Prof. univ. dr. Vasile Pistolea: Extaz şi agonie – Cronica unei lumi apuse

22 Dec 2014 by m.gurza, Comments Off

Prozatoarea Veronica Balaj a publicat, la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din Iaşi. Cartea rotunjeşte/întregeşte bibliografia operei sale, alcătuită din peste 20 de volume de proză şi poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediţii bilingve (română – franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care se adaugă şi un volum de Interviuri cu scriitori din diaspora, publicat în colaborare cu Cristina Mihai.

Cina lupilor debutează cu o secvenţă dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans Adela, evadată în pădurea de brazi din preajma Sanatoriului TBC în care a fost internată, este înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din şase exemplare, pe care îi credea turbaţi, după strălucirea ochilor. Personajul trăieşte o spaimă teribilă: regretă gestul evadării din sanatoriu, îşi strigă în gând tatăl, fost primar mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, şi reuşeşte să se târască, prin umezeala şi mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul lupilor, care străpungea şi devorau bezna nopţii.

Lupii, animale carnasiere, reprezintă simbolul central al romanului, homo homini lupus, percept  sugerat chiar şi în titlu,pe care vom încerca să-1 decriptăm la sfârşitul analizei cărţii.

Romanul debutează cu finalul: prozatoarea şi sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila” de lângă Oraviţa, considerat „sanatoriul groazei”), în care a sfârşit mama lor, Adela. Autoarea, în postura fiicei care işi  asumă  nişte momente  cunoscute doar afectiv, din povestirile  rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale internată aici . Ca însoţitoare şi-a luat-o pe sora  din partea tatălui, Adriana, şi punctul de  volburare interioară  începe chiar din gara unde au coborât din tren – pe peronul unei localităţi de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste şi vederi diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana,  locuieşte  acum într-o mare metropolă a lumii – New York – şi de fapt, nu ştie mai nimic despre mama surorii sale. Excursul  la care participa i se pare o aventura  fără  rost, nebănuind  câtă importanţă are  acest loc  pentru sora sa.

Ghidul lor în aceasta călătorie este „unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea sanatoriului şi îndeosebi al Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul potrivit,  pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele  despre Evul Mediu, are loc într-o baracă locuită de acesta. Important  era însă  Pavilionul 2, unde  suferise  Adela şi pe care    acum  trebuiau să-l găsească şi  mai ales, să aibă  voie să intre acolo. Aşa că Tavi era un   mijlocitor necesar indiferent de palavrageala lui pe diferite  subiecte. Auziră fetele  vizitatoare povestea  romanţioasă  a unui călugăr ajuns pacient  bolnav de  tbc, aici, unde s-a  îndrăgostit de o tânără internată şi ea cu aceeaşi boală gravă, ambii trăind la maximum clipa de viaţă ce le mai era hărăzită.

Spaţiul  vechiului Pavilion 2 unde în sfârşit ajung cele doua fete, devine scena  unor  trăiri  cu accente grave, palierele temporale, trecutul şi prezentul  intersectându-se la modul dramatic in sufletul fiicei care îşi imaginează mama luptând pentru viaţă, sperând încă în bine, aşteptându-şi soţul, pe Victor, prezent pe aleile  din  jurul  sanatoriului doar in imaginaţia sa.

Inserţiile afective  sunt redate cu o mare forţă  de sugestie, creând astfel, un plan doi al  raportului cu existenţa, o perspectivă  frântă, având doar câteva nişe spre  lumină. Balansarea  emoţiilor la limită, între dorinţa de-a  învinge boala, teama de moarte, trăite de Adela şi  resuscitarea lor, reiterarea  din altă  conjunctură  temporală, cu sprijin în prezentul  fluent, este remarcabil prezentată.   Avem  libertatea ca şi  cititor să ne  mişcăm printr-un melanj ficţiune-realitate.

De reţinut ar fi şi flexibilitatea stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de  dramatism ţinând cont  de faptul că totul se înşiră şi se leagă  în jurul  confruntării dintre  forţa  vieţii şi a morţii  care  vine in avalanşă, ca o  furtună apoi.. când pare ca s-a liniştit, devine o apăsare  sufocantă.

Modernitatea  textului constă  în felul cum  autoarea exploatează un motiv mitic – cel al căutării, aici, având funcţia recuperatoare a memoriei. Folosind tehnica retrospecţiei, prozatoarea derulează încet, cu sincope şi reveniri, existenţa Adelei şi a familiei sale.

