Omul, orfelinul Lui Dumnezeu de Dimitrie Drăghicescu. Tr. George Anca

26 Dec 2014 by m.gurza, Comments Off

Omul, orfelin al lui Dumnezeu. – Dar credinciosul nu devine prin aceasta o specie de orfelin? Dumnezeu Tatăl magic abandonându-se, credinciosul neo-creștin rămâne fără tată. Din fericire, neo-creștinul a devenit adult în același timp cu orfelin. Neo-creștinismul va fi religia care marchează vârsta adolescenței umane, sau, mai exact, trecerea de la adolescență la vârsta adultă. Umanitatea, orfelină de Dumnezeu, dar devenită adultă, îşi poate lua destinele în mâinile proprii.
De altfel, pierderea este aproape nulă, dat fiind că Dumnezeu ne ajută numai în măsura în care noi înșine ne ajutăm, și că tot ce face pentru noi se reduce exact la ce putem face noi înșine, fiind comun admis că însuși Dumnezeul static și gata făcut al tradiției nu muncește decât prin oameni, niciodată direct. Atunci, în fapt, ideea nouă pe care noi ne-o facem despre Dumnezeu nu ne procură decât o pierdere iluzorie, sau mai exact încă: pierderea unei iluzii.
Vom fi mai curând de părerea lui Max Scheler: „Mi s-a făcut obiecția, scrie el, că omul nu poate accepta și suporta ideea unui Dumnezeu neterminat, a unui Dumnezeu în devenire. Răspunsul meu este că metafizica nu este o instituție de asigurare și asistență pentru oamenii slabi și nevoiași. Ea presupune la om puternice sentimente de îndrăzneală și forță. Omul nu poate obține cooperarea și asistența divină în luptă decât în măsura dezvoltării și creșterii conștiinței sale de sine. Cert, noi oferim, și noi, sprijinul istoriei mondiale anterioare întrucât ea va fi desăvârșită de Dumnezeul în devenire”. (Die Stellung des Menschens im Kosmos, p. 112).
Omul, având sentimentul profund și prin urmare inconștient că există în el un Dumnezeu virtual, atotputernic și omniscient, ia de la început, spunem noi, alurile unui Dumnezeu atot-puternic. Când dezmințirile experienței încep să le clarifice, el nu se resemnează și concepe ideea de Dumnezeu atot puternic, trăind și existând exterior, sub protecția căruia el se plasează și căruia îi așteaptă și ajutorul și concursul, pe care el nu încetează să-l solicite prin rugăciune și pe care el gândește că-l poate merita prin adorație și cult (24). Dumnezeu nu este așadar decât obiectivarea

(24)„Din cauza acestei neputinţe în care ne vedem acţionând acolo unde precis am voi să acţionăm mai mult, căutăm o ieşire pentru voinţa noastră comprimată, pentru speranţa noastră inchietată, şi o găsim în cererea adresată lui Dumnezeu”. GUYAU,  L’irréligion de l’Avenir, p. 127.

atot-puterniciei care-i lipsește omului dar pe care ar vrea s-o posede și pe care el își propune s-o achiziționeze și s-o exerseze prin Dumnezeul său; căci el știe, dintr-o știință obscură dar sigură, că el va poseda într-o zi atot-puternicia pe care o atribuie în prezent lui Dumnezeu. Dumnezeu ia atunci caracterul unui tutore, al unui tată binevoitor și la care omul a recurs de fiecare dată când natura rezistă la eforturile lui și când forțele sale nu dau de capătul sarcinii pe care și-a propus-o sau ale dificultăților și obstacolelor pe care le întâlnește acțiunea sa, proiectele sale. „Genul uman, spune Guyau, a avut mult timp nevoie, ca individ, de a trăi în tutelă; cât timp a încercat această nevoie, vedem că el nu putea să nu se sprijine pe ideea unei providențe exterioare lui și universului, capabilă să intervină în ursul lucrurilor și să modifice legile generale ale naturii prin voințele sale particulare. Apoi, prin progresul științei, el s-a văzut forțat să răpească în fiecare zi de la Providență câte una din puterile sale speciale și miraculoase, câte unul din prerogativele sale supranaturale… Știința, acoperind Providența cu o rețea din ce în ce mai strânsă a legilor sale inflexibile, o imobilizează, pentru a spune astfel, și o paralizează” (op. cit., p. 72). „Religia și știința au în comun că ele reușesc să ne acopere egal în rețeaua necesităților; dar ceea ce distinge știința este că ea ne face să cunoaștem ordinea reală a cauzației fenomenelor, și prin ea ne permite să modificăm această ordine când ne place; arătându-ne dependența, ea ne dă ideea și mijlocul de a cuceri o libertate relativă” (p. 71). „Previziunea și oracolele au fost de asemenea privilegiul religiei. Treptat, religia a renunțat la una din porțiunile cele mai importante ale vieții umane pe care pretindea altădată că o cunoaște și-l dirijează” (p. 129). Progresiv, afacerile umane cât și fenomenele naturii sunt sustrase grijii providenței divine, și omul, prin mijlocul științei și al industriei, își asumă sarcina și responsabilitatea acesteia. (25). În măsura în care omul achiziționează, prin știință și prin tehnică,

