Gheorghe Constantin Nistoroiu: Poemul Fecioarei Maria
POEMUL FECIOAREI MARIA
Un zâmbet apărut
lângă zenitul lumii a prins
în mlădieri visurile Tale,
cu pulberea de stele calde ale humii,
aşa s-a împodobit creştinul într-ale sale.
Dincolo de luceferi
voia Ta s-a prelungit ca o podoabă
peste univers,aşternând nostalgia
luminii primordiale, în primul cuvânt,
în primul Tău vers.
Dincolo de aştri,
Taina Ţi se primeneşte
rugă Pământului, în care mijesc
Zorile renaşterii sfinte,
şirag de doruri ancestrale împletite…
Iţele Iubirii din infinitul Tău,
sângerează pe cer,urzind
Întruparea Cuvântului De Sus…
Din purpuriul înstelat picură
toate năzuinţele noastre,
presărate în veşnicia Ta,
pe Calea reîntoarcerii …
Cutreierăm, basm celest
cu tălpile fierbinţi după dorul Tău.
Astrul zilei răsare în noi
cu pajişti de lumină prelinse-n sărbătoare,
ca numele Tău-MARIA,
Citim vremurile ce ne cuprind,
taină în care ne odrăsleşte Glia-ROMANIA.
În părul Tău s-au împletit corolele luminii
cu psalmu-n care au răsărit ivirile genunii.
Pe fruntea Ta înmiresmată
cu rugi şi doruri vii,
stă tâmpla cerului curată…
În ochii Tăi se-oglindesc atâtea Lumi,
atâţia sori şi ceruri,
atâția îngeri heruvimi
și sfinte giuvaeruri.
În gând se vaită plopii,
romanţă de dincolo de tumult,
mă apropii de Aiud,
cu paşii tot mai mult,
să pot să Te-ascult,
mereu să Te-aud…
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
