George Anca: Ciornele sunt gata

15 Oct 2015 by m.gurza, Comments Off

18. 9. 82 D.

Nu mai știi de cine să nu cotcodăcești, par egzamplu, cocorii. Pauză, maestre. Mașin karab. Plătește Gică. Studenții au venit în D5 cu vicepreședintele, apoi președintele lor. Nu unul de-al lor s-a căcat în clasă. Cei de la cursurile de seară, de la rusă, spune Yogi. Preș-ul, nu, că ceaprasii…

Am intrat pe la francezi, le-am recitat Eulalii, a la urdu, Sur le pont dAvignon, Malbrough sen va-t-en guerre. I-am invitat la latină. Bulgarul ar fi văzut numai ieri anunțul și că mă felicită – „măi, măi”, are idee de română. Se îndoiește că studenții indieni ar putea scrie un eseu – exact ce vreau eu să impun dintotdeauna.

Ieri? Prin gardul încă verde, focuri aprinse de grădinari din târșuri tăiate – așa să te înveți și tu , Nana, să pictezi culoarea focului. Pinguinii cred că oamenii sunt tot pinguini, le-a spus profesoara de hindi. Am vorbit așa mult, că am și ajuns.

19. 9. 82. D.

Ființe divine în Bharat: Sais, Babas, Maharishis, Munis, Swamis, Gurus, Bhagawans, Mahants, Matas, Mais. – Vă interesează șahul? – Da, e sanscrit. Tatăl meu e interesat și el. Unde e? – În U.P – A fost afectat de inundații? – A murit. A murit și el și mama mea, și soția mea, am un băiat și o fată. Mă interesează șahul, dar nu am timp, am timp numai prntru muzică. Tatăl meu are voce, mama a murit.

Numele efortului s-ar putea să fie fie gratuitate, fie aventură. De ce mi-e dor de Constantin Noica? Pentru că e unul din cei mai liberi robi marelui gând? Pentru că vreau să-l văd și să-l confirm după ani? Pentru că aștept reînnoirea încurajărilor de odinioară? Pentru că a rămas tot mai singur de discipoli? Să schimbăm iluzii? Să reconsacrăm tinereți și copilării? Să uităm de cantitate?

Nansi a lucrat două coperți Nehru. Nana și-a terminat repede lecțiile, să vadă „Dunya”. Eu am dactilografiat 180 de rânduri în latină din Lucretius, Ovidius, Martial, Persicos, Lucilius, Juvenal, Diomedes. Birshi, noul cook, și-a lucrat toată duminica împletitura din sfoară a patului-charpai, în care se va odihni după-amiezele. Să-i fi spus de orice, nu-l interesa. Îndemânare nepaleză. Patul era o yantră. Mâinile lui, tantre..

Sangeet upanishad. Pianista, că dacă nu ne deranjează cântând zi și noapte. Și acum, la radio, fără pian. Gloria indianității, forța muzicalității spirituale. Deșertul duminicii dinspre Rajasthan. Frumusețea este în relații… neavându-le… izolare-n galaxie.

Luni 20. 9. 82. D.

Directorul Bibliotecii Congresului American – filiala din Delhi – îmi scrie că mi se cumpără 18 exemplare din Ardhanarisvara. Imediat după curs, m-am dus în Jawahar Nagar s-o pasez publisher-ului – nu al cărților mele, al lui Eminescu: luând bani pe ale mele, să se simtă stimulat, plătit, și să-l publice pe Eminescu. Cum trecem din sărăcie în sărăcie, nu știu ce va zice nici Nansi.

Bunii noștri daci aveau motive să fie antilatini. Străbunii noștri romani ne vor fi insuflat, via Bizanț, o sinucigașă resemnare, totuși ne-anti-latină. Ca a constantinopolei filoturce. După-aia, istoria românească împinsă între ortodoxiile antilatine moderne cu acul din Peloponez în Kamciatka. Drame mari în ținuturi mici cu oameni voinici, construcții de munți nedislocate de înotătorii în timp.

Leela, distinsă, după cărți, pentru NSD, „on approval”. !8 cărți se cumpără în biblioteci americane; cu timpul, tot atâtea în India; în România? poate nici una. Ce hindustanism în balcani? Gheorghe Moceanu în Bombay și Calcutta în 1886. Noesis. Conflictul greco-latin În Bizanț. Ambivalența Indiei. Petrarca și ignoranța. Ce vesel voi fi după moarte a scrie latinește în India.

21. 9. 82. D.

Teorie Nansi că e simptom de nebunie neputința de a mă opri din dactilografierea Latinitas-ului. Pot avea un scurt. Pare a vorbi serios. Mâncăm. Mă culc. Visez gogoși latine. Loyd și-a trimis omul provenind din Badrinath – își laudă compania, apoi o înjură (ia 400 pe lună) – că a făcut cerere pentru Golf – un frate i-a murit în 62 contra chinezilor – băiatul soră-sii n-a fost admis în Delhi, record prost – abia în Meerut, unde plătește 500 pe lună. Bem ceai.

22 sept. 82. D.

Miercure Latinitas, ca tot septembrie. De dimineață, înainte de clasă, acostat de noua „rusoaică”, Nila Kashui – profund simpatetici. Clasă-rupere-de-oase, ca de muzică. Cei de la compania Loyd au luat-o și pe Frumoasa. A rămas Frumosul, disperat de singurătate. Nana a bârfit cu Nansi pe toată lumea.

Nansi crede că a fost altădată de prin nordul Indiei ori sudul Chinei, după meticulozitate. S-ar angaja, un an, să scrie de mână și să deseneze basmul dragonului, dacă i-ar fi colecționat, cu plată, cât să putem merge acasă. S-a luat boala proiectelor mele.

23. 9. 82. D.

(Room 36) Printre monștri morți, scormonesc pe-ai mei – ai tăi? – murind (eu) la nașterea lor, ca Zeus, ca Brahma ș.c.l. Număr monștrii ăștia ca pe steaguri, ca și cum n-ar fi existat nicicând. Ierarhie cât să iasă din pușcărie, din malarie.

