Vasilica Grigoraș: Calea ființei. Dialog cu prof. dr. Petre Iosub

1 Dec 2014 by admin, Comments Off on Vasilica Grigoraș: Calea ființei. Dialog cu prof. dr. Petre Iosub

Acest dialog abordează omul din punct de vedere al antropologiei filosofice, precizându-se anumite contexte filosofice în care conceptul-om îşi îmbogăţeşte conţinutul sau îşi pierde unele dintre calităţile sale de unică fiinţă raţională şi singur creator de valori cultural-spirituale.

***

Vasilica Grigoras: Observăm că din definiţia însăşi lucrarea se prezintă ca un fel de Atlas orientativ în sondarea gândirii metafizice. De ce?

Prof.Dr. Petre Iosub: Sintagma „arheologie metafizică” este o metaforă care mă duce cu gândul la rădăcinile sau începuturile metafizicii, la primele licăriri ale ei în zarea filosofică. „Miracolul grec” a dăruit acest minunat cadou gândirii filosofice şi teologiei europene, extinzându-se, apoi, sub un nume atât de frumos, pe întreaga hartă spirituală a planetei.

Filosofia, în aplicarea ei metafizică sau de „filosofie primă” înseamnă ontologie, ceea ce se ocupă cu studiul „Fiinţei ca Fiinţă”, adică existenţa universală fără determinări şi fără a putea fi surprinsă într-o anume categorie filosofică, deci acategorială. Firesc, ar veni întrebarea: de ce ontologie şi nu filosofie, sau metafizică? În perioada de începuturi, când ionienii puneau, prin căutări insistente, problema găsirii elementului vital din care s-a zămislit întregul univers, şi aduceau în dezbatere apa, aerul, pământul ori focul, nu putem vorbi de generalizări teoretice şi abstracţii de gen proxim, şi nici despre filosofie. Nu se născuse încă acest termen. Cred că de aici pleacă şi W. Windelband, când aşează în fruntea periodizării istoriei gândiri filosofice tocmai „perioada ontologică”. Gândirea nu va pleca niciodată, la începuturi, de la abstract la concret sau de la speculativ la sensibil, pentru că ea este strâns legată de lucruri individuale, cu determinări şi funcţii precise sau presupus precise. Şi mult mai târziu, ea se va îndepărta către construcţii mentale care să ţină locul şi să conserve rezultatele experienţei sensibile.

Chiar şi Aristotel, ca fondator al logicii şi ontologiei, nu-şi va numi niciodată lucrarea cu acest titlu pe care i l-au dat alţii mult mai târziu, ci o va denumi „Ştiinţa fiinţei ca fiinţă” sau cum mai spunea filosoful român Dan Bădărău, „Fiinţa în fiinţarea ei”, adică filosofie primă sau „ştiinţă a ştiinţelor”, pentru că obiectul ei nu se identifică, nu se confundă şi nu se reduce la un anume domeniu delimitat sau la un grup restrâns de lucruri de care se ocupă fizica matematică. Dacă metafizica se delimitează de toate ştiinţele, motivul ar consta tocmai în faptul că, având ca studiu „Fiinţa în fiinţarea ei”, ea se va ocupa şi de alte componente esenţiale: mişcare, devenire, spaţiu, timp, infinit, adevăr, cauză, substanţă, accident, repaus etc., lucruri pe care nu le tratează celelalte ştiinţe. Şi un aspect pe care vreau să-l subliniez: deşi s-au făcut multe speculaţii şi s-a mizat de prea multe ori pe „tangajul” viziunii aristotelice, pe inconsecvenţele şi chiar unele erori ale sale, trebuie să spun că Aristotel, prin mutarea transcendenţei în spaţiul intramundan, îşi va fundamenta monismul şi ontologia sa, chiar dacă a recurs la Primul motor sau impuls, acesta nu creează, ci doar mişcă lumea şi apoi îşi vede de treaba lui! El îşi fundează astfel ontologia ca fiind raportul între Fiinţă şi între aceasta (Fiinţa) şi fiind. Este primul tip de ontologie realistă în anumite limite, spre deosebire de cea platoniană de factură idealistă. De altfel, permanenţa antichităţii greceşti, dar şi covârşitoarea ei influenţă asupra dezvoltării spiritului filosofic european sunt asigurate de cei doi Platon şi elevul său Aristotel din Stagira.

V.G.: Aş vrea să revenim la ionieni, unde se presupune că se află cuibul de naştere, creştere şi zbor al gândului filosofic; chiar dacă doctrinele chineze şi indiene sunt mult mai vechi, ele au mers mai ales pe linia unei teosofii şi mitosofii specifice şi cu ecou european mult mai târziu, prin care secolele al 18-lea şi al 19-lea, din care, probabil, se naşte şi gândirea romantică.

P.I.: Cele două noţiuni folosite de dumneavoastră ar însemna, în traducere liberă, înţelepciunea zeului (sau) despre zeu, iar a doua ar reprezenta înţelepciunea (sau) dragostea de mitologie. Este bine să le prezentăm măcar parţial pentru cititorul mai puţin filosof sau filosof.

În ce priveşte ionienii, aş exemplifica o apreciere a filosofului Anton Dumitriu: pornindu-se de la demersurile spontane apărute când se naşte „aura filosofiei greceşti” (Y. Burnet) cam în secolul al VII-lea î.e.n., „Gândirea va începe să se definească în propria ei natură abia când va putea să enunţe principii abstracte care pot fi gândite independent de realitatea concretă”. (Istoria logicii, p. 69)

Deci, când gândirea reuşeşte să capteze şi să transforme într-o formă abstractă realitatea şi să gândească această formă în ea însăşi. Şi ionienii au încercat acest lucru, chiar dacă nu le-a reuşit pe deplin.

Unii dintre cercetătorii ocazionali sau mai puţin familiarizaţi cu istoria antică circumscriu fenomenul filosofic şi teosofic originar – protofilosofia şi prototeologia  – la câteva cetăţi greceşti vechi şi, îndeosebi, Atena, care a constituit cu adevărat focarul „miracolului naşterii şi evoluţiei gândirii umane dinspre mito-teologie către filosofie. Grecia antică are cu totul şi cu totul altă dimensiune, aflându-se la răscrucea celor trei continente, ea se va întinde „de la Asia mică până la Sicilia” şi  „de la Cirene până în Tracia”. (W.Windelband)

Tot acest filosof va consemna că „Rolul conducător în dezvoltarea culturală a grecilor îl avea acea tulpină, care în întreaga dezvoltare istorică avea cea mai strânsă atingere şi cea mai vie legătură cu Orientul –  ionienii”.

Prin urmare, Grecia antică nu este cea contemporană nouă şi celor care vor apare, iar primii germeni de natură să trezească gândirea din confundarea ei cu obiectul şi să-l diferenţieze pe acesta de ea însăşi şi de purtătorul ei sensibil – subiectul – au fost semănaţi de către ionieni, ceea ce îl face pe Windelband să numească această epocă „perioada ontologică a gândirii greceşti”.

Ionienii vor aduce primul mare beneficiu construcţiei imaginare şi raţionale a lumii, a existenţei.

De aici apariţia celor două lumi  – cea reală şi cea construită sau, mai bine-zis, captată în dimensiunea imaginaţiei – raţională. Continuitatea celor două se va stinge la un moment dat şi se vor găsi ca lumi paralele, căci gândirea începe să-şi axiomatizeze formele şi să le rupă de concretul sensibil, de ontic. Vor apare astfel obiectul şi obiectualitatea lui (conceptul). Unii filosofi vor eterniza obiectualitatea ruptă sau considerată ca supra-obiect şi model. Alţii vor lucra cu amândouă şi vor înfăptui cunoaşterea autentică.

V.G.: S-a vorbit, chiar în antichitate dar şi în contemporaneitate, că „miracolul grec” nu ar fi decât un „metiş” al influenţelor orientale. Deci, filosofia greacă ar fi de fapt preponderent orientală şi colorată pe ici-colo cu elemente greceşti.

P.I.: Cred că aceasta e marea eroare creată de biografii şi doxografii greci şi amplificată cu timpul, în lipsa textelor originale, de mulţi comentatori. Culturile, ca şi oamenii, sunt entităţi dinamice care comunică între ele, dar nu ajung niciodată la identitate. Fondul autohton este cel care asigură originalitate şi perenitate.

Fenomenul influenţei poate întâmpina două poziţii opuse: a) deschiderea într-o anume măsură pentru asimilare şi prelucrare a ideilor exogene sau b) refuzul prin afirmarea unui puternic spirit de conservare a culturii şi tradiţiilor originare specifice unei anumite comunităţi umane constituite deja istoriceşte în entitate de sine stătătoare. Dar există, pe lângă aceasta, o a treia alternativă care s-ar traduce printr-o acceptare prudentă şi selectivă care să nu degradeze şi să nu pună la îndoilă fondul autohton.

A doua atitudine caracterizează cel mai bine comunităţile primitive în care spiritul de autoapărare şi conservare, frica de a nu schimba ordinea materială, dar mai ales spirituală sunt manifestări aproape instinctive. Aceasta pentru că universul lor are anumite dimensiuni şi anumiţi parametri valorici pentru supravieţuire şi orice schimbare în structura lor poate constitui o ameninţare, incalculabilă.

„Actul noetic” al grecilor este originar şi ar fi putut genera anumite similitudini cu alte culturi, dar între ei şi orientali sunt mari diferenţe, chiar şi în aceleaşi domeniu conceptual. În timp ce orientalii rămân legaţi de concret şi cotidian, dar şi de anumite scheme mentale şi comportamentale tabu, grecii construiesc liber şi din plăcere abstracţia ştiinţifică şi filosofică: Aceasta e diferenţa de fond care desparte cele două mari culturi. Tocmai libertatea de gândire a făcut ca „actul noetic” grecesc să nască o metafizică multiplă şi numeroase şcoli filosofice mai ales post-socratice.

V.G.: De ce totuşi post-socratice şi despre care nu discutaţi în lucrarea de faţă?

P.I.: Cum se ştie, primul capitol poartă numele de „Rudimente metafizice” ceea ce înseamnă că am dorit să scot la iveală unele elemente pregătitoare întemeierii acestei discipline filosofice. Or, acest lucru s-a întâmplat odată cu întemeierea egologiei sau raţionalismului socratic, care precede doctrinele platonică şi aristotelică, dar stă la temelia lor. Din acest moment apar numeroase şcoli filosofice care nu mai poartă numele cetăţilor ca anterior, ci şi-l întemeiază pe fondul de valori cognitive şi axiologice pe care-l promovează.

Deci, nu se mai numesc şcoala ioniană sau mileziană, ci stoicism, scepticism, şcoala cinică, cisendică etc. Aceste şcoli, chiar dacă uneori au anumite idei morale şi filosofice apropiate, ele vor constitui părţi distincte ale întregului spiritualităţii greceşti, căruia îi vor da diversitate în unitate. Ele sunt şi vor rămâne mereu şcoli filosofice de sine stătătoare şi prin ele se va închega metafizica, iar prin Platon şi Aristotel va fi desăvârşită ca disciplină filosofică. De fapt opera celor doi mari filosofi sunt rădăcinile ei perene, înfipte adânc în solul gândirii greceşti.

V.G.: Dumneavoastră folosiţi conceptul de metafizică în sens de disciplină filosofică şi nu de metodă, aşa cum este distribuit şi operaţional în anumite scrieri. Este vreo diferenţă între aceste sensuri?

P.I.: Ca  gândire speculativă asupra existenţei sau a principiilor existenţei, ea apare ca ontologie în sensul aristotelic, întrucât Andronicos din Rodos a considerat că metafizica vine după Fizica lui Aristotel. Metafizica apare ca şi metodă opusă dialecticii, chiar în antichitate, deoarece ar privi procesele şi fenomenele izolat şi cantitativ, negând calitatea acestora.

Însuşi Kant, pornind de la aceste elemente, va considera metafizica întemeiată ştiinţific şi o va defini, în Prolegomene, ca orice ştiinţă a viitorului.

Aceste aspecte nu trebuie să ne împiedice  să folosim metafizica în aplicarea ei ontologică, curăţată de zgura care o acoperă de atâta vreme. Orice concept are viaţă şi evoluţia sa istorică, devenind, prin îmbogăţirea conţinutului şi lărgindu-i sfera, operaţional.

Modelarea conceptuală a existenţei mai ales prin formalizare şi axiomatizare reprezintă darul de mare preţ al contemporaneităţii în adâncirea cunoaşterii lumii, chiar dacă prin aceasta se pierd sau scapă unele elemente reale, de natură ontică. Însă numai aşa gândirea poate pătrunde în cele mai subtile ţesuturi ale existenţei.

V.G.: Aţi inclus în lucrare câteva aprecieri despre filosofia românească şi aţi detaliat unele structuri metafizice din gândirea lui Lucian Blaga. Cum aţi califica fenomenul filosofic românesc: ca unul de împrumut sau de sine stătător, naţional şi hibridat? Vă întreb, pentru că unii, chiar români fiind,  dar şi unii vecini, consideră că nu prea avem o filosofie românească şi că ar trebui să fim mai modeşti în aprecieri.

P.I.: Lucrurile evidente totdeauna sunt greu de gândit şi mai ales de descoperit, să presupunem că aceştia s-ar afla în situaţia de a trece peste un râu ale cărui maluri adânci sunt unite printr-un pod larg şi de mare siguranţă. Acum spuneţi-mi, dacă ei au văzut podul? Dar dacă erau în situaţia de a trece râul fără să aibă vreun pod? Atunci ar fi început să gândească fel de fel de variante pentru a ajunge dincolo, pe malul celălalt.

Filosofia românească este tot atât de evidentă precum existenţa podului, numai că orbii văzători nu prea o văd din anumite considerente de ordin intelectual: ori vor să strice podul, pentru a nu mai trece nimeni pe el, ori îl consideră prea mare faţă de mintea lor extrem de îngustă şi obtuză.

Eu însă pot să spun un lucru evident demonstrat de străvechimea noastră etnică şi culturală: avem o bogată filosofie românească, pe undeva, dusă dincolo de antichitatea greacă, o filosofie care este naţională şi în care sunt încrustate numeroase cristale poetice şi religioase de îndelungată tradiţie.

V.G.: Aţi spus naţională şi mi-aţi sugerat să vă întreb: dacă există şi filosofii universale?

P.I.: După umila mea părere, doar conceptele de maximă gneralitate sunt universale, în rest toate creaţiile culturii spirituale şi materiale poartă pecetea specifică unui popor sau unei naţiuni, chiar dacă influenţează ori sunt folosite şi de alţii.

V.G.: Şi credeţi că noi suntem atât de originali şi nu avem nimic străin în structurile noastre conceptuale ori comportamentale?

P.I.: Departe de mine acest gând! Am vrut să spun că nici o naţiune nu trăieşte şi supravieţuieşte prin „împrumuturi intelectuale”. Chiar cei care au venit mult mai târziu în istorie şi s-au hrănit din împrumuturi, au o anumită protospiritualitate specifică.

Protomitologia şi prototeologia noastră ne recomandă printre primii contributori la istoria spirituală şi civilizaţiei europene.

Că, în timp, am asimilat prudent şi selectiv elemente din alte culturi, este o cu totul altă problemă.

Însă gândiţi-vă că în istorie niciodată n-am fost lăsaţi să ne prăşim ogorul la timp şi până la capăt darmite să mai culegem şi roadele. Pământul acesta a atras prin bogăţiile lui toate hoardele euro-asiatice şi această hărţuire nu ne-a lăsat prea mult răgaz să şi mai scriem ceea ce gândeam şi purtam în spiritualitatea noastră. Duceam totul în oralitate, lucru pe care îl confirmă şi Miron Costin. Noroc de arheologie şi de scrierile greco-romane care ne-au consemnat, umeri cu mare patos, existenţa aici.    

V.G.: Ştiu că acest „Atlas orientativ de arheologie metafizică”, cum plastic îl numiţi, nu este nici o istorie a filosofiei, nici un tratat exhaustiv al acesteia. Atunci, ce este el?

 P.I.: Este un itinerar sau incursiune în gândirea filosofică pentru a scoate la lumină parcursul în care au prins viaţă şi au evoluat anumite concepte şi structuri metafizice. Toate acestea urmărite prin prisma interpretării Fiinţei (existenţei în ansamblu).

V.G.: Dar nu apare nimic despre epoca romană sau medievală?!

P.I.: În mare parte romanii au mediat cunoaşterea culturii greceşti de către europeni, limba latină fiind principala limbă a culturii europene în acea vreme Minţile strălucite ale romanilor se vor afirma nu în filosofie, ci mai ales în retorică şi construcţia dreptului. Iar perioada medievală nu reprezenta un interes deosebit pentru tematica abordată.

          Metafizica nu poate fi odată teologie iar altă dată ontologie. Neotomistul J. Maritain va recunoaşte că metafizica se ocupă cu studiul naturii (existenţei), recunoscând pe Dumnezeu, dar fără să-l poată cerceta şi descoperi.

V.G.: Luând în discuţie acest itinerar, credeţi că există o migraţie a fenomenului filosofic la nivel continental?

P.I.: Sunt de acord, cu câteva rezerve: 1. fiecare popor are propria lui mentalitate şi structură spiritual-morală şi 2. nu putem îmbarca într-un vapor „fenomenul filosofic” şi să dăm fiecăruia câte o porţie. Putem considera însă că în renaştere şi modernitate, prin deschiderile de comunicare, lumea s-a făcut mai mică, popoarele s-au apropiat fără să-şi părăsească teritoriul, cu excepţia barbarilor migratori şi a imperiilor! În acest caz, încep marile confluenţe dintre culturi şi civilizaţii, ceea ce va avea drept consecinţă, favorabilă apropierea şi conlucrarea.

          Grecia a construit abstracţia ştiinţifică şi filosofică care, apoi, s-a reflectat în mod specific în viziunile din România, Italia, Franţa, Anglia şi Germania care, odată cu Leibniz şi Kant, se va transforma în „ţara filosofiei”.

Chiar dacă s-au manifestat numeroase curente realiste sau idealiste, totuşi singurele care s-au amplificat şi au adus mari beneficii Europei au fost raţionalismul şi empirismul – amândouă trăgându-şi seva din antichitatea greacă.

V.G.: Într-o lucrare a dumneavoastră aduceaţi în discuţie faptul că, în timp ce India descoperea omul, Europa descoperea lumea. Dar oare gândirea europeană va descoperi şi omul?

P.I.: În Europa, omul va fi descoperit mult mai târziu de Renaştere şi modernitate. Un lucru interesant: în timp ce India a descoperit omul, Europa a creat un mediu cultural şi de civilizaţie pentru ca el să se autodescopere, nu numai ca fiinţă biologică, ci mai ales ca demiurg, creator integrat în „dinamismul istoric”, aspect prin care el îşi proiectează existenţa dincolo de prezent şi intră în timpul social şi istoric.

Arta renascentistă îl va ridica la perfecţiune – după idealul grecesc; Blaise Pascal îl va vedea ca „trestie meditativă”, dar în profunda lui natură contradictorie; empirismul inductivist îl va coborî  printre lucruri, iar raţionalismul îi va da aripi „să zboare” şi îl va învăţa totuşi relativismul existenţei sale şi al cunoaşterii.

Deci, în timp ce India educă meditaţia contemplativă şi ascetismul, Europa va cultiva activismul şi năzuinţa de a crea şi de a cunoaşte, întrucât cunoaşterea, ştiinţa este cea mai mare putere a omului – cum spune Fr. Bacon.

V.G.: De ce în acest „Atlas…” v-aţi oprit în ordine, la: Aristotel, Lao-tzi, Leibniz, Kant, Heidegger şi Lucian Blaga şi nu asupra altor filosofi? Din preferinţă sau din necesitatea acoperirii temei propuse?

P.I.: Din amândouă punctele de vedere, prin prisma unui criteriu bine stabilit care să acopere drumul parcurs de la apariţia ei ca obiect metafizic şi până la marile construcţii metafizice moderne şi contemporane! Am considerat că aceşti filosofi marchează cel mai bine etapele în construcţia conceptului de metafizică.

V.G.: Aveţi premoniţia că această lucrare va stârnit interes – critici şi aprecieri – în rândul specialiştilor sau al cititorilor ne-filosofi?

P.I.: Nu mi-am pus şi nici nu-mi pun această întrebare. O mamă, când îşi naşte copilul nu-şi pune problema dacă acesta va deveni mai frumos sau mai urât, mai deştept sau mai prost, mai onest sau mai necinstit, ci pur şi simplu l-a născut şi trebuie să-l crească şi să-l educe cât mai bine.Cartea pe care am construit-o o consider un dar şi pentru cel învăţat şi pentru cel care vrea să înveţe şi care deja sunt „aşezaţi în esenţa” lor umană.

V.G.: Dintre lucrările dumneavoastră, care credeţi că vor persevera spre longevitate existenţială?

P.I.: E o întrebare complicată, mai ales că lumea se schimbă de la o zi la alta. Publicistica este o pată (şi o palmă ruşinoasă) pe tragica existenţă contemporană. Poate uneori am greşit la marginea visului crezând că va fi mai bine. Este marele meu regret că am visat aşa ceva.

În ceea ce priveşte poezia, poate câteva poeme să aibă destin mai lung, chiar dacă viitorul apare atât de prozaic şi fără sinceră sensibilitate. Banul înlocuieşte omul şi-l simplifică, îi devorează calităţile şi îl transformă într-un biet rumegător! Traversăm un timp al dez-humanizării şi al lipsei de apetit pentru valori spirituale!

          Referitor la lucrările de filosofie, aş îndrăzni să fac o precizare mai optimistă şi mai plină de speranţă! Însă şi aici am îndoieli, întrucît a început să se degradeze masiv spiritul de creaţie şi suntem invadaţi de analfabetism şi răutate până în cele mai înalte fotolii! Dar îmi mai rămâne ceva speranţă că se va mai găsi o forţă naţională care să ne salveze de la această cădere în subistorie şi primitivism. Nu ştiu! Poate greşesc, însă trebuie să exprim şi să trăiesc şi acest gând frumos!

          Şi cred, cum spunea Ungaretti, că nu va dispare şi „Puritatea munţilor / înălţată / în globul / domesticit / al vremii”.

          Timpul nu se cumpără, ci ţi se dă o singură dată şi dacă l-ai ratat, adio! Pentru totdeauna şi de-a pururi! Vremea poate fi domesticită prin valori spirituale obiectivate şi instituite ca operă identitară prin care se dobândeşte calitatea de timp istoric şi de non-anonimitate! Un fel de dâră creionată şi încrustată în globul vremii, o domesticire a acesteia!

          Poate sper prea mult ca să arunc o punte în incertitudinile viitorului. În orice caz, cei care mă vor căuta, mă vor găsi în câteva repere: Interpretarea metafizicii lui Lucian Blaga şi Al. Boboc, în Pluralismul ontologic, în tipologie experienţială şi, de ce nu?, în Pasărea măiastră şi Flori de tei pe care le-am rugat şi le rog mereu: „Şi-ngropaţi în taină zarea / Unde-ascult murindu-mi marea!”. Despre viitor nu poţi decât să povesteşti la trecut! Şi aşa cum spunea Hegel „Este tot atât de nebunesc a-ţi închipui că o filosofie trece dincolo de lumea contemporană”.

V.G.: Şi acum o întrebare care transcende dialogul tematic: ce credeţi că se va întâmpla cu noi, vorbesc ca popor şi naţiune?

P.I.: În ultimii ani, ţara a început să moară bucată cu bucată, însă am reuşit o mare performanţă: am statuat la rang de principii supreme patologia puterii şi acefalismul politic.

          După ce ne-am omorât cultura şi demnitatea – ultimele care se mai zvârcoleau să supravieţuiască, am hotărât să aruncăm la coş şi revolta! Şi stăm ca nişte Crişti ţintuiţi şi aşteptăm să vină alţii să ne recupereze istoria.

          Unii mai murim, alţii mai plecăm în lume şi lăsăm capetele seci şi pleşuve să profaneze în continuare, ca pe-un stârv anonim, această ţară tristă şi vlăguită.

          Am ajuns să ne înşurubeze Berlusconi, un alt dement ieşit din ciubota de saltimbanci, degetul în tâmplă, iar la reuniuni europene, cleptomanul nostru ori doarme dus ori e ţinut ca lacheu şi cotârlă în spatele coloanei oficiale, duhnind a rachiu şi ronţăind seminţe!

          Ne-a izolat de lume şi ne-a înstrăinat de noi înşine, iar el îşi scrie numele pe conturi în străinătate şi pe clopote de biserică.

Dacă încă mai sper să ne trezim din această mahmureală politică! Orice om şi orice naţie trăieşte mereu în perspectivă, într-o proiecţie continuă. Asta pentru că, dincolo de ceea ce este, trebuie să mai fie ceva. Şi acest ceva ne somează să-l căutăm şi să-l atingem mereu pentru a transforma „gările” în amintiri.

          Or, ţara asta, prin „vajnicii” săi politicieni, navighează mereu într-un trecut aproape ancestral în care numai şi numai ei au un viitor luminos!

V.G.: Permiteţi-mi, o ultimă întrebare: regretaţi că vă despărţiţi de această frumoasă construcţie?

P.I.: Răspunsul meu este lapidar:

          La despărţire

Nu se plânge

Se plantează cuvinte

Şi cu aripi de păsări în zbor

Se scrie duios pe covorul inimii

 

Unul se ascunde puţin

Iar celălat îl caută

Până se ascunde şi el

 

Şi peste ascunderea lor

Ţăranul trage brazde reavăne

În care sădeşte

Viitoare armonii vegetale

Şi cu aripi de păsări în zbor

Scrie citeţ pe cerul albastru.

V.G.: Vă  mulţumesc şi vă doresc multă lumină şi … creaţie!

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii