Daris Basarab: ”N-a fost să fie”… Cap. V

17 Dec 2014 by admin, Comments Off on Daris Basarab: ”N-a fost să fie”… Cap. V

Cap. V

 

Anii care au urmat au purtat amprenta lecției învățate, a avertismentului primit. Teama a însoțit în multe privințe viața noastră de elev estompând pornirile vârstei, încă din fașă. Nu deveniserăm mai maturi, deveniserăm mai fricoși, mai resemnați. Părerea aparținea lui Tit, dar cu minime comentarii. Am abordat subiectul doar o singură dată, sus în mansarda văruită în alb imaculat, de unde dispăruseră multe din citatele care-i confereau un aspect ”academic”, cum obișnuiam să spunem. Mai în glumă, mai în serios, Tit nu s-a atins de mâzgălitura postată de mine, cea cu ”budet prazdnic i na nașeï ulițe”(va fi sărbătoare și pe ulița noastră), cu care, se pretinde că, Tătucul Popoarelor, a câștigat războiul. Da, fostul seminarist, convertit la ideologia comunistă, cu brațul stâng paralizat, dar viguros în punerea în practică a pornirilor sale criminale, s-a pus pe răspândirea noului său ”crez” dincolo de granițele Imperiului Sovietic de dinainte de război. Victoria asupra hitlerismului i-a înlesnit drumul. Prezența armatei sovietice la Berlin i-a ”convins” și pe factorii principali ai politicii mondiale, Roosevelt și Churchill, să se plece în fața lui la Yalta și să-i ”înghită” pretențiile. A mutat Polonia mai la Vest luându-i Estul istoric, a smuls Basarabia și Bucovina creând un culoar până în Ungaria, de-a lungul Nordului României, a pătruns în Bulgaria și Cehoslovacia, a creat o Republică ”Moldova” cu un apendice transnistrian, a creat o Ucraină mare și puternică, cu Gurile Dunării cu tot și s-a pus pe implementarea dictaturii comuniste ștergând cu buretele trecutul istoric al noilor ”cuceriri”. La noi, a mai reușit ceva, să inoculeze în inimile recalcitranților naivi, ca să nu spun utopici, sintagma visătorului fără speranță, ”vin americanii…” Și au venit mai mult de o grămadă.

Implementarea asta s-a făcut prin ”reformarea” instituțiilor statului, cu ”specialiști” aduși pe tancurile Diviziei Tudor Vladimirescu, în frunte cu Ernö Neuländer, alias Walter Roman și mulți alți instructori cu psudonime greu de descifrat. Dar asta s-a întâmplat la început, de la 1944 încoace. Au fost destui care i-au luat în brațe și i-au sprijinit să ne blagoslovească cu o Securitate ”à la” Drăghici sau Nikolski, să-l aducem la lumină pe Dej și tovarășii lui de luptă, din închisori, să-l convertim pe moșierul Groza și pe mai câți încă. Noii, și noile instituții, s-au pus pe treabă. Naționalizări, colectivizări, anchetări sumare, reeducări, spălări de creiere. Vechile pușcării au devenit neîncăpătoare, Dej a cerut sfatul Tătucului și a pornit Canalul Dunărea-Marea Neagră. Acum, după 1947, devenită Republică, România, volens-nolens a început să se integreze în ceea ce sugestiv s-a numit ”Lagărul Socialist”. Ca să vindem pe gratis partenerului nostru ”frate” bogățiile solului și subsolului, sub acoperirea ”datoriilor de război”, am inventat, la neprecupețitul lor sfat, SOVROMURI. Și-am început să pompăm cărbune, petrol, mai târziu și uraniu, și grâne și mai câte.

Dar să revin și să mă cantonez puțin în viața de zi cu zi a elevului ce eram, a tânărului în devenire, a lui ”lasă-mă să te las”, pe care încercam să-l întruchipez, a enigmaticului sentimental, a visătorului întru poezie.
La liceu, anul 1947 s-a soldat cu eliminarea unor colegi, printre care și un bun prieten, Nelu Mândruțescu, un talent de excepție, pictor precoce, marea slăbiciune a lui Țârulescu. Motivul? Simplu! Părinții bistrițeni înstăriți, moșieri, după noile criterii. Tatăl, jurist recunoscut, rămas fără slujbă. Ne-am împrietenit pe terenurile de sport unde excela la fotbol. De junior selecționat la CAO (Clubul Atletic Oradea), unde aveam obiceiul să asist la antrenamentele echipei de seniori, speranță reală a fotbalului orădean. N-a avut de ales și s-a transferat la Liceul Industrial, proaspăt înființat pentru izolarea elementelor recalcitrante. Școală rău famată, era un fel de mormânt pentru cei care nu aveau căderea să se instruiască.
Apropo, de antrenamentele seniorilor, erau adevărate demonstrații de virtuozitate. La un moment dat se aciuaseră jucători de renume internațional, a căror pregătire la o singură poartă, umplea stadionul la antrenamente. Să-l vezi pe Mircea David, licențiat în economie, cunoscut pentru ”plutirile” pe sub buturile porții, poreclit în Italia ”il Dio”á, trebuia să facă față unor adevărate bombardamente organizate în careul de 16 m, într-un fel de miuță. Atacau Spielman, Barátki, Bodola și Váczi, împiedicați de Iuhasz, Loránt și alții de ”teapa” lor. Tribuna din spatele porții se umplea la refuz.

Prietenia noastră n-a putut fi ruptă. Ne scriam și peste ani. Ne-a căutat și la București. Era îndrăgostit lulea de Corina, o frumușică și zglobie fată. ”Ce zici, îți place?” ”Da, e drăguță…o strică puțin picioarele prea subțiri…” ”Măi, eu sunt pictor, n-am timp de picioare…eu caut frumusețea chipului…și are ceva pictural în el, nu?!” ”Ba daaa! Cred că-i studiezi chipul cu ajutorul buzelor…”
Atunci a apărut și chipul de ”înger” al Elei…atleta la săritura în înălțime, viitoare campioană națională a lui Kiss Bácsi. Între timp mă împrietenisem cu Nicolae, Otto, copilul minune al liceului, al lui Țârulescu, artist în devenire, răsfățatul licelui. Chiar profesorul nostru de desen îmi atrăsese atenția asupra puștiului, profețindu-i un mare viitor. Puștiul o dibuise pe undeva pe Ela și aflând că face atletism, m-a ademenit la stadion. Nu era nevoie deoarece eram client acolo și o și cunoșteam pe noua muză. Ne-am dus, am luat loc în tribună, am răspuns la gestul ei de salut și, surpriză, Ela a lăsat săriturile în grija antrenorului și, în câteva salturi a ajuns la noi. ”Vai ce frumos ești!…Cum te cheamă?…” L-a sărutat pe obraz și a plecat în goană, zburând peste treptele tribunei. Au ajuns să nu mai aibă nevoie de mine și au cucerit orașul cu trecători, cu tot. Erau frumoși!
A fost o prietenie pe cinste și a rămas pe viață. I-am dăruit tot sufletul meu de amator de arta plastică, dar, curios, am aflat abia la facultate că avea o soră. Dar mai e până atunci.
Cum eram cam săraci, am mai spus-o parcă, mi-am găsit o ocupație practică. În timpul liber care îmi rămânea după școală, sport, grupuri de ”socializare”, versuri și inerentele clipe dăruite căutării muzelor, am început să meditez la matematică un puști. Mai luam un ban, mai cumpăram un training, o pereche de teniși, chiar și un pantalon de ”gală”, de!, erau și jururi. Nu eram pretențios, dar, oricum…Puștiul se descurca, dacă stăteam lângă el, mergeam cu el și în vacanță, la Săcădat, eram hrănit ca la țară, mă odihneam, mă și distram. În vacanțe se adunau și elevi, și eleve, și studenți. Atmosfera era ”plăcută”. Se organizau baluri, în sala căminului, cu părinții fetelor înșiruiți de-a lungul pereților, pe taburete, cu un acordeonist-urechist și, un nelipsit violonist al satului, ”hegedüs” cu a sa ”higege”. Și acum, dacă închid ochii, aud înfiorătoarele abateri nevinovate de la melodiile vremii. Dar, vorba aceea, ce nu face omul pentru o țâră de galbeni!
