Adrian Botez: Privirea

26 Apr 2015 by m.gurza, Comments Off

…Clipi des şi puternic, din pleoapa dreaptă, pentru a alunga un strop de sânge, care voia să-i cadă, de pe gene, drept în lumina tristă a ochiului. Marea mulţimii din piaţă vălurea, furtunatic, cu înveninată şi rea tulburare – iar la Gavafta, omul din scaunul de judecată, în straie prăfuite, de războinic fără de răgaz, obosit şi înfrânt, stătea cu capul între palme.

„…Acela de colo, care-şi forţează plămânii să urle, mai tare decât toţi cei din preajmă, este Ishmael, care-şi zice, chipurile, <<cizmar>>”…murmură, în sinea sa, cu ochii arzând de amărăciune, acuzatul şi, deja, condamnatul mulţimii urât mirositoare. „Nu e o săptămână de când l-am ridicat, teafăr, din patul lui de paralitic…Ce gură mare deschide, strigându-mi moartea! – parcă-i o peşteră, din care stai să vezi, strâns în spate de nelinişte, dacă nu iese vreun tâlhar, ori ucigaş! De cât a stat, tolănit de boală, în pat, i-au picat toţi dinţii…Niciodată, nici înainte de paralizie, nici după, n-a fost în stare să prindă zdravăn curelele, la sandalele pe care le face, spre a le vinde, cu folos îndoielnic. După o zi, numai, de purtat sandalele făcute de cârpaciul ăsta, curelele sar ca şerpii, în toate părţile, exasperându-i pe mahalagiii care cumpără, încă, de la el….vai de negustoria lui…tot aşa şi sufletul i se fărâmă şi i se risipeşte, în toate părţile, şi i se-nveninează de neputinţă şi neştiinţe, ca şi curelele sandalelor lucrate de el, greşit gândite şi prost croite…

Mai clipi o dată, încă mai energic decât prima oară, pentru că încă un fir de sânge, prelins de pe frunte, îi întuneca vederea. Şi el voia să vadă, să le vadă feţele şi sufletele, celor înmulţiţi, de vânturi rele şi de curajul laşilor, în piaţa uriaşă – să le vadă, feţele şi sufletele astea, de cât mai aproape şi cât mai desluşit.

…Nici nu-şi aminteşte mai departe de ziua de ieri, sărmanul nerod, înverşunat şi înfumurat…Şi, uite, lângă el, rufoasă şi lăţoasă, îngălata lui nevastă, Sara: strigă, şi ea, anapoda, dar cu gura cât şura, numai să se bage, cumva, în seamă…Eh, uite-i şi pe Abel zidarul, şi pe Enoh, gunoierul, cu burta parcă plină de toate gunoaiele lumii…şi uite-l şi pe Irad, ţăranul cel bogat, cu ochi goi şi albi – n-a gândit, sub fruntea lui îngustă, în toată viaţa lui, decât la sfânta burtă…

Pe tustrei i-am deşteptat din moarte, adică, din boala cea mai încăpăţânată şi convingătoare, prin suprema minciună a celui rău – nu-i luna-mplinită de când i-am trezit, din nou, spre lumină! – iar ei s-au culcat, tustrei (deîndată ce nu le-am mai fost lucrător, în casa lor, la vieţile lor, strâmbate-ntru moarte! ) – cu mare tihnă s-au culcat, în orbire, tustrei…s-au dedat, iarăşi, tustrei, priveghiului viciului bolii, cel crunt, lacom năpustitul ucigaş de duhuri…