Iar pariez pe Urmuz. Din obicei. Apucata și ea. Ce să-i zic ăstuia interesat dacă am vreun conflict. Ei, zic, în Europa romantică e moartea, eu l-am pus pe Ganesh, înțelepciune. Văd iar, toate discuțiile mele sunt monologuri. Știu teatrul gol. Chiar tu, Caragiale, răsari din același teatru în măștile actorilor generației noastre risipite. Am fost aseară la Noica, am vorbit despre…

27. 9. 82. D.

De trei zile zac în boală, Nansi de cinci, Nana de patru. Toți. Nici jurnal, nici nimic. Azi, la clasă, târâș. Nansi, împotrivă. Mă pomenesc, la un timp, cu R și Ș + M. Mă găsiseră, via dept. după ce văzuseră lacăt la D14. Se temuseră de spital. Tocamai măgarul le spusese că nu, nu-s bolnav, ci m-a văzut la ore, că cooperează foarte greu cu mine. Mi-au luat mașina de scris și-au plecat.

28. 9. 82. D.

tu vrei să mergi în partea cealaltă a rărăsitului, nu te duce, omoară-ți tatăl și otrăvește câinii cu el

Dogiți – mă corectezi, dogite – la voce, eunucii vorbesc între ei de cinci șase ori pe an pe la ușile de aici. Dansează cu desfrâu pe alei chinuindu-și sariurile, se iau la ceartă și izbucnesc în isterie. Nu sunt însoțiți de băieții pe care i-au răpit și scopit pentru a-și înmulți secta.

Ne păzim și fetele. Ăștilalți au plecat de bună voie la studii, ani de zile, necum să se scopească, s-au însurat pe-acolo, părăsind, e drept, femei și copii, nu pentru că asta e moda noii lui mame, nici că până și eunucii ezită să fure corcituri, dar, straniu, ei s-au transformat complet o dată, de două ori, totdeauna ajungi la capătul procesului la care nu luau parte decât cu pielea și dansul, da,

eunucii se umflau din altă parte în vânturile deșerturilor, extinse. Nu mai exista pământ ori popor decât pentru a-l oferi răpitorilor, încât eunucii cinstiți s-ar fi simțit dezonorați de preceptele lor mistice, netrădătoare de comunitate și omenie.

Deci, eunucii, politici, dogiți la voce, nu cântă, abia de ating unele țipete, tot vocabularul reducându-li-se la slogane de împrumut, nemai vii mai nicăieri. Cu ele vor să facă lumea să le joace dinainte, ca până la urmă, dacă nu s-o nimeri să se lanseze în profesiunea eunucilor adevărați să fure copii și să-i facă revoluționari.

30. 9. 82. D.

(Room 36) Să nu fie aici personajele? Un eu dramatizat. Comedia simpatiei. Ce e mai odios e topul. Dandanache e cuvânt indian – îmi bat nevasta, martorul sare și-mi strigă: „Dandanate”.

Nu e nimeni bolnav. Numai Ion. Râdem în sănătate. Plângem că nu suntem bolnavi de ceva dureros. Mai văzuși… N-avem somn și ni se pare sfârșitul pământului. Nici mafia staff car nu mai e pe Chhatra. Nici chiar eunucii n-au venit la datoria de răpit copilași. Ăștia au și crescut, li s-a dat viză, bilet, tot. Încotro? Murdar în urdu.

De dimineață, G. C., curios, aparent, de povestea mea. Mai apoi, în clasă, alt blond vine și stă lângă mine, expansiv, în bancă – nu primise, un timp, viza, apoi n-avusese loc în avion, zbor după zbor, până aflase, cu opt ore înainte, într-o duminică, gata n-au mai avut timp de vodcă. Feciorul și l-au lăsat, e într-a 9-a. Ce-o fi descărcarea asta în fața mea?

Dezavantajul concediului, spune el. Eu, să oftez. O fi chestie de program sau s-o fi răcorind omul personal? Că doar n-o fi primit, în schimbul vizei, vreo misie privindu-mă. E ăla acolo, așa și pe dincolo – plec eu, își pierd și ăștia pâinea.

Bhatnagar îmi trimite pentru decembrie viitor invitația „350. The Head, Department, of Romanian / Delhi University, Delhi”. Nansi e pozitivă. Tot pe atunci urmează însă să vină și Mateeascu să-l duc la Ajanta și Ellora, ce izbândă ar fi. Îmi lipsește mașina de scris ca o mână: am numai degetele.

1 octombrie 1982 D.

Dimineață, prima venită, Manju, i-am dat Ciopraga. Apoi Raj. Apoi Ritu Nanda și Rashmi, plus vreun băiat. Vibha, repezită: „Dr. Anca, ții clasa?” M-am făcut că nu înțeleg… „E grevă. Ieri a fost multă violență-n camp”. M-am uitat lung la ea în timp ce-i ordona, fără menajamente, lui Mirza: „Nu ții orele azi”. „De ce să nu le țin?” Îmi mai aruncase că și Kokh.

Am intrat în clasă, spunându-i că-mi pare rău de violență, eu îmi aștept studenții, îi respect, stau de vorbă cu ei. Arun, cu un prieten (cred c-o să-l pic, le-am spus-o), intră de-a-mboulea, să bruieze clasa – o anunță impertinent. Îi dau o carte de latină și-l calmez.

La plecarea spre facultate, îl întâlnisem posomorât. Karamcharis-ii, în noapte, cu tobe și făclii, au extins procesiunea în compound-ul nostru, spre miezul nopții – din cauza lui, s-a zis.

Sirivastava, că m-au căutat de la Oxford House. M-am dus, după clasă, cu 19 Ardhanarisvara și, pentru orice eventualitate, 15 Parinior – voiau 18 exemplare din Parinior. M-am întors după încă trei și scrisoare cu antetul meu. Mi le-au plătit, pe recipisă, și cele 18 Ardhanarisvara, că o plătise – acum, d-l Vachia o și răsfoia.