Amator de plimbări, de excursii, într-o vacanță, am profitat de o organizare ca la carte a unei excursii la Bratca, un loc de plecare pentru drumeții îndrăgostiți de Apuseni. Am stat în niște barăci cu câte zece paturi în camere, a fost hărmălaie, dar era pe gratis, cu mâncare bună și fructe la dicreție, cu terenuri gazonate, bune pentru alergătură, pentru meciuri de fotbal. Aerul curat și lipsa oricărei preocupări programate făceau sejurul agreabil. Pentru partea grozavă trebuia să avem răbdare. Abia ultima zi de tabără a fost programată pentru Apuseni. O formidabilă excursie pe Valea Drăganului, cu ținta Moara Dracului, o cascadă de vis. Era prima mea ieșire prin locuri mai sălbatice. Totul a căpătat un iz aparte datorită averismentului ”Atenție la Vipere!”, cam al doilea loc periculos după Valea Cernei. Instructorul, abia când am intrat pe traseu și-a dat seama că eram echipați ca pentru a merge la mare. Pantaloni scurți, șosete scurte, bluze cu mânecă scurtă. Nu rămânea decât să lungim privirile și să depistăm orice dihanie printre pietrele scăldate de un soare generos. Ne-am luat și niște crenguțe în ”V” să părem mai fioroși. Câțiva kilometri de drum de piatră de-a lungul unui fir de apă, urcând lin spre ținta stabilită. Ce ți-e și cu atenționarea asta care-ți induce o teamă de origine necunoscută. În loc să umblăm relaxați, pe un drum, totuși, obositor pentru niște bieți teniși, admirând frumusețile traseului străbătut, noi călcam ca pe ouă, cu atenția încordată la maximum, cu acele crenguțe îndreptate spre posibile ținte. Spectacolul oferit la baza cascadei era deosebit, pentru mine inedit. Ne apucase foamea și cum aveam câte ceva în rucsac, am început să căutăm un loc potrivit pentru odihnă și ospăț. Ne-a fost teamă și în mers, în picioare, darămite să ne așezăm pe vreo potențială gânganie. Am renunțat, spre rușinea noastră, și am pornit la vale, în aceeași stare de spirit ca la urcare. Am încercat să mâncăm în mers dar n-a mers. Cum mai puteam fi atenți la pietrele care ascundeau prezența unor ființe atât de dușmănoase?! ”Băieți, liniștiți-vă…am exagerat și eu puțin ca să vă alegeți cu ceva din excursia asta pe munte, să învățați să fiți prudenți…putem să ne mai și oprim, nu este nevoie să alergăm.” N-a terminat bine vorba instructorul și un țipăt, din fața convoiului, de fapt un nevinovat șir indian, ne-a încremenit. Deschizătorul de drum, un tip mai șugubăț, maestru în farse, a apucat, totuși, să arate cu crenguța spre un șarpe, de vreo douăzeci și cinci de centimetri, alunecând spre pârâu. Atâta ne-a trebuit. Ce odihnă!, ce dejun!, fie el și frugal. Este adevărat că mergeam la vale, dar ritmul alert în care am străbătut drumul de întoarcere l-a mirat și pe instructor. Seara am ajuns cu bine la Bratca și în loc de cină ne-am trântit în paturi. Un somn profund ne-a pregătit pentru a doua zi, ziua întoarcerii la Oradea.