 Materia epică a cărţii se constituie într-un fel de recurs  epic despre destinul unei familii şi al unei colectivităţi in perioada stalinistă.

În acest fel, ascuţişurile situaţiilor sunt inevitabile, textul  urcând  în notele dramatice  din ce iîn ce mai  mult.

Întoarcerea în timp, spre momentul  când Adela se căsătoreşte şi când, se credea că  va fi  pragul  unei noi etape  de linişte şi  bucurie în viaţa familiei primarului Filimon,  face loc în  desfăşurarea epică a numeroase planuri noi, confruntări cu viaţa,  în contextul unei terori  socio-politice care se instala  cu rapiditate şi  aducea cu sine spaima, nesiguranţa, bulversarea.

Nunta Adelei (fiica cea mare a primarului) se desfăşoară într-o atmosferă de extaz şi bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfăşurată la primărie şi apoi cea religioasă, derulată la biserică, naşi fiind unchiul Grigore cu soţia. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect. Vremurile erau  tulburi după război, iar evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunţate: se zvonea că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovieticus” îşi făcuse simţită prezenţa în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe geamurile unor instituţii (primărie şi şcoală) sau magazine.

De altfel, nunta Adelei reprezintă singurul moment de extaz şi bucurie al neamului Filimoneştilor, la care participă întreaga comunitate a localităţii Ivanda. După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă. Există două „forţe” care acţionează distructiv asupra acestei lumi, destrămându-i echilibrul şi armonia, provocându-i astfel o nesfârşită agonie.

 Prima este „agresiunea istoriei”. Rostogolirea sa fulminanta şi apăsătoare  marchează profund destinele umane. Individul n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existenţă, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de jocul iraţional şi deseori brutal al istoriei. Iar neamul Filimoneştilor constituie victima acestui joc.

Primul care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic şi înstărit. Pentru această „vină” a fost eliberat din funcţie, arestat de mai multe ori şi în final, condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeaşi „vină” este fratele său Grigore, eliberat din funcţia de director al şcolii, dat afară din învăţământ şi arestat.

Singurul care reuşeşte să scape de strivirea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele primarului, student la medicină la Paris şi care-i norocos prin fugă, prinzând ultima şansă înainte ca graniţele să fie controlate de forţa  roşie  comunistă. Anunţat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, îşi construieşte viaţa mult mai acceptabilă şi onorabilă. Se căsătoreşte cu actriţa de cinema Silvia care jucase  intr-un film  interzis imediat de noua ordine politică, motiv pentru care luase calea exilului şi ea şi regizorul. Tot la momentul  limită dintre libertate şi  dictatură, la nuntă sunt invitate şi rudele din ţară, dar în acele vremuri „de prigoană şi reeducare”, acestea nu puteau părăsi România.

 Această secvenţă  conturează din nou  un modul desprins din realitate si prezentat  cât se poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia  jucase un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan Cantacuzino. Prezentată la Bucureşti, pelicula era un omagiu adus trupelor care eliberaseră Basarabia ocupată de sovietici în 1940. După premiera filmului, despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai ştia nimic, iar, la Paris, Silvia a primit vestea că tânăra protagonistă a fost arestată şi aruncată în închisoare. Peripeţiile cuplului Jan – Silvia, cu toate tribulaţiile întreprinse, constituie un episod exotic şi pitoresc în economia naraţiunii.

A doua forţă care acţionează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin supranatural şi se numeşte destin. E1 preia forma unui înger, conform credinţei creştine care afirmă că fiecare persoană primeşte, la botez, un înger păzitor care o protejează în toate acţiunile şi activităţile până la finele vieţii. În roman, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii familii, la care apelează mereu toţi membrii ei. El şi-a ridicat însă aripa ocrotitoare, permiţând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a două fiinţe dragi: Pasionaria, soţia lui Filimon, şi Adela, fiica cea mare.

În scena  epică  se perindă  în forţă Victor, ginerele primarului şi soţul Adelei, atras  de  comunişti, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei  chiar când îşi  ştia socrul in puşcărie, Marta, sora Adelei, mult mai  sigură pe sine,  dar  şi ea devenind în timp  supusa  unui soţ  avar  şi  despotic, reiterând  pe  alta  sinusoidă, acelaşi  destin tragic.

Pasionaria, mama din familie, va sfârşi lent  învinsă de boală, Grigore, fratele  primarului  îndurând şi el acuzele noii puteri, Dr. Mareş, ieşind  din  conjunctură  tot prin   părăsirea  ţării dar, nu înainte de a-ţi ajuta cât a putut pe prietenul sau, primarul Filimon suspus  interogatoriilor  forţei  roşii.