(25)„Asigurarea, iată încă o concepţie cu totul modernă care va substitui acţiunea directă a omului, intervenţiei lui Dumnezeu în evenimentele particulare şi care vor permite de a compensa o nenorocire înainte chiar ca ea să se fi produs. Este probabil că asigurarea, care nu datează decât de câţiva ani şi merge extinzându-se rapid, se va aplica într-o zi aproape la toate accidentele care pot frapa omul, se va plia pe toate circumstanţele vieţii, ne va acompania peste tot, ne va acoperi cu o reţea protectoare. Atunci agricultura chiar, marina, toate meseriile şi toate artele în care iniţiativa umană are o parte cel puţin, în care trebuie să aştepte acolo o „binecuvânare particulară a cerului” şi în care succesul final rămâne totdeauna aleatoriu, se vor vedea devenind din ce în ce mai independente şi libere. Se poate crede că într-o zi ideea de providenţă particulară va fi complet eliminată din sfera
economică: tot ce, de-o manieră sau alta, se va putea estima în bani va fi acoperit de o asigurare, pusă la adăpost de soartă, retrasă de la favoarea divină”. (Guyau, op. cit., p. 137).

forța de a stăpâni natura, se reduce de asemenea nevoia de ajutor al lui Dumnezeu și ideea de Dumnezeu în accepția tradițională își pierde rațiunea de a fi. Într-adevăr, dacă Dumnezeu n-a fost imaginat decât pentru ca omul să poată stăpâni universul, pe sine însuși și pe ceilalți cu concursul atot-puterniciei sale, existența exterioară a lui Dumnezeu dispare sau se diminuează cu dispariția sau diminuarea rațiunii sale de a fi.

*    Dumnezeul exterior se eclipsează pentru a apărea Dumnezeul interior. - Dar Dumnezeu nu-și pierde existența sa exterioară decât pentru a începe o existență reală în interiorul spiritului, existență făcută de toată știința și de toată putința pe care au dobândit-o oamenii asupra universului și asupra lor înșile. Omul nu mai are nevoie de un Dumnezeu exterior chiar în măsura în care, de acest fason, Dumnezeul interior se revelă și se dezvoltă în profunzimile sufletului său.
Ideea de Dumnezeu ca o ființă reală se va șterge din conștiința oamenilor cultivați, așa cum s-a efațat în State tirania regilor și a împăraților absoluți. În fond, mișcarea democratică este conexă ateismului. Când omul devine capabil să se conducă și să se domine pe el însuși, autoritatea monarhilor nu mai are rațiune de a fi. Tot așa, pe măsură ce omul realizează în el câte ceva din atributele divine, divinitatea exterioară încetează de a exista, pentru că ea nu mai este indispensabilă. Realizată în sufletul și în spiritul omului, divinitatea exterioară devine, precum regii, o superfetație absolut inoperantă. Dumnezeul concret, gata făcut, și care face totul, va leșina precum regii și monarhii absoluți care-i sunt la origine și atâta timp l-au reprezentat, pe măsură ce umanitatea va forma un vast tot social în limitele planetei. La drept vorbind, existența sa iluzorie va fi cea care va leșina,
pentru că realitatea sa adevărată se va efectua numai atunci.
Această veritate a început deja să se ivească în mințil unor contemporani. Și ceea ce este cel mai caracteristic este că ateiștii cei mai obstinați, cei care făceau profesiune de incredință totală, ca de exemplu socialiștii notorii: Guesde și Briand, ne crezând în Dumnezeu scurt și cuprinzător, cred în Dumnezeu realizându-se în umanitate (26).