Prietenia cu Nick, cum îi spunea Ela, mi-a adus în preajmă și alți artiști precoci ai liceului Gojdu, toți descoperiți și sprijiniți de inimosul Țârulescu, profesor și pictor talentat. Dar peste toate, om de cultură, în adevăratul sens larg al cuvântului. Orice ocazie petrecută alături de el era o lecție de informare generală. Doi dintre preferații lui, în afara copilului minune, realizați la superlativ, Mircea Ștefănescu și Mircea Bogdan (Putoare), mi-au oferit cu dărnicie prietenia lor. Mircea Ștefănescu, sculptor de elită, a realizat, printre altele, poate cea mai frumoasă ecvestră de la noi. Cine trece pe la Podul Înalt Vaslui, îl poate admira pe Ștefan cel Mare călare. De Bogdan ce pot spune? Sculptor, desenator portretist, actor de film. A făcut un rol de succes întruchipându-l pe Flămânzilă. Nu poate fi uitat, nici de copii, nici de adulți. Dacă aveai ocazia să petreci câteva ore cu el la o bere, trebuia să te pregătești să taci, să asculți și să te îneci de râs. Imaginația lui fără limite era dublată de jargonul folosit, dar și de mimică. Era, cumva, mai ardelean decât ardelenii. Nonconformist sadea, și-a încheiat și el cariera de elev la Liceul Industrial care-i aduna, cum am mai spus, toți ”rebelii” înlăturați de la Gojdu. Cei doi Mircea, cum erau cunoscuți, două caractere total diferite, unul retras, celălalt, plin de vervă, de exuberanță aparent necontrolată. Erau iubiți și admirați, nelipsiți de la principalele evenimente expoziționale ale orașului. Mai mic, dar deja ”celebru”, Nick, cucerea prin ce făcea în desen și în sculptură și protejat de Țâru, prindea rădăcini de artist plastic consacrat. E clar că soarta mi-a fost favorabilă. Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veșnic îndrăgostit, ”de cursă scurtă”, am beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care m-am complăcut spre surprinderea prietenilor mei din activitatea sportivă. Aici se ascunde, de fapt, adevărul despre refuzul meu de a mă opri la vreo disciplină cu profesionalism. Am fost, și am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparația. Am cules, în sport, ca și în poezie, informația primară, am stors-o după capul meu și, în multe privințe ”autodidact”, mi-am făcut, cu încăpățânare, un modus vivendi al meu. Nu-mi reproșez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult și nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluție made in italia.
La cele câteva concerte simfonice pe care le-am audiat, o atracție specială a avut-o pianul. Într-un timp, participând la corul Teatrului din Oradea, voluntari amatori de inedit, unde am cântat, cu vocea mea de bas-bariton în formare, în La Pericolla de Offenbach, obișnuiam să cobor la subsol, într-o sală de repetiții și să urmăresc exercițiile la pian. Pentru mine erau adevărați virtuoși ale căror mâini, degete, mai bine spus, alergau dezinvolt pe claviatura în alb și negru, lansând in eter frânturi de melodii divine, necunoscute mie, încă, provenind din lucrări clasice – Beethoven, Mozart, Chopin. Plecam complexat și, după o astfel de experiență, l-am abordat pe nedespărțitul meu prieten bucovinean, Orest. ”Măi, e o doamnă, profesoară de pian, dă lecții, ieftin, lângă locuința lui Puiu Boroș. Tu știi ceva acordeon, eu de niciunele, hai să ne introducem oleacă, pentru inițiere, să nu murim jucând doar baschet…” ”Și bani, de unde?” ”Dăm meditații, eu o fac, din când în când…” Ne-am înțeles, ne-am prezentat la profesoară, a zâmbit, ne-a interogat puțin și ne-a acceptat. Eram amândoi arătoși, așa ne cunoșteau, ”ăia doi, lunganii”, amândoi aveam degete lungi, prindeam ușor octavele, era răbdătoare cu noi și ne-am apucat de treabă. Am făcut, de bine de rău, Bayer I și II, special pentru începători, dar am prins esențialul. Aveam ”informația primară” de care am mai pomenit, orizontul cunoașterii deschis, dar neavând bani destui, ne-am retras. A părut decepționată, ”ați mers mai bine decât mă așteptam, decât cei mici să zicem, v-ar fi prins bine în viață, și mi-ați demonstrat că se poate și la o vârstă mai mare…în general am copii mici, preșcolari sau din primele clase…” Eram totuși mulțumit. Prinsesem esențialul pentru un meloman, aveam alfabetul în cap și în suflet, prinsesem secretul acestui instrument inegalabil și un avânt de nestăvilit în căutarea și înțelegerea pianiștilor virtuoși. În sinea mea, devenisem chiar un mic critic. Mai târziu, am avut parte de un privilegiu, acela de a asista la marile concerte de la Ateneu și am urmărit cu sufletul la gură pianiști din topul mondial, cum au fost Artur Rubinstein, Svietoslav Richter și mulți alții. Dar e prea devreme, le va veni rândul pe parcurs.