                 Marile probleme ale  existentei,  libertatea,  iubirea  împlinită sau nu, mai ales, viaţa, cu  necazurile şi  urcuşurile sale, dar viaţa să fie în opoziţie cu moartea, acestea ar fi coordonatele  romanului,  complex în desfăşurarea sa, dar  nu  nelipsit de veridicitate.

Sunt recognoscibile  destinele multor  familii care în perioada  stalinistă  au  fost  nevoite să  fie reduse la  rangul de făpturi învinse, făpturi înfrânte, oricât  s-ar  fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din cauza bolii, cum se întâmplă  cu Adela  şi mama sa.

Paginile în care Filimon se confruntă cu implacabilitatea  morţii care trece val vârtej  prin familia  sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare  lumina vieţii prin  fetiţa născută de Adela. Deşi rămasă orfană, este  semn de  viaţă, de  reînnoire  a  cursului existenţei.

„Pradă lupilor să fiu aş vrea. Zilele mele pomană pentru cina lupilor să fie!

În final, trâmbiţa îngerului bătrân şi temut, cu acordurile grave ale cantilenei morţii, a sunat şi pentru el, lăsând o perdea groasă de linţoliu peste întreaga gospodărie a Filimoneştilor.

Ca realizare artistică, romanul e construit pe tehnica retrospecţiei sau a rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a  treia  singular.

Vocile personajelor se întretaie şi se interpun continuu, iar notaţiile sunt pline de concreteţea realului.

Ritmul relatării este în perfectă concordanţă cu evenimentele narate. Când acestea se derulează în limitele normalului, ritmul este molcom, precum o respiraţie obişnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert, sacadat şi, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul romanului, unde fraza e cadenţată, ca gâfâitul şi nerăbdarea lupilor.

Deşi în derularea acţiunii aceste animale sunt prezente de mai multe ori, simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificaţii complet diferite. Primul înţeles al simbolului reiese din convorbirea între cei doi fraţi, Filimon şi Grigore, întorşi din „iadul” interogatoriilor. Filimon fiind chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La mărturisirea lui că se poate lupta cu forţele potrivnice, Grigore îi răspunde: „Lupţi? Cu cine să te lupţi? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu ştiu nici ei unde atacă. Pornesc după o călăuză şi brusc se năpustesc unde nu se aşteaptă nimeni…” în această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin venirea la putere a comuniştilor) şi anomia socială provocată de ideologia lor resentimentară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în celebrul dicton „Homo homini lupus” (,,Omul este lup pentru om”) al cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără margini, fiind reluată de mai mulţi scriitori şi gânditori (Bacon, Hobbes, Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relaţiilor umane, când acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.

A doua semnificaţie a simbolului îi relevă lupului funcţia de mesager sau emisar al morţii, atestată în credinţele noastre populare prin urletul său prelung. Cu acest sens, lupii apar in visul Adelei de la începutul romanului, dar şi in secvenţa semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei pentru a-şi regăsi echilibrul moral, îşi exprimă dorinţa de a deveni tain pentru „cina lupilor”. în acest sens, romanul Cina lupilor este, în plan simbolic, o cantilenă a morţii care acoperă cu acordurile ei grave destinul personajelor, conceput de autoare ca nişte răni sângerânde.

Marele învins al „tăvălugului” istoriei şi al destinului personaj rămâne însă „bunicul” Filimon. Viaţa lui sintetizează, într-un sens dramatic, întreaga existenţă a neamului Filimoneştilor: „Mereu m-am hărţuit cu hămeseala unor lupi năpustiţi asupra mea din toate direcţiile.” Gândul acesta îl rodea din ce în ce mai adânc: „N-am ştiut să ţin piept. M-au învins toate câte s-au ivit în calea mea.”

Romanul oferă cititorului un prilej de meditaţie profundă asupra condiţiei umane supuse unor forţe potrivnice: ,agresiunea istoriei” şi destinul individual. El poate fi şi rămâne pecetluit prin/cu celebra cugetare a Eclesiastului*din Cartea Sfântă, care deplânge vidul şi neantul din existenţa umană: ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (Deşertăciunea deșertăciunilor si toate sunt deşertăciune, 1,2)

Prof. univ. dr. Vasile Pistolea

 

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 13811

Ultimele Comentarii