…Da-da, parcă puteau să lipsească, de la acest circ al morţii, Maleleil, lânarul – cât de murdară şi rău-mirositoare a fost, dintotdeauna, lâna lui! – o, cât de nespălat şi de puturos viteaz…, s-a proptit, pe amândouă picioarele lui, groase cât butucii, cu putorile lui sleite pe trup, s-a proptit drept în faţă, în faţa chiar a lui Ishmael-cârpaciul, acum! – şi-mi strigă, îmi rage, sărmanul neghiob, că trebuie să mor, pentru bucuria prostiei lui şi pentru orgoliul de vulturi hoitari, al preoţilor cu suflete înnămolite de frica lăcomiei lor nesăturate, lăcomie încovrigată şi mârâitoare, precum câinii, ca să nu cumva să le dispară osul cel gras, de sub nas!…când zăcea, albit de lepre şi pregătit de moarte, parcă nu era tot aşa de zgomotos, sărmanul… – …şi Lameh, cerşetorul, iaca: o, cât de mândri erau, atunci, amândoi, când i-am curăţat, până la helge, de greaţa albă şi putredă a leprelor, şi, uite, acum, că, din nou, sunt plini de bubele cele otrăvite, precum ciupercile roşii, ale leprei adâncite în suflete! Oh, oricât de sărmani şi grozavi, chiar înspăimântători aţi fi fost, pentru muierile voastre slabe şi pentru pruncii voştri cei nespălaţi – aşa cum eraţi atunci: fără degete, fără de nas, cu urechile căzându-vă, ca frunzele cele putrede, în fiertura pe care, cu umilinţă, o înghiţeaţi, răpită din vârful furcilor oamenilor cu fumuri negre! – şi tot eraţi mai frumoşi, nemărginit mai frumoşi, decât azi, când sunteţi mâncaţi, de vii, de bubele nerecunoştinţei, ale nesimţitei uitări

Oare chiar meritau ei, toţi aceşti îndrăgostiţi de boală, osteneala vindecărilor mele? Cât de uşor e să vindeci ce se vede, de-afară şi de toţi, că-i putred – şi cât de greu este să-i dezveţi (pe cei aflaţi în leagănul adormitor al bolii!), de dragostea şi de lăfăielile bolii…Vor trece, de-acuma, mii şi mii de ani, şi tot nu va înainta prea mult lecuirea, fără de renunţarea lor, de bună-voie, la viciul întărâtat al bolilor! Ei nu suferă, îmbolnăviţi fiind – ci se răzgâie, întru secretă bucurie, cu neisprăvirea lor şi cu grozăvia bubelor…cocoloşesc boala în ei, nu cumva să plece de la ei, să-i lase fără tainica desfătare întru rău…!

Cine-i mai dă de pomană, acum, lui Lameh, cerşetorul, când nu mai au cum şi de ce se înspăimânta, cu secretă voluptate, <<miloşii>>, de putreziciunile lui puturoase şi care, prin mine, nu mai sunt vizibile?

Îşi îngropă, şi el, condamnatul, capul, în piept, pentru o clipă de amar cumplit şi învins…înjunghiat de cea mai cruntă durere, pe care o va încerca, vreodată (pe pământ, ca şi în ceruri!) – …dar nu putea să şi-l îngroape între palmele, reci şi alinătoare, precum o făcea nefericitul celălalt, cel din tronul Gavaftei (şi el un tragic învins!), pentru că avea mâinile strâns legate (până la sânge…), la spate.

Iuda…Iuda…Cât de mult te-am mustrat şi iubit, cât de încăpăţânat credeai tu în eleganţa de salon – salon încărcat de grele şi nesănătoase mirozne (eleganţă de vitrină, pe care ai visat-o cu înverşunare, într-una şi zadarnic!) – ai crezut în toţi zeii nimicniciei, dar nu şi-n mine…cât de naiv ai fost…cel mai naiv învăţăcel al meu! Peste veac, toţi câţi se vor trage din sămânţa ta, de învăţat, de fariseu închipuit, se vor blestema singuri, prin faptele lor, înspre trădarea cea caldă şi comodă…Ai crezut, atât de lesne şi fără strop de chibzuială, în omenia acestor criminali de profesie – preoţii Templului! Ai crezut în curăţenia leproşilor ăstora jalnici, cărora nu tu, orbule şi necăjitule, ci eu le-am cercetat dulceaţa albă şi otrăvită a leprelor, şi ţi-am spus – de câte ori nu ţi-am spus, Iuda, nefericitule şi necăjitule! – că ei n-au leac, cât nu vor înţelege că leacul definitiv e în ei – luminarea pielii este în credinţa sufletului luminat: eu le dau jos zugrăveala plăgilor pielii, şi ei şi-o pun la loc, deîndată! – se zugrăvesc cu plăgi, încă şi mai oribile, pe dinăuntru, în Duh.

…Popor ingrat…popor de smintiţi, cocoloşitor de boli şi plăgi, îndrăgostitule de toate bolile posibile şi închipuite, iscate, în trup, de necredinţa ta în Duh şi-n Iubire!

…Vă mândriţi cu ce nu-i al vostru, precum cucul ori pupăza, şi vă ruşinaţi când, din întâmplare, greşiţi! – şi sunteţi, pentru o clipă, cinstiţi…când, pentru o clipită, oglinda nu vă arată smoliţi, cu totul, de păcatele cele mai pline de greaţă, ci străfulgeraţi de o întâmplătoare bună-făptuire!…Iată, acolo, în mijlocul turmei, iată-l pe omul întreg: samariteanul acela, care s-a întors şi mi-a mulţumit (singurul, dintre cele zece paiaţe albe de lepră!), cu adevărată smerenie, pentru luminarea trupului, de gunoiul leprelor…singurul întors, înspre mulţumire şi recunoştinţă! – singurul care nu şi-a mângâiat, cu duioşie paternă, bubele puturoase…cum se va fi strecurat el, oare, în Ierusalimul acesta, în Cetatea cea fără de Înţelegere? – …uite cât de mândru şi demn tace, şi numai ochii îi scânteiază, dispreţuitori şi îndureraţi, totdeodată, îndreptaţi către străinii strânşi, haită, în jurul său…, da, haită de popi şi de negustori, de meşteşugari ai nerecunoştinţei şi de cerşetori vicleni, întru ale lăcomiei…toţi necuraţi, toţi guduraţi, alintaţi, între puhoiuri de bube…

…Smerenia curată şi mulţumitoare, întru recunoaşterea luminii, nu-i sclavie, ci este începutul Împărăţiei Duhului şi al mândriei celei sănătoase şi drepte, care te ridică, din pulberi, până la ceruri, până în văzduhul al zecelea!

Privirea de foc a condamnatului se opri la o margine a Gavaftei, acolo unde, nebun de bucurie, pentru nedreptatea hotărârii unui popor de leproşi şi de orbi… – un zelot de frunte, iertat cu viaţă (prin lătrăturile haitei!), acum sărea în sus, chiuind, de parcă voia să încerce atât rezistenţa gliei, dar şi cât de larg deschis va fi fiind gârliciul văzduhului luminat…

Sărman rătăcit… Acum, te bucuri, nebun, de moartea mea şi de viaţa ta, una pentru alta – preţuite, amândouă, de această mulţime puturoasă. Din bucuria asta a ta, de acum, nu va rămâne decât fierea întrebărilor şi a tulburărilor! Câtă nefericire, cu adevărat, aduce averea nepreţuită a conştiinţei… – şi tu, sărman orbit de alţi orbi, cât şi tine de orbi, vei fi frământat de averea pieptului tău larg, înecat de zbaterile nelămuririlor tale…Acum te bucuri, tu, cel sângeros cumplit şi cu nedreptate diavolească, în cuget! – cu sângele uitat, închegat, pe palmele mâinilor tale – …o clipă, doar una, te bucuri, ca şi nefericitul meu Iuda, când a crezut că Marele Preot îl va lăuda, pentru visul lui găunos, visul împăcării celor de neîmpăcat: Duhul meu de Iubire, cu Templul Mamonei… – …dar cât îţi va mai ţine firul vieţii, nu vei mai afla nu bucurie, ci nici măcar o rază de lumină deplină – şi, deşi conştiinţa ţi se vindecă, începând din aceste clipe, treptat, de dragostea de boală şi de puturoasele bube, toţi te vor numi şi te vor îneca sub flegme (…ca şi pe mine, pe calea mea, cea înspinată şi asumată!), te vor îneca, aşa cum numai ei, specialiştii nedreptăţii, ştiu! – te vor îneca şi ucide, sub vorba <<lepros>>!

…Condamnatul norodului celui spuzit de lepre auzi, deodată, vocea omului care-şi ridicase capul, cumplit de ostenit şi îndurerat, dintre palme – şi vocea suna, dezolant, cu slovele disperării şi scârbei scrise pe suflarea ei, acum devenită nefiresc şuierată, de atâtea osteneli, şi gâfâieli, şi de răguşeli de comenzi, în toiul bătăliilor, nenumărate, ale vieţii sale… – …suna cumplit, precum un clopot de înmormântare săracă, printre cioclii neruşinaţi şi blasfematori:

Răstigni-veţi, oare, pe-mpăratul vostru?

Iar turma de hiene şi vulpi, din piaţa fără de nicio zare, turma urlând (chipurile, mâniată de cel văzut şi vorbitor, dar teribil de supusă, faţă de nevăzutul nevorbitor) – se sumeţi, având curajul îngreţoşător al laşului şi lingăului de meserie:

Noi nu avem împărat, ci numai pe Cezarul!

…Omul în zale îşi plecă, vreo câteva clipe, iarăşi, capul cel îndurerat, în piept. Apoi, şi-l răsări, din nou, ca iluminat de exasperare:

-Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia: voi veţi trăi şi veţi vedea! Eu, aşa cum e şi firesc, nu voi mai apuca, dar, spre deosebire de voi, eu ştiu…”

Ca o turmă de elefanţi pitici, turbaţi şi sfrijiţi, se împinse mulţimea de hiene, spre locul de unde venea vocea exasperată – şi toţi strigară, sfidător şi cu voci grozav de tocite, în milenii de orbire, trecută şi viitoare:

Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!

Şi, dintr-o latură a Gavaftei, se auzi şuierul gras, al şerpilor popeşti, şuierul otrăvit, al şantajului neruşinat:

-…Răstigneşte-l, răstigneşte-l mai iute…hai odată! – sau, dacă întârzii, dacă, fie şi o clipă, vei mai şovăi, te vom pârî lui Tiberiu, cel care-i îngropat în cametele noastre…!

Scârbit, războinicul dădu, a lehamite, din mână, şi dispăru, după cortina cea roşie a intrării palatului, dinspre Gavafta…

…Dar privirea, necruţătoare şi îndurerată, de judecător judecat, a condamnatului, nu conteni să scurme rănile de lepră, ale turmei umane din piaţa neruşinării, dar neuitând să se mire şi de cel dispărut (îndurerat şi ostenit de moarte), după cortină:

O, o, o, şi se mai zice că romanii sunt păgâni şi nişte soldăţoi proşti! Uite, uite la oşteanul ăsta, plin de amărăciunea faptei sale, de care nu e vinovat, ci la care îl silesc, cu obrăznicie, haitele morţii…! Războinicul fără de răgaz nu are răgaz nici să orbească! O, o, o! Câtă lumină a intrat în ochii acestui războinic cinstit…câtă lumină! Şi câtă lumină va intra, peste veac, în inimile popoarelor de peste mare, rude, întru sânge şi Duh (încă din cea mai adâncă vechime!), cu acest vrednic oştean!…

…Nu-i nimic, chiar nu-i nimic nou, voi, popor de uitaţi şi de uluitoare uitări: cu privirea mea, din văzduhul sfânt, pe care sufletele fără de aripi nu-l ştiu şi sufletele fără de aripi strigă împotriva lui, vă voi topi şi arde, peste veac, tuturor celor disperaţi de întrebări dureroase şi tulburi (întrebări fără ceas şi răspuns!), ca şi tuturor celor rău încredinţaţi, vă voi topi toate leprele, toate pieliţele cele albe, de pe ochii voştri, cei atât de cumplit şi-ndelung chinuiţi, de fel şi soi de orbiri ale vremurilor! Privirea mea asupra lor, deasupra voastră, coborând şi suind, din veac în veac, păşind prag de veşnicie şi de lumină fără de amurg…!

O lacrimă de umilită amărăciune şi, totdeodată, de dumnezeiască nădăjduire, spălă şi înflăcără tot sângele cel încleiat al condamnatului fără de vină – sângele de-acum, de pe pleoape, de pe frunte…mai cu seamă din suflet! – precum şi cel viitor, din palme, din tălpi şi din coasta lui, cea cosmic-simţitoare, coastă vibrând în acelaşi ritm cu Măreaţa Creaţie Deplină, a Lumii Celei Una…

…Şi, în acea după-amiază, istoricii lumii spun (puţini spun, câţi n-au avut, atunci, poate, alte treburi… – …treburi ale spumei şi treburi tot atât de înalte şi pline de vlagă, cât şi vreascurile…) – spun şi scriu, da, precum că, pe un vârf de deal, din Iudeea lui Irod Antipa, a fost răstignit, ruşinos şi duşmănos, între doi sărmani vinovaţi, un om nevinovat.

…Dar imaginea şi privirea lui nu i-a tulburat şi nu i-a scos din firea lor, mai apoi, doar pe istorici, ci a scos din ţâţâni istoria însăşi, întreagă şi tot mai vinovată (…vinovată, cel puţin, pentru privirile, orbecăind printre durerile lumii, ale unui biet evanghelist fără de ştiinţă, ci doar cu de la Dumnezeu lumină de putinţă…).

…Ceea ce nu s-a spus, pentru că nici nu se ştie, este că acea privire topeşte, puţin câte puţin, peste veacuri, armurile încleiate şi groaznic de soioase, ale trupurilor căzute din ceruri…privirea aceea deschide, astfel, piepturile şi scoate, înafară, înspre luminare fără de cruţare, sufletele din inimi.

Ceea ce, iarăşi, nu se ştie şi nu se vrea a spune, este că nebunii, îndrăgostiţii de boală îi împiedică (prin magìi şi farmece negre, de doi bani grămada!), de 2.000 de ani încoace, tot mai înverşunaţi în disperarea lor, pe cei teferi, să afle despre această privire, care arde leprele şi lecuieşte Duhurile.

…Cel ce scrie, aici şi acum, o evanghelie uitată (încă de la prima ei slovă!), mărturiseşte că acei nebuni şi alintători de boale au devenit, demult, umbre, iar privirea de lumină curată străbate, tot mai avântată, spaţii, vremuri şi cugete – trezind aleşii, dar dezmorţind, totdeodată, şi păcatele (înspre putoare sufocantă, de minte şi simţire putrede!), din cei care nu se vor, cu niciun preţ, a fi aleşii (ori mărturisitorii…) luminii privitoare…

…Ceea ce se roagă, smerit şi în taină, anonimul evanghelist, cel de pe urmă! – şi ce gândeşte el, întru rugăciune fierbinte, este ca, totuşi, privirea de flăcări îndurerate şi de lumină lină să nu-şi amintească a-i cerceta şi judeca, cu asprimea dreaptă şi cuvenită, pe copiii acelor smintiţi, acelor bolnavi, până la măduva lor neagră, de sfidare orbitoare, care trebuie iertaţi, pentru că nici nu ştiau şi nici azi nu ştiu ce spun şi ce fac:

-Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!

Adrian Botez

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 18899

Ultimele Comentarii