Am înconjurat Connought Place-ul după plăcintă pentru Nana. La Nirula se face, dar n-avea, am luat mai multe neamuri de prăjituri care au bucurat-o. Aseară, cu polonezii, isterie provocată de scrisoarea mea cu dediplomatizarea, și-n ce-i privea, după cinci ani acolo. Se discuta în dodii, fumau și ei. Am recuperat scrisoarea, mi-a dat-o tot madame P. – ca și cum nu i-o dăduse bărbatului ei. Perfect.

Nansi – salată de vinete, roșii, castraveți acri – fericire. Că să-mi iau blugi, c-au venit bani pe neașteptate. Și „Latinitas”! Aș mai avea de dactilo și-l aștept pe Vinod, dar pot multiplica ce am gata. Nepaginat, nu. Mașina lui Shiv, în pericol. La 38 de ani trecuți, îmbrac primii jeans – indieni – cu bani încasați de la Biblioteca Congresului American pe 18 ex. din Parinior. Manevra lui Nansi.

3 oct. 82. D.

Duminică buddhistă – „The Impact of Buddhism on Indian Thought”, titlu criticat de Kapila Vatsyayan, inaugurând. Prezident chinez – Mang – bikkhu. Kapila a citit mult Eminescu, zice, să ne și vedem. După pauză, trei paper-e. Vorbesc ultimul despre Eminescu și Brâncuși, despre apelul personal al lui Buddha. Buddhiștii de aripă chineză își fac simțită prezența. Partea Indiei – historico-speculativă, panhinduistă.

Dezbaterile buddhiste au totdeauna ceva înalt, un absolut la scară umană, o strălucire a minții compasionate. Gândind și acționând întru Eminescu pe un asemenea context, simt și o anume epuizare. După seminar, după miezul nopții, cotrobăisem prin caiete după „Brahma” de R. W. Emerson, să-l public pe o pagină cu Gertrude Emerson a noastră. M-am vârât în bibliotecă și l-am copiat, redescoperind persoana I a poemului – posibilă speculare în „Heautontimorumenos” baudelaire-an.

mi s-a dus tinerețea în afara lumii

la ce și unde vreau să mă întorc

neștiut muribund neurât cât să mor

de mâinile candide în ce mă privește

orice-aș spune nici eu nu mă pot auzi

decât o milă pierdută în singurătatea

somnului pe cealaltă parte a ființei

niciodată trezită să adoarmă pe veci

am sfârșit un drum de neant povestea

la capăt e fără păsare de cine

pe cine aduce din bătrâni în gol

ce mi-a mai rămas de-acum mai

demult îmi păruse frica și ținta

numai că mă îngrozesc văzând a fi altceva

jumătatea vieții fără naștere fără moarte

prin pieritoare certuri de temperamente

naționale înlocuite cu inspirații de dezbin

febră buddhistă pe tropic awarding

circumambulațiunea în limbi asiatice

din altă lume nu mai pui problema altei lumi

e o întrebare nemaiortografiată precum

sunt organele de viziune părăsite

în țărâna mamă cu sfârșite mângâieri

ore de noapte plumbuite de lună

târziu e târziu și pentru deranjamente

căderea abia îndulcește destinul și-l

dizolvă în sângele uitat în iertare

4. oct. 82. D.

Grevele instigate de dușmani interni plătiți din nord, dar și mișcate de frumusețea libertății etern mizere, momentan dereligioasă. Clasa de dimineață, cu așteptarea de cheie, pentru facultate, în ireal – de altfel, am citit „Poveste indică” a prințesei indiene bălaie. Prem Singh zice că ei ar fi introdus, cândva, la lingvistică, un curs de latină, dar nimeni nu l-a urmat niciodată. În formula mea, crede că se va putea face.

5. 10. 82. D.

Perversă compensație – sistemele perfect represive instigă, în afara lor, la practicarea libertăților represate înăuntrul lor. Parcă spre a ironiza celelalte sisteme pe care le sapă prin turburările provocate, de neimaginat în propriile interioare.

Se pare că au aranjat o ședință fără invitarea mea. Tot nu știam cum aș evita-o, spre binele ambelor părți. Neplata salariului, la străini inclusiv, liricizează diplomatic hazardul. Nu știi din care parte vin violențele autentice. Violați de serviciu. Ceasul merge încet și repede. Vremea e de aur. A-ți păstra calmul, ce geniu îți trebuie. Și abia tot îți spargi capul.

6. 10. 82. D.

Cu febra virală, aproape ne-am lăsat de teatru. Eunucii nici n-au nevoie să fie jucați, vin în persoană, în greacă și latină. Nopțile aprind torțe, bat tobe. E toamnă. Se găsesc cu copiii răpiți, îi cară în cârcă.

Strigă zindabad și mordabad, dar și vorbește românește și latinește după mine. Bombăne că nu a fost anunțat de ședință. A fost pus într-o oală cu mine, represat, din prietenia ce mi-o poartă. Mi s-a golit teatrul. Estul vestului cu Brecht-ul. Relația cu mine însumi mi-o cășună printre eunuci. Niciodată uz de logică. Masca religiei e ciuruită. Joi 7 octombrie, grindină-n India. Tunet și torent. Ouă de bulbule scăpate printre fișteici de apă.

Ne vom atrage visul sobelor inexistente. Vin nunțile. Vine Dussera. Vine Diwali. Nimicnicit Crăciunul. Apoi Holi, cu Basant și Vasant. Ai noștri par mai puțin excesivi în afara lor. Conservatorism modernist, polemism defensiv.

Duminică, 10 oct. 82.

Dacă mă culcam sub câte un țânțar, era tocmai pentru a mă întoarce la literele seci, complet nefilosofice. De ce mă întrebase criticul indian, citind Parinior, dacă nu mă sufoc? Poate că da, regretându-mi ignoranța în tehnicile sinuciderii. M-am întors la litere, nădăjduind în vreo transparență a lor, în loc să învăț cum să nu mă sufoc.