(26) „Omul, spunea GUESDE,  este în curs de a deveni Dumnezeu, de a se salva el însuşi” (Şedinţa din 24 ianuarie 1896). „Nu vor exista lucruri divine care să nu fie umane”. „Divinul rezidă în inima umanităţii” zicea Fr. ENNGELS. „Sunt om şi nimic din de e divin nu mi-e străin” (Religia, Morala şi ştiinţa, pp. 254-255). Şi Briand, într-un discurs în faţa institutorilor reuniţi la Augers, spunea: „Acest om Divinitatea este în el – şi, dacă dumnezeu până în prezent a fost atât de des neputincios şi şovăitor, este pentru că minciuna şi ignoranţa i-a înlănţuit prea mult timp eforturile. Vă revine vouă să-l liberaţi”.

Omul în curs de a deveni Dumnezeu, omul templu al divinității, iată-l, l-am arătat, veritatea esențială a doctrinei catolice. Aceeași idee se refugiază în fondul concepțiilor democratice, ale democrației celei mai avansate. A spune că persoana umană trebuie considerată sfântă și suverană, ce înseamnă, dacă nu, în sanctitatea sa, în eminenta dignitate a persoanei umane, a recunoaște caracterul său divin?
Gânditorii care au îndrăznit să împingă orgoliul până la termenul său extrem, până la blasfemie, au avut curajul să afirme propria lor divinitate. Dostoievski, de o manieră indirectă, făcea pe Kirilov, unul din personajele din Possédés, să spună:
„A concepe că Dumnezeu nu este și a nu concepe în același timp că tu însuți nu ești Dumnezeu, aceasta este o absurditate, cel puțin dacă nu te ucizi absolut”. Mai direct, Nietzsche va spune: „Dacă Dumnezeu există, cum aș putea suporta gândul că Dumnezeu nu sunt eu? Nu există Dumnezeu, căci Dumnezeu este mort. N-ar trebui, noi înșine, să ne transformăm în Dumnezeu?”.
Iată la ce trebuia să ajungă logica gândirii creștine în două mii de ani. Dacă monoteismul evreu, concepând un Dumnezeu unic și absolut, stabilise un abis între om și Dumnezeu, gândirea creștină fu apariția unui sort de relativism religios. Ea umplu abisul dintre Dumnezeu și om aruncând în el persoana lui Iisus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat. Părinții Bisericii după Sfântul Paul umanizară pe Dumnezeu, deificând omul. Biserica, prin sacramentele sale, cum vom avea ocazia să vedem, nu are alt scop decât de a deifica omul. Sf. Augustin, imanentist avant la lettre, devansând cu cincisprezece secole protestantismul liberal, preciza locul pe care-l ocupă Dumnezeu în fondul cel mai intim al sufletului uman. Glisând pe panta imanentismului, spiritul uman nu putea să se oprească în drum. Ideea de Dumnezeu pe care au profesat-o Engels, Guesde, Briand, nu diferă deloc, dacă nu în aparență și în formă, de cea
a lui Irineu și a Sfântului Augustin. Și dacă oficiul Bisericii este de a deifica omul, Dostoievski și Nietzsche au dreptate în principiu. Singura lor dodie, nebunia lor este de a crede că aceasta a sosit. Dar de asemenea spiritul uman nu va avea odihnă înainte ca aceasta să sossească. Starea de suflet, impaciența lui Nietzsche și a lui Dostoievski nu este ea aceeași ca aceea care-l făcu pe Sfântul Augustin a zice:

Irrequietum est cor nostrum, domine,
Donec requiescat in te.

Umanitatea nu va avea contenire, nu odihnă și nu răgaz, înainte de a ajunge la o stare divină.
Moise, ni se spune, n-a văzut pe Iehova decât din spate; mortalii nu pot să vadă direct pe Dumnezeu fără a se transforma în cenușă. Când oamenii vor fi cuverit imortalitatea, ei vor vedea pe Dumnezeu față în față, nu iar per spaeculum, pentru că ei vor fi atunci semeni lui Dumnezeu. Până atunci, în fapt, toți mortalii vor fi fost transformați în cenușă.

 

    Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

Dumitru Drăghicescu (1934)

Tr. George Anca (2014)

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8911

Ultimele Comentarii