă. Să remarcăm şi faptul că toate marile idei ale epocii, valorile universale ale culturii umane, se descifrează în aceste scrieri: cunoaşterea, adevărul, binele, frumosul, dreptatea, libertatea, virtutea, pacea. Umanismul acestor scrieri este „o perlă a spiritualităţii universale” (I. G. Coman).

Prin opera lor aceşti scriitori au contribuit la supleţea de expresie a limbii latine, i-au sporit flexibilitatea sintactică, necesară spre a exprima subtilităţile unei gîndiri evoluate, aducînd în mod implicit o contribuţie la crearea unui limbaj popular, ce nu putea fi decît daco-latin.

Această literatură a cultivat cele mai diverse genuri: genul eroic, cel didactic-oratoric, genul dramatic şi cel epistolar. Nu lipseşte apologia, polemica, elementul autobiografic, cel memorialistic. Multe dintre scrierile străromâne şi autorii lor s-au bucurat de menţiuni cu totul elogioase în lucrări ale unor iluştri istorici şi critici literari contemporani, din Răsărit şi din Apus.

Începînd cu secolul al VII-lea, pînă la apariţia scrisului slav, unele dintre scrierile pe care le-am semnalat, părţi din opera lui Ioan Cassianus, Niceta de Remesiana, Dionysius Exiguus şi a altora, au circulat probabil în limba protoromână a epocii – acea limbă română a Evului Mediu timpuriu, care a reprezentat o expresie a celei dintîi sinteze lingvistice daco-romane, fără de care nu ar fi putut exista nici continuitatea acestei limbi neolatine atît de viguroasă, plină de limpezimi şi de nuanţe semantice.

Aceste scrieri, tot ceea ce s-a putut păstra din ele, stau mărturie despre un bine determinat capitol fundamental de cultură scrisă românească, într-o epocă precedînd cu mai multe secole întemeierea Ţărilor Române.

Aceşti autori daco-romani de limbă latină, originari de la Dunărea de Jos, au dus pînă departe, în lumea cunoscută pe atunci, faima ţinuturilor pontico-danubiene, aducînd contribuţii valoroase la cultura universală a epocii.

La Dunărea de Jos, în sudul Moldovei, în Transilvania – cum dovedeşte între altele inscripţia de la Biertan –, în ţinuturile dintre Dunăre şi Carpaţii Sudici, în secolele IV-V, populaţia autohtonă daco-romană vorbea latineşte. Aceasta este şi o dovadă a prezenţei şi continuităţii străromânilor în spaţiul vechii Dacii. Se vorbea o limbă romanizată intens şi se scria în limba latină a timpului, aşa cum această limbă se utiliza şi în alte părţi ale Imperiului Roman. La daco-romanii care acum primiseră şi creştinismul – în epoca etnogenezei lor – o mare parte a terminologiei bisericeşti teologice a fost luată direct din latineşte şi s-a păstrat ca atare, constituind şi o mărturie dintre cele mai evidente a continuităţii daco-romane. Limba latină a acestor „sciţi”, ca Aethicus Histricus, Ioan Cassian, Ioan Maxenţiu, Dionysius Exiguus, era o limbă a romanităţii orientale, conţinînd unele influenţe din mediile unde circulaseră autorii respectivi.

Operele scrise în limba latină şi inscripţiile de la Dunărea de Jos din epoca străromână formează, după cum spunea regretatul profesor Ioan G. Coman, „un testimoniu irecuzabil al romanizării Daciei, în frunte cu Scythia Minor” – Dacia romanizată era integrată în romanitatea orientală, iar limba latină şi credinţa ortodoxă au constituit „pîrghiile puternice ale continuităţii.”

După cum dovedeşte opera lor, folosirea limbii latine este incontestabil dominantă, chiar în condiţiile influenţelor greceşti inerente, datorită cetăţilor de la Pontul Euxin şi prin contactele strînse cu Bizanţul, începînd cu secolul al IV-lea. Latina era nu numai limba de cultură, ci şi limba vorbită de straturile largi ale populaţiei daco-romanizate. Referindu-se la Scythia Minor şi la alte regiuni romanizate învecinate, eruditul Nicolae Iorga arăta că în bună măsură şi poporul care vorbea latina determina folosirea de către scriitori a limbii latine, chiar dacă ei ar fi putut să-şi redacteze lucrările şi în limba greacă, de pildă.

Opera lui Aethicus, ca şi cea a celorlalţi cărturari străromâni, este expresia apartenenţei culturale şi lingvistice a locuitorilor acestui ţinut la romanitatea răsăriteană. Cultura şi limba latină a acestor locuri a putut îmbrăca forme superioare şi s-a exprimat în opere originale, fiind asimilate multe dintre tradiţiile materiale şi spirituale geto-dace. Latinitatea şi unitatea limbii române de astăzi sunt mărturii de mult recunoscute ale originii daco-romane a poporului român, ale permanenţei şi etnogenezei sale în limitele teritoriale ale Daciei lui Burebista.

Scriitorii străromâni au îmbogăţit cu elemente ale vechii civilizaţii romanitatea orientală, dar şi pe cea occidentală, nu numai prin posteritatea operei lor, dar chiar în epocă. Cînd nu au circulat chiar ei între cele două arii de cultură – cu atîtea elemente fundamentale comune, au circulat operele lor pe care le-au elaborat. Aceşti scriitori au fost şi au rămas tot timpul „sciţii” de la Dunărea de Jos, adică daco-romanii din acel spaţiu accesibil şi pe uscat şi pe mare. Ei fie se declarau daco-romani, fie acceptau fără motive preconcepute denumirea de „sciţi” – cum este şi cazul lui Aethicus Histricus, cel care avusese atîtea prilejuri să-şi prezinte singur numele, cognomenul, ca şi renumele, în îndepărtatele ţinuturi pe care le-a străbătut.

Constituind caracterul esenţial al limbii şi al culturii noastre, latinitatea a fost „stimulentul energiei noastre etnice”, după formularea profesorului Radu Vulpe, aşa cum, prin fiinţa noastră, prin strînsa legătură cu pămîntul patriei, am păstrat virtuţile străbunilor geto-daci în structura specifică a poporului nostru.

După cum ne dovedesc şi operele scrise străromâne, procesul romanizării s-a prelungit după secolul al III-lea şi s-a extins peste marginile fostei Dacii Traiane, dînd o fizionomie culturală şi lingvistică unitară întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic, cu o tenacitate redutabilă oricînd în faţa vicisitudinilor istoriei.

 

NESTOR VORNICESCU

 

NOTE

1. Vezi Raymund Netzhammer, Epictet und Astion diokletianische Märtyrer am Donaudelta, Zug, 1936 şi Hippolyte Delehaye, Les martyres Epictète et Astion, din „Bulletin de la Section historique de l’Académie Roumaine”, t. XIV (1928).

2. G. Popa-Lisseanu, Încercare de monografie asupra cetăţii Dîrstorul-Silistra, Bucureşti, 1913, p. 81-88; Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976, s.v.; Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. 140 şi I. Rămureanu, Acte martirice, Bucureşti, 1982, p. 241-247.

3. G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 90-92; I. Barnea, Arta creştină în România, I, Bucureşti, 1979, p. 7 şi I. Rămureanu, op. cit., p. 299-307.

4. Ca şi Pătimirea ostaşului Aemilianus, Pătimirea citeţului Sava numit „Gotul” s-a publicat într-o recentă traducere românească de prof. I. Rămureanu, în vol. cit., p. 319-324. Se pot cerceta şi studiile publicate de I. G. Coman, Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană …, în vol. Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 238-243 şi 248-253, precum şi Ştefan Olteanu,

Cu privire la structura socială a comunităţilor săteşti dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al IV-lea, în „Revista de istorie”, 37 (1984), 4, p. 326-345.

5. Vezi ediţiile Cosmografiei abreviate: A. D’Avezac, Paris, 1852; H. Wuttke, Leipzig, 1853 sau reproducerea-fotocopie după Codex Leidensis scalagerianus 69, cu o Introducere de T. A. M. Bishop, Amsterdam, 1966.

6. De viris illustribus, 62.

7. H.-I. Marrou, La patrie de Jean Cassien, în Patristique et humanisme, Paris, 1976, p. 345-362; Jean Cassien, Institutions cénobitiques, Texte latin revu, introduction, traduction et notes par Jean-Claude Guy, Paris, 1965 şi Jean Cassien, Conférences, Introduction, texte latin, traduction et notes par Dom. E. Pichéry, I, Paris, 1955; II, Paris, 1958 şi III, Paris, 1959.

8. J. P. Migne, P. L., 66, col. 89-116; „Revue des sciences philosophiques et théologiques”, 1937, p. 307-317 şi I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 175-185.

9. A. E. Burn, Niceta of Remesiana, Cambridge, 1905; Ana-Maria Coman, Gesta Sancti Niceta veteris episcopi, Claudiopoli (Cluj), 1750, în „Anale de istorie”, Bucureşti, XXVIII (1982), 5, p. 135-139 şi Nestor Vornicescu, Scrieri patristice …, Craiova, 1983, p. 71-81.

10. Marius Mercator, „Epilogul” la tălmăcirea unui fragment din Cuvîntarea lui Eutherius de Thyana, în Migne, P.L.; XLVIII, col. 1088 CD.

11. Vezi: Corpus Christianorum, Seria Latină, LXXXV, Turnholti, 1978, p. 234-239.

12. Dom Germain Morin, Le témoignage de Jean de Tomis sur les hérésies de Nestorius et d’Eutychès, în „Journal of Theological Studies”, VII (1905), p. 74-79. În 1962 s-au publicat noi fragmente din opera lui Ioan al Tomisului: De duobus haeresibus Nestorianorum et Eutychianistorum, în Migne, P.L., Supplementum accurante Adalberto Hamann, vol. II, Paris, 1962, col. 1584-1586.

13. Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomos I, vol. 5, Ed. Schwartz, Collectio Palatina, p. 181.

14. I. G. Coman, Scriitori teologi în Scythia Minor, în vol. De la Dunăre la Mare, Galaţi, 1977, p. 75-76.

15. Cf. Corpus. cit., p. 5-153.

16. I. I. Russu, Obîrşia şi răscoala lui Vitalianus, în Omagiul lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 133 şi 138.

17. L’origine des „Capitula” d’Orange 529, în „Recherche théologique ancienne et mediévale”, 6 (1934), p. 121-142.

18. I. Barnea, Introducere la vol. Arta creştină în România, I, Bucureşti, 1979, p. 15.

19. Migne, P.L., LXV, 442-451.

20. „Leonţiu de Bizanţ” este considerat „scit” de F. Loofs, J. P. Junglas, V. Ermoni, Krumbacher, Jiecek, J. Tixeront, I. G. Coman, I. I. Russu şi alţii.

21. Migne, P.G., LXXX7I, 1, col. 1267-1396 şi partea 2, col. 1901-1946.

22. De institutione …, XXII.

23. Praefatio ad Ioannem et Leontium.

24. Migne, P.L., 167, col. 9 sq.

25. I. G. Coman, La littérature patristique au Bas-Danube aux IV-VI siècles, în „Romanian Orthodox Church News”, XI (1981), 3, p. 6.

26. Abat. Amelli, Spicilegium Gasineae,. yolI, p,XLVIII.

27. Între izvoarele importante privind limba latină comună din provinciile dunărene ale Imperiului Roman se mai pot aminti: opera lui Victorinus din Poetovio, apărută înainte de anul 304; scrisoarea polemică a lui Palladius din Ratiaria; epistola lui Auxenţiu din Durostorum despre Ulfila, din 383; „întîmpinarea” lui Maximinus către Ambrozie al Milanului, tot din 383 precum şi cronica lui Marcelinus Comes, născut în Illyricum şi decedat la Constantinopol, după anul 548 (a se vedea şi H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960, p. 6 şi 45).

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 20142

Ultimele Comentarii