Anul 1948 a început cu sufletele îngreunate de isprava de la Revelion. Ne simțeam vinovați față de colegii ”săltați” de organele de ordine, de părinții lor, de părinții noștri pe care i-am băgat în sperieți. La fiecare ieșire în oraș trebuia să-le fac promisiuni solemne că nu eram mânat de niciun gând ascuns. Îmi făceam și cruce la plecare ca să-i pot sorbi mamei zâmbetul trist. Ce folos că scăpaserăm de ”bolșevici”, ai mei nici nu le mai spuneau altfel, că o minune cerească ne-a scos nevătămați din coloana de deportare, coloana morții, că întreaga familie era în viață, chiar dacă urmăritorii noștri s-au ținut scai de noi și s-au instalat în preajma noastră aducând în viața de zi cu zi, teama de ce scăpaserăm, teama de a nu mai scăpa niciodată de ei, de ceea ce se întrezărea în viitorul apropiat al românilor. Nu ne mai păsa de ce pierduserăm, de cele lăsate acasă. Încercam să încropim câte ceva care să ne aline durerile, să încercăm să ducem o viață cât de cât decentă. Am pierdut legătura cu familiile atât de apropiate de noi în viața socială. Cel care mai ținea legătura cu câte unii era Mircea, fratele Dimitrie. Era în relații de prietenie cu vechiul lui amic de la Ismail Vaniușa, scriitorul sportiv Ioan Chirilă. Unele vești ni le mai trimitea idolul copilăriei mele, vărul meu George, de fapt nașul meu, care mă botezase având patru ani în fața mea. A fost chiar la Ismail să-și viziteze mama și sora, dar s-a întors mâhnit, dacă nu chiar scârbit de ceea ce găsise. Limba română dispăruse pur și simplu fiind un prilej de urmărire a celor care se mai încăpățânau. Până și rusa pierdea teren în fața ucrainenei în plină ascensiune. Pentru mine limba ucraineană era o limbă rusă vulgară. Eram puști când am rămas uluit să aud că WC-ul la țară era ”sralïnea” ceea ce în română, tot vulgară, s-ar numi ”căcarniță”. Eu ca eu, dar cei care plângeau în suflet erau părinții. Ei trăiau, încă, din amintiri, iar durerile mari veneau de sărbători. Paștele, Crăciunul, Anul Nou, trezeau amintiri care adânceau starea de depresiune. Nouă, copiilor, nu aveau ce ne povesti, eram destul de mari la plecare ca să nu uităm nimic, la rândul nostru. Dar provocați de vecini, de noile cunoștințe, plecau cu gândul în pelerinaj prin locurile pierdute, nu foloseau niciodată cuvântul părăsite, și molcom depănau amintiri de neuitat. Nu le-a fost ușor să uite și nu au reușit s-o facă nici în pragul plecării spre cer. Au murit îndurerați lăsându-ne această durere drept moștenire.
Apropierea toamnei, a bacalaureatului, a alegerii viitorului, au marcat pregnant starea de spirit a elevilor, dar și a părinților. Nota de sărăcie care a urmărit familia noastră după refugiu ridica inerent întrebări. Eram mezinul care trebuia să salveze orgoliul familiei. ”Chiar niciunul dintre copiii noștri să nu poată răzbi spre un viitor mai ca lumea?! Nu, Bob trebuie să meargă mai departe. Vrea Politehnică, acolo să meargă, să încerce!. Strângem cureaua și-l susținem…” Făcea parte din preocupările zilnice ale celor care-și reproșau sărăcia fără să fi avut vreo vină. Era o problemă! Ceva echipament sportiv aveam, dar nu și haine, mai ales pentru iarnă. O pătură închisă la culoare a fost transformată, la o croitorie mai de mâna a treia, într-un loden, la modă în acea vreme. Ceva meditații cu un corijent incorijibil, norocul meu, au mai permis îmbogățirea garderobei. Sufletește eram pregătit nefiind un tip pretențios. Trainingul mă salvase din multe situații, fiind acceptat ca o ”curiozitate” a vârstei. În general, puțini adolescenți își permiteau să se afișeze în dandy, chiar dacă situația materială le-o permitea, de frica oprobiului, nu public, ci al găștii. Speranța, nutrită de părinți, era căminul studențesc și cantina, obținută la intrare, pe bază de sărăcie. Trebuie să recunosc, ideea cu căminul nu mă prea încânta, plecând de la experiența căpătată în tabăra de la Bratca. Dar era prematur să merg atât de departe cu planurile. Totul era să intru. Nu mă prea omoram cu învățatul, bazându-mă pe cunoștințele transmise de Oșorhan, care, de altfel, era sigur de reușita ”Băieților lui” de la Cercul de Chimie și Fizică.