Fetele dormeau în camerele alăturate. Am ieșit pe sub scara din spate, în câmpul de joacă al copiilor, cu ochii la cer, la fulgere și la norii alburii din care a ieșit luna. Se auzeau, în oraș, ca totdeauna, cântece devoționale. Iarba era deasă sub tălpi, înaltă, vag înrourată. Am încercat să privesc luna și norii ca pe literele din coșmare, sperând să le ia locul.

Literele s-au rescris în șiruri mai lungi, însă tot fără a exprima nimic. Numai polipi la care te concentrai. Fulgerele acoperiseră tot spațiul vizibil. Nansi se dusese la Nana, vorbeau, o întorsese cu fața la perete. Eu trepădam prin toate camerele, parcă îmbrâncit de șerpimea fulgerelor. Sub scară, începuse să plouă. Frânghiile patului lui Birshi erau ude. Jocul de lumini era la fel de apăsător ca al literelor, la fel de gol.

Mi-am masat gâtul cu viks, am înghițit cu greu apă cu disprin – ce-avusesem în casă de cu sâmbătă seara. Cam așa ne petrecusem în India toate sâmbetele seara, toate zilele. Și am vrut să mă întorc la litere, să scap de fulgere, cu speranța că voi mai apuca ziua.

Nu mai puteam înghiți: am luat literele, cuvintele, rândurile fără sens, încă o dată la rând, suspendându-mi mintea de ele, acum când teoriile pe care le delirasem de-a lungul nopții, unele despre umor și sufocare, altele despre sufocare și educație, altele despre ce e bine să scrii și ce rău să nu scrii. Dacă scrii, să faci. Dacă faci, totul pe o grozavă varietate, deșertăciune.

Cândva, accesul la marile forțe se mai petrecea. Nu țineau speculațiile că, sufocat, nu mai miști împotriva fulgerelor, dar cu ele. Am văzut ziare, ca-n toate diminețile. Ne-am povestit la breakfast impresiile de noapte, cu umor.. Nansi și Nana s-au dus după medicamente, apoi au mers de-au reparat iar bicicleta.

Eu aproape că jurasem să nu zic nimic despre sufocarea din noaptea asta. Poți să știi dacă nu se va întrista cineva? Am uitat frazele matematice ale sufocării. O scrisoare dizolvată în supraviețuire. Cine n-are dureri? Cui nu-i ajung numai ale lui? Ale altora îl nepotrivește. Dă, Doamne, să mor ziua. Azi?

11. 10. 1982. D.

Hortensia – delir trei nopți – al treilea ochi, abces pe amigdală – intersufocări – gata cu scrisul – pe partea ailaltă a Dunării – Beckett sufocant – nu-mi aud vocea – să rup tot ce-am scris. Mi-am pierdut viața în toate felurile, dar mai ales scriind, amăgindu-mă. Are dreptate Vinod să nu scoată carte. Mai citesc Hortensia.

12. 10. 82.

Ionel Teodoreanu e trist. Îmi atârn gâlcile de corespondența lui Olahus. Akalii scoțându-și săbiile și kirpan-ele, murind întru Anandpur Sahib. Tot la o bătălie de stradă între akali – atunci cu alți sikh-iți, acum cu poliția – am plecat prima dată din India.

13. 10. 82.

Mai cumplită noaptea a patra – mi-am isprăvit negările de sine și de străini. Ionel s-a rescris. Caz de patrie al lui Olahus către Erasm, respingerea Brabantului de către Erasm. Disprinul m-a aruncat în nerecunoașterea lucrurilor. Era să mor de-o pătură. Am delirat într-o limbă de altă vârstă. De-aia am sărit direct pe ușă afară.

Nansi s-a înființat cu numele Dr. P. Saharia, E.N. T. Specialist, Safdarjang Hospital, E.N.T. Department. Vecinul nostru ne fixase întânire, 9 a. m., în extrema cealaltă a orașului, peste nici o oră. Nansi, entuziastă. N-am zis nimic, nu puteam vorbi de gât. Ne-am suit într-un scuter pe Chhatra. Îmi arăta Delhi frumos. Zi de aur. Îmi ziceam, noaptea asta mă spânzur de ventilator, și-i las un bilet „Merci, că mi-ai arătat ieri Delhi”.

Doctorul nu venise, a apărut curând și a întrebat dacă sunt prof. Anca. Ne-a poftit. În principiu, cu doctorii ai, la prima întâlnire, tentația să te împrietenești. El copilărise în Maurice Nagar, tată-său fiind prof. la Dept. de chimie al universității noastre. Ne-a oferit gratis medicamente. Îi spusesem: m-aș sinucide – dr. Anca, mai sunt multe lucruri frumoase de văzut.

Mi-a schimbat, dacă nu gâtul, mintea. Mi-a apărut Delhi cu adevărat fascinant – în bățoșenia arhitecturii celui nou, în tumultul masei de trupuri ale celui vechi. Oamenii ăștia au toți dureri cum am eu acum? Ba, scuteristul a oprit într-un loc gol în Boat Club, și-a cumpărat, pe 15 paise, două pahare cu apă – cum o mai bea! N-am mai avut plăcerea de 5 zile.

Coșmare de zi, mai oarecari. Vești bune, Nana a trecut de azi în clasa a patra, la d-na Gauba. E fericită. Până la urmă, singurele două neindience de acolo s-au înghițit. Își permit. Toți copiii din compound – și papagalul – pronunță perfect latinește-românește „Frumosul”, cățelul nostru cu ochi și picioare strâmbe.

Așa izolat cu totul în jurul unei amigdale total inflamate, mai aud, deodată cu interes, strigătele de grevă ale confraților mei – cum s-a nimerit. Și eu, care nu pot nici să vorbesc. Dar zilele și-au găsit rutina, poate și-or găsi-o și nopțile.

Am intrat în aste două boli cu un trup mai mare, voi ieși cu un suflet mai mare? Trei doctori mi-au văzut abcesul din gât: Roy, Dalala, Saharia. În asemenea situații, nu mai ești în India, nicăieri. Până-ți reamintesc de multele frumuseți din jur. Nansi și Nana vor veni cu ultimele stencile din Latinitas, mâine seară avem cărticica. Știu că am vrut să nu mor până n-o văd.

15. 10. 82. D.

Nana i-a scris, până spre miezul nopții, o scrisoare Măriucăi: „Dragă Mriuca, / Eu am trecut două clase într-un an. De două zile, sunt în clasa a IV-a, în sfârșit. La 1 noiembrie luăm vacanța de toamnă. Vacanța mare începe în 15 mai și se termină la 15 iulie. În ianuarie, o să dau examen de admitere în clasa a V-a, la o școală care se cheamă Queen Mary.

Eu am învățat să merg pe bicicletă și fără o mână, de-aia sunt plină de julituri. Acum vremea s-a făcut frumoasă și mă joc tot timpul liber pe afară. Pentru 11 zile, noi facem o piesă la școală, așa că tovarășa nu ne dă lecții pentru acasă. Nici măcar în clasă nu ne dă să lucrăm. Astăzi, eu m-am jucat toată ziua, și la școală, și acasă.

Te rog să mă scuzi dacă am făcut greșeli, că eu știu să scriu în engleză și hindi. Mi-am făcut găuri la urechi și mama mi-a luat niște cercei de șase lei, adică rupii. Te rog să-mi scrii și mie ce mai este pe la școala noastră și cu cine te joci tu.

De două ori pe săptămână, vine profesorul de muzică și, împreună cu trei fete, învățăm muzică clasică indiană. Notele muzicale aici se cheamă Sa, Re, Ga, Ma, Pa, Dha, Ni, Sa. În hindi se scrie a așa /…/. Totodată învățăm să cântăm și la armoniu. Dacă nu reușim să plecăm anul viitor, o să învăț să cânt la sitar.

Și acum să îți scriu în hindi, ca să vezi cam cum arată alfabetul pe care a trebuit să-l învăț /…/ (asta înseamnă maimuțele sunt animale… mie mi-e sete… și noi suntem animale… iepurele mănâncă morcovi… eu beau apă din pahar.

Și acum să-ți scriu și ceva în engleză: How are you? Are you fine? Last time you told me to write you something in English. So, look, I have written to you in Romanian in Hindi and in English too. Cu drag, Nana. Aștept răspuns curând.. Nana 14. 10. 82.”

Plec pe sub soare, prin grevă, la poștă, mă întorc – nu-mi ajung banii -, iar la poștă. Trec pe la dept. Pustiu. Clasa mea, deschisă. Grajd. Iau de la dispecerat o Tribună și o Scânteie. Acasă, citim din Lincă și Marquez (1949), apoi scrisoarea de o noapte și o zi a lui Nansi către Gabi, cu viața noastră pe aici. Văd că bani cam cât cu tipăriturile mele se duc pe grădină. Mă concurează florile.

Astăzi s-a închis un joc involuntar, am reprimit cărți ale mele trimise pe numele Charles Carlton, la Univ. din Rochester. Această Univ. este în America. Eu am scris Noua Zeelandă, unde se și află Carlton, dar la Waikato or so. Mi-ar fi răspuns frumos, am ocolit o amabilitate. Nu mai trimit. Am impresia că s-a scumpit poșta.

Mă despart de ampicilină și de cărăușia ei fericită pentru mine, de-am ritualizat-o până la neglijență. Voi trece la hostacycline, primită de la dr. Saharia. De la vișiniu, la citron – dar înăuntru, aceeași zăpadă complice. Ieri, declanșarea convalescenței venise cu sărbătoare de scrisori și hâc diplomatic. De dimineață, citeam editorialul din Times of India despre Gdansk, când s-a înființat Marek, de-am tăinuit ca-n Sadoveanu.

Ne tulbură egal cumplițenia și perversiunea semenilor și vremurilor. De fapt, nu mai transcriu – nici n-am făcut-o – amănunte ale conversațiilor noastre ultrasecrete și defensive. El interpretează, eu contemplu. Ne resemnăm împreună.

Dacă-mi trece boala, ce urmează? Boala e o supraprofesie, dublă – viață și moarte. Oglinda lui Marquez, numai cu cel dinăuntru sângerat de brici, și toată povestea nu se clarifică, fie-n rănirile vizibile și inexistente, fie în continua căscare a…

Am întrerupt primul prânz fără frică. Să ai ce să mănânci e problema lumii. Să poți să mănânci puținul-multul pe care-l ai… Dar ce atâta vorbă? Mai ales că Nansi repetă că de ce n-are gust peștele-n India. Crezuse că n-are nici creieri, dar i-a găsit, foarte ascunși, mai apoi.

Cam pe când eu mă gândeam la o carte „A”, pentru genitiv, tot repetându-mi „A minților”. Ceea ce n-ar mai fi fost nici dodie, nici existență. Pe urmă mă bruiasem cu verbul neajunsului ajuns – a ajuns. Mă voi fi cramponat de A-ul solicitat placid de ENT-iști, ori, și mai probabil, a-ul de care n-am mai trecut și m-am călătorit la primul prânz. Aș fi zis „a sângelui”? Am mâncat-uitat.

Pe vremea bolii, am ratat – neîncepându-l, un poem. Dacă studenții mi s-au îndrăgostit de glossă – în refrene ale ființării – în suferindul care ești dar și nu ești – în surâzătorul care astfel nu mai vezi ce vede nu mai știu cine. Personajele-ipostaze, poate apollinairiene muzicalizând ecoul zgomotelor de suferință. Și azi ratai un poem, în mers, călcându-mă.

Ursarii pe cisme băieții pe tălpici cam politic în confuzia stărilor de dedesubt pe fondul retorismelor vocale, microfonate, ale karamcharilor, de-acum manieriști și absoluți în cronicizarea grevei și cererii lor pline de necaz, viață, bărbăție, gratuitate – dar cine știe? Și ce universitate stă-n mătură?

Am a mă concentra pe selecția pentru Indian Literature, scoasă din Latinitas. Va fi o operație de o oră. Și ora există. Câte uși de automobile voi fi auzind bușindu-se zilnic în alee. Alee englezească. Scări pentru servanți, niciodată fără servanți.

Pe caietele Nanei, Gandhi spunând intangibilitatea/untouchability e o crimă – în fața lui Dumnezeu și a omului? Nansi s-a lansat într-o scrisoare fluviu – defulare și presimțire de echilibru. N-o convinge refuzul zilei veșnice. Crede că plantele s-ar acomoda în fitotron.

Aș vrea să croiesc proiecte de rezistență, dar toate îmi par inutile. Mă văd cu Latika Lahiri și-i ridic în slăvi departamentul lor de studii buddhiste, după ultima conferință națională. Dar cum te poți detașa de durerea fizică? Da, mă vedea redus după boală. A nimerit-o nu numai cu slăbirea, dar și împuținarea emanației pe care am dedus și eu din când în când că o purtam de pe undeva.

Eu n-am început bine în literatură. Așa trebuia să sfârșesc. Acum, încotro? După ratarea nuvelei-roman „Apucata”, gândul unei piese m-a părăsit și el. Să fi căutând fețe-moire? Îmi pare rău că am înapoiat malualul de greacă al lui Palmer. Avea și comparații sanscrite.

I-ar fi plăcut trebăluirea și lui Erasm, ori Kierkegaard. Noica ar fi găsit târzie și departe, aici în India, îmbrățișarea lui Platon. Adulmec lecturi-medicament (nu aliment – vorbe noiciene). Îmi lipsește biblia, care e numai la douăzeci de metri, dar nu pentru a o citi. Îmi apare nemuritor perversă religia atribuindu-și, ca politica, totalitatea

scrisoarea vieții neexpediată s-a scumpit poșta iar trei perechi de vitamina c imediat peste hostacyclină doica zilei urmează fața picsului deasupra feței picsului de argint berbecul împunge diamantul tradus din norvegiană de-mi înțeleg trecutul străin adică străinul trecutului muzical latră prietenul câinelui apos după-amiaza de aureolă ațipită și gâturi de păsări își extind amintirea delirului claxoane orice suprarealism e sonor l-aș fi vrut al bolilor cadavrelor fie cele din timpul vieții fie avataruri cioara suprema prietenă a prăjelii liberate într-un timp se golește haosul liniștii săptămâna gregară se încheagă în gât

Cu Nana, în Wood Land. Pe drum, Morgy și amicii ei, hung., de-am vorbit de arhiepiscopul Olahus – ea mai decentă, el, pe schizofrenie, avea un râs. Le-am spus că, în agonie, ca neistoric, dar scriitor, am descoperit o plăcere în ambiguitățile atât de dureros politizate secole. Fata lor, mai delicată decât bruta de fiu. Se educă oare atât de serios ura din prunci?

Știuseră c-am fost bolnav. I-am împins spre Aurangabad. Eu le spun totdeauna, la toți, profesionalități, sincer internaționalist și colegial, în timp ce ei sapă ca-n cele mai mușuroioase provincii. Poate-mi plăteam învierea de data asta.

Na, că jucăm cărți. Nansi zice: das (pentru zece) – îl iau de amic și zic: Surjit, iar Nana: d-l Gupta. Și toate cărțile ni s-au făcut vecinii. Și râdeam, de ne mai gândeam și ce-or fi zicând. Când, NN se rostise. El văzuse, mirosise joc de cărți – marele leader al clubului de bridge din părție noastre.

Apare și d-l Gupta. Îi mulțumesc pentru relația cu dr. Saharia. Găsește că de mulțumit am a mulțumi celui de sus și arată spre el. Bate Platagica cu 53, urmează Nana cu 50 și eu cu 46. Cât ne părăsise fata, făcusem și-un poker pe paise – i le luasem pe toate Platagicii.

16. 10. 82. D.

Noapte adevărată. Au dreptate americanii să creadă în întuneric. JRD Tata ar zbura la 78 de ani. Cei 25. 000 de akali nu părăsesc pușcăriile, nerespectând ordinul de eliberare. Gabi a nu mai aduce aminte de mama. Nepoții lui Caragiale a se înmulți. Regele munte a-și astupa zăpezile.

E parcă deranjantă sănătatea după o pupătură a unei necunoscute și apoi uitată vizitatoare de forță. Sărutul ei îl voi putea răzbuna? Patiile celelalte, respinse pe atunci, vor năvăli în revanșă? Trăim din lovituri la concurență? Suntem, fiecare, maeștri ai sinuciderii?

Am, poate dintotdeauna, oroarea murdăritorilor țării noastre, indiferent de unde și pe ce motiv. Îi găsesc vorbindu-se, de fapt, numai între ei, de pe diferite ordine-dezordini. În timp ce firea și supraviețuirea românești curg sânge neumblat în vine eterne. Așa că dacă a uitat a se dezice de mama, surata noastră i-a luat, cu sufletul ei puternic, locul.

Rima de materialitate ortodox-românească a lui Dosoftei, întreaga prozodie, dedusă din corzile psaltirii și ceterei ascultată nu după veacuri, ci reatinse în vână specifică, resping evaluarea criterială, estetică, lingvistică pur și simplu. Nici a te rima însuți, cum face el, cu metronimia – indicibilă deodată: Domnul/omul, nu te va păstra, asemeni, în suferința de laudă a pământului, de unde să judeci frumusețea theodidactică.

Neidentificându-te, nici răpindu-te în afara-i, rescriitorul unui model imaginar și scriitorul realului pur, împiedicat în limbaju-i asintactic nu te alungă, nu te atrage, în termenii vreunei muze. Poate nici nu te împinge metropolitan ca pe un călugăr spre expresie. Ori nu te preferă altul. Ai a te căuta nu în el și în versurile lui, nici întru psalmistul dintâi, dar între trecerea psalmistului absolut în confundarea cu Dumnezeu. O psaltire a sângelui românesc pe cruce?

Unde-mi sunt anii de frenezie pârvaniană? Poate refuz centenarul propagandist, nesincer. Mi-am pierdut, nu de bună voie, și simțul-Indiei-de-departe. Care e și al lui Pârvan, căzut în geografie de relief exclusiv politic, nepârvanian. Ce-aș putea încerca și unde? Dept de istorie ținând de alte steaguri. La filosofie, mai degrabă? Buddhismul s-a epuizat prin conferința de acum două săptămâni.

Ori l-am uitat, ori nu-i mai rezist, ori e el acolo, în substanța imutabilă – nici cu arheologia? Oi fi scris doar subordonate despre guru – getolog, epistemolog. Eu l-am crezut totdeauna și l-am sfidat, în asta, pe Blaga cu străvechii lui inși upanișadici, alții decât geții.

Iar din păcătosul Pompiliu C., am ținut moneda Baudelaire-Pârvan. Știu că l-am tăcut pe Pârvan jucând șah cu un discipol din a doua generație de pârvanieni, Petre Diaconu. Doar manuscrisele celor din prima generație, de la cursuri libere. De exemplu, despre uciderea timpului din tine ca soluție a mântuirii.

17. 10. 82. D.

Tucci are o casă pe un deal, în afara Romei, greu de ajuns la el, zice Satya, fostul meu decan, acum guest Professor of Sanskrit la Tubingen. Îl îndemn spre Franco Lombardi și Eliade. Conversăm despre România, pe care vrea s-o vadă… Bop-Eminescu, Buddha-Ioasaf (a treia „idee” mi-a fugit până după plecarea de la el, din Roop Nagar).

I-am citit traducerea mea din Thai Desh Vilasha, el dublându-mă deodată în originalu-i sanscrit. Citeam, evident, din Latinitas. Doamna vorbea cu Doamna. Nana se subtilizase la televizor. Satya își are adresa scrisă pe poartă în sanscrită (Nagendra, în hindi). Un Gansesh – Appu, în diagonală, cu portretul lor, oranjul domină.

Cumpărăm un raft pe tocmeală și un pahar de apă. Că bambusul și costă 10 rupii și o lungă poveste. Cu care walla să nu te tocmești? Se simte jignit dacă n-o faci și-i dai cât cere – jignit că nu se gândise să exagereze la infinit?

Lali și-a luat slujbă de secretar și telefon de mână. Venise de dimineață cu Anmol și Dipsheka – vom merge diseară la chong la tibetani, pe Jamuna. O mașină oprește în T-ul aleei, doi urcă și coboară dinspre fostul nostru apartament, apoi vin în D5. Unul e Talvar, că unde i-am tipărit numele? Cât costă?

Și ca polonist, mai ales, Mihai Mitu se dedică, din Lvov încă, lui Johan Buday, cum îl renumește infrabiografic pe exilatul Ioan Budai. Îmi sensibilizează prietenia cu polonezii de aici, a căror fire le-o recunosc în cultură, de la Jan Kochanowski la Ignacy Krasicki și mai napoi – dar mă las condus de atmosfera sugerată a Galiției goliardizată de circumstanță.

E concluzia la Parpanghel (- Papagheno) cântând de libovie, care-l onorează pe lunganul cu buze groase: „Pus pe note, ar semăna, credem, cu o cantată maiestoasă și gravă, punctată din loc în loc cu accente ludice de singspiel mozartian și încheiată cu un tulburător allegro vivace, ca în corul final din Simfonia a IX-a a lui Beethoven…”

Plus delirul de stirpe Carmian Burana ce-mi întoarce familiarul Purana, neistovitul, în lumea epică de după Vede și Upanișade. Ori temperatura clasică încrepită între bucățile de erudiție și fior al generalizărilor. Ce este să fii în altă parte, cu câtă nouă spaimă te lași, în felul tău, acaparat de valorile locului spre a le vărsa în comparație cu cele din partea ta.

Precât și echivalența părților întru ireductibilă dublă înfocare te poartă deodată și-n lumea largă și-n veciile propriului mormânt, reflex al patriei. Utilizarea minții și sufletului în pline alcătuiri, pe măsura zonei-destin, înnobilează, cu acte, deci, însuși elogiul care este istoria istoriei, una cu frumusețea frumosului, metamorfoza unicului.

N-am ajuns până la urmă azi la tibetani, la chong, cu Lali, care a venit după lăsarea nopții, spunându-ne, într-o doară, că prietenul unui vecin de-al lui, scientist, într-o noapte, nu s-a mai întors de acolo și l-au găsit după patru zile la mortărie, fără judecată. Atâta-i trebuia lui Nansi.

Citisem (dalit, ticas, penis-envy-Freud, nora văduvă, soacra la fel), altceva e să stai de vorbă, nu informații, filosofie: „fabricanții de lichior sunt criminali”; „riot-urile sunt întreținute de guvern după modelul englez – divide și guvernează”; „nevestele își denunță soții de-a lungul întregii vieți la poliție”. Era și mina lui, pe sub ochelari, ca-n telescop, de l-am îndemnat, măcar după ce se-nsoară, s-o lase mai încet cu atâtea rele, să le vadă și pe cele bune.

La sfârșit, s-a scuzat iar că n-am mai mers acolo. Nu-i nimic, i-am replicat, murim data viitoare. Ne sfătuisem și despre greva karamchar-ilor și teacher-ilor. Cum m-au chemat studenții și mă simt obligat, cu inima, să nu-i refuz, și voi merge la clasă. Rămâne pe a mea, mai mult nu se amestecă.

A crea o identitate, anominală totuși, în inerția anomiei de obște, presupune probabil a o distruge pe cea reală, ca într-o sinucidere ori o literatură. Persoana întâi ațâță fie nostalgia personajului real, fie suspiciunea față de spusele celui fictiv. Într-o disimetrie care să mascheze experimentul și să demascheze ceea ce, deși știe toată lumea, se reimpune prin ton – al cui? Să zicem, al pretinsei funcții înalte, fixată după cortină.

Atunci cine ar putea fi – și cât cuprinde -, după demonstrația-i, o înghițitură? Exagerarea e o metaforă? Cine are stilul ăsta de a vorbi? Plus, cine prinde un ton de indignare diminuat prin apel susținut numai de patetismul argumentelor? Și ele cunoscute, dar atribuibile, nu cuiva – dacă ambiguitatea, poate toată, a rămas la nivelul persoanei -, nici, neapărat, celui ce ascultă. Stilul fiind politic în accepția polit0icii denunțate?

Altfel, fără coerența studiată, s-ar auzi un delir, legitim anonim. Un challanger himeric? Un tehnician al machiajului, sau riscului sau aventurii, sau al ceasului al doisprezecelea? Un bolnav incurabil? O promisiune, o așteptare? Nu e snobism al anonimului. Nici un paradox. De ce analfabetismul și apoi educația tuturor și deci nepotrivirea acelorași slogane în evoluția audienței? Demult, corespondentul anonim să fi semnat un text mult mai scurt și, prin semnătură, să fi ajuns funcție?

18. 10. 82. D.

Cânta, am înțeles că singur, de zguduia zidurile aproape pustii ale limbilor străine. Era clar, în clasa mea, de-am răspuns în antifon „Talvar”. Nu era ăsta, ci Minotaurul Negi. Ca-n transă. A continuat. Apoi mi-a povestit într-o engleză împleticită, încât a dat-o pe hindi: el mă întrebase ce e viața, ce e moartea, unde se duce omul după moarte…

Fusese Mister Mansoori, dar trebuise să stea opt ore în shop-ul lui taică-său. Se îngrășase. Acum răspundea el, că viața înseamnă bani. Nimeni n-are respect dacă n-ai în buzunar. Și moartea, că mi-a murit unchiul și mi-a lăsat 21 de lakhs de rupii, de-aia-l iubesc – pe cine? – 21 de lakhs.

Și-ncepuse să-mi spună o poveste în hindi. M-am repezit alături, după ziare. Au apărut Provin și Ramesh. Că m-au așteptat. Am pus în notice board coperta Latinitas, cu o mică conferință de presă pentru toată suflarea prezentă în pofida grevei, iar mai apoi ne-am reunit upanishadic pentru o oră.

Negi se fofilase. Am schimbat adresele. Unul, Bahadur Garh, lângă Bara Gurdwara. Altul, în New Delhi, lângă gară. În oficiu, ne-au fost refuzate adresele colegilor lor. Filosofie. La sfârșit, Provin a scris pe tablă: „Romanian Student, / Please come in shedule timings in the class for a cultural show of our Eminescu Circle”. O gândise cât să nu fie ștearsă de greviști.

Ramesh aranjase vizita la Kurukshetra, via Karnal. Iar azi mă voia în Bahadur Garh. Oricum, m-a însoțit până acasă. N-a intrat, numai să vadă unde stau.

„Ți-o dau, ți-o dau”. Câte luni să fie, dacă e să-l cred pe Nag? Kapila mi-a spus că a citit mult Eminescu și ciornele sunt gata, trebuie numai să le transcrie. Mă invitase să ne vedem, după ce-mi auzise, în două vorbe, zbuciumul. Deci separat de prefață.

C-am vorbit cu secretarul și cu mama ei, premiată, încât știu unde se (mă?) află, ca străin chiar din România. N-o să aibă bănuielile ce determinaseră întâlnirea, pe acest timp de grevă, dar se poate gândi la prefață. Trebuie să insist și chiar astă-seară (secretarul), nu la prânz (mama).

Altfel, bătrânul Nag se regăsise Singh (- Leu) în jump-ul pentru ordinul de plată de la Biblioteca Congresului American. A înțeles ce s-a întâmplat, iar eu i-am adăugat, poate dur, că interesul meu, pe care-l cunoaște, e să-mi circule cărțile (nu, adică, neapărat vânzarea). S-a înfăinat. Asta-mi lipsea. De nu m-aș lăsa pe atât.

Pe urmă, românește, măgărindu-i elegant pe diplomați, prin drăguța de G., că nu-și țin promisiunile – cum am fost noi bolnavi – ea răspunsese că e greu la promisiuni, iar la boli că i-au sărit pe ei, personal.

Îmi dau foc la unghii. Începe să miroase a carne arsă. N-am găsit, de ore, formularul pentru Aurangabad, îl și completasem. Nu poate fi ăsta motivul – poate dimpotrivă – înveselit și de dosul fotografiei cu semnăturile participanților. La care Nana și-a adăugat-o, firesc, pe-a ei – ca pe picturi. Sublimă ideea ei cu fețele geometrice. Trebuie să vină de la școală.

De vină n-au cum fi – nici pentru unii – amuzantele procesiuni sociale, de la făcutul de ziuă până la făcliile aprinse, licurind în pași de rituală îndelungare, în șir foarte indian, cât că provocatorii pot fi externi. Iar din partea studenților, tocmai că văd un dor cam românesc la ei, de a ne întâlni. Nu neapărat de capitole tehnice, cât pentru o continuitate-tensiune de vederi. Vai, mai mult ale mele și totuși.

Îmi dau foc la unghii. Ce greu îl mai iau. Ard tot mai înainte. Ca alternativă la căutarea formularului, neștiința grevelor. Și dragostea tinerimii din plaiul meu, pe un fel de vârf prea plat, prea ciupercă. Mi-o fi să mă adăpostesc măcar sub fum.

Ce de mai și fumez. Chiar unghii oricât de grețoase. Și beau un vin nesanscrit. Cum îi amintisem ieri. Dar cu sanscriții. Ei înțelegându-mă înaintea tuturora. Și nici forțându-mă să-i urmez, cumva, într-un balans, de care parcă și eu știusem. Cu detașarea ignorantului, a acelui ce dându-și foc la unghii, dintr-o bucată, a uitat să și le taie mai înainte. Ba focul însuși era destinat țigării, într-un timp fără charas ori unghii, fără fum, foc și miros.

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11517

Ultimele Comentarii