”Pregătirile” au continuat, teama despărțirii s-a aciuat și ea în sufletele celor de acasă. Părinții ”băieților”, care nu se cunoscuseră între ei, au început să se caute, să se sfătuiască, să-și verse îngrijorarea. Așa s-a stabilit și legătura cu ai lui Orest. I-a apropiat și legătura de suflet care se instalase între refugiații din Basarabia și cei din Bucovina. Am fost la ei în casă, am fost primit ca unul de-al lor, bucuroși de prietenia dintre găliganii lor. Mă întreb ce-ar fi spus dacă ar fi aflat că prietena lui Orest mă invitase s-o ajut la matematică și că înainte de plecarea la facultate îmi ”jurase” să vină după mine la Timișoara. Mai avea un an. Orest a simțit, dar, parcă, a luat-o ca pe o ușurare. Prea durase mult povestea lor și Timișoara apărea ca o oază de scăpare pe firmamentul sufletului dornic de o schimbare, orice fel de schimbare.
În periplul meu am insistat, poate cam des, asupra aspectelor ”pozitive” ale parcurgerii primei etape, Etapa Oradea, dând în vileag lupta ”basarabeanului” greu acceptat, cu rezerva, îi spun acum, preconcepută, a noilor mei colegi. Au avut loc, într-adevăr, evenimente care au sădit în mine neîncrederea, uneori frustrarea. Am încercat să mă încarc cu pozitivul lor, dar, am suferit, ca și ai mei, de boala amintirilor. Mai era ceva care mă punea, zic eu, într-o postură aparte față de noii colegi. Eu eram mai ”în vârstă” decât majoritatea. Pierdusem un an de școală sub ocupația sovietică și, cu toate că am mers și eu la școală, am rămas cu sentimentul perdantului. Am învățat multe în acel an, dar suma învățămintelor acumulate, era preponderent negativă, generată de suferințele prin care am trecut.Da, mă simțeam mai mare, mai înțelept, mai stăpân pe Eul meu, ceea ce mi-a și indus în comportare un fel de ”non angajament, în aproape nimic, inclusiv în relațiile cu fetele. Știam să n-o arăt, cel puțin așa credeam, să-mi construiesc o armură de enigmatic. Un singur lucru nu cred că am putut să-l maschez, sentimentalismul meu, bolnăvicios, după mine. O bună prietenă, Tenzi, mă apostrofa în fel și chip, luptând pentru o supremație orgolioasă. ”Se vede că vii de undeva din Stepele Rusești…” Am rămas cu gura căscată. Basarabia, stepă rusească?! Am sărutat-o și printre picături i-am șoptit…”Să nu mai spui asta niciodată!” Mi-a mai spus ea și altele, tot măgulitoare…”Ești un mincinos convingător, dar ai noroc cu pletele aste încârlințate.” Nu era genul pe care să te poți supăra, dar a adâncit în mine, o dată în plus, starea de însingurare, de iremediabilă frustrare. Că eram mincinos, mințeau și alții, că aveam plete, mai aveau și alții, și încă și mai și, dar să-mi spună că arătam ca unul venit din stepele rusești?! Depășea puterea mea de înțelegere. Aveam o părere bună despre mine, despre felul meu de a fi, de a mă comporta. Țineam la această părere, chiar dacă o păstram ascunsă în profundul sufletului meu, dar ceea ce-mi arăta oglinda noilor prieteni, m-a pus pe gânduri. Nu reușisem și basta! Hei, unchiule, un nou ”N-a fost să fie” mi-a trecut prin cap.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

17 decembrie 2014

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii