Virgil Ene, medic, dr. prof. univ., Timișoara – Mihai Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician, promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii
Mihai Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician, promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii
Încă din secolul trecut, patru mari academicieni, eminescologi de marcă, anticipau că în opera lui Eminescu există lucruri de o deosebită valoare pentru cultura noastră. Primul a fost Mihai Beniuc,
care în prefaţa unui volum, Eminescu poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, apărută în anul 1963, scria: „Dar trebuie să spunem despre Eminescu că, încă nici până astăzi nu s-a spus tot şi că încă vor veni, după noi generaţii, care vor descoperi în opera şi în viaţa lui, lucruri noi, de o deosebită semnificaţie pentru cultura noastră, pentru literatura şi poezia noastră”.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, singurul profesor cu titlul de eminescolog, spunea studenţilor: „cercetarea eminescologică pe măsura mileniului III, abia acum începe, pe toate laturile unei mirabile creaţii”.
Academicienii Gavril Istrati şi Edgar Papu, mai pragmatici, susţineau că „previziunile ştiinţifice odată descoperite în opera sa, vor fi atât de valoroase, încât noi vom fi mai contemporani cu Eminescu, decât contemporanii lui de leat”.
Anticipaţiile acestor patru exegeţi ai operei eminesciene, au fost puternic întărite de autobiografia ştiinţifică a poetului descoperită de noi în Scrisoarea I:
„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”
Din această autobiografie ştiinţifică înţelegem că, însuşi Eminescu se considera un om de ştiinţă cu multiple pregătiri, dacă ar fi ajuns la vârsta avansată a dascălului. El ar fi devenit astfel un om de ştiinţă capabil să îndeplinească următoarele profesiuni: de matematician, care socoteşte continuu, după cum reiese din primele două versuri; de fizician, care ţine universul în degetul mic; de astrofizician care, chiar în Scrisoarea I, formulează teoriile genezei şi apocalipsei lumii, şi ultima este de mare astrofizician, care va descopri numărul, ce sprijină lumea şi vecia. Acest număr ar putea fi ecuaţia lui Einstein, E = mc2, pe care putea să-l descopere el, dacă ar fi trăit cât Einstein. Acest fapt reiese din evoluţia lui spre ştiinţă, încă de la Viena, unde lua lecţii de calcul diferenţial şi spera să pună în ecuaţie formula universală a cosmosului, aşa cum se găsea el într-un timp al primordialităţii.
În ceea ce priveşte previziunile autorilor de mai sus, ele au fost decriptate de subsemnatul, sub formă de previziuni ştiinţifice, ce au fost studiate şi expuse în cele trei volume publicate, Previziuni ştiinţifice în opera lui Eminescu (2010), Eminescu versus Einstein (2012), şi Mihai Eminescu, nebănuitele enigme ale nuvelei „Sărmanul Dionis (2014), toate tipărite la editura Brumar Timișoara.
Dar cum cercetarea noastră nu s-a terminat, după cum însuşi spunea Eminescu, „în prezent, cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri înainte”, am descoperit două noi preocupări în opera lui Eminescu, una istorică şi alta cosmologică, de care ne vom ocupa în cele ce urmează
Mihai Eminescu e promotorul dacopatiei
Acest nou titlu istorico-literar-ştiinţific, l-am descoperit punând în valoare aserţiunea că „limba română este limba cea mai veche din lume, fiindcă se trage din limba traco-dacă”.
Această idee halucinantă pentru unii, de un adevăr indubitabil pentru alţii, reţinută de dr. Obersteiner dintr-o convorbire cu Eminescu, în timpul deselor plimbări prin Viena, în momentele de autentică revenire la normal a sănătăţii lui, fiind spusă însă în „noaptea nebuniei”, după Noica, şi deci, neprezentând o garanţie a veridicităţii ca fond a acesteia, a rămas necercetată de eminescologi, şi mai ales, de critici emeriţi ai operei eminesciene.
Deşi părea un paradox, faţă de teza mai veche, expusă de Nicolaus Olahus, încă din anul 1550, în lucrarea sa, Hungaria, „că noi de la Râm ne tragem”, idee împărtăşită cu entuziasm de curentul latinist, şi care a fost utilizată ca un fel de slogan politico-istoric, cu dedicaţie obligatorie, că poporul român se trage numai din romani, iar limba latină este mama limbii române. În această confruntare, între teza lui Olahus şi sinteza lui Eminescu, ne lipseşte antiteza, ca triada să fie logică. De fapt, această aserţiune eminesciană, m-a preocupat încă din lucrarea Eminescu versus Einstein,
dar neavând antiteza, adică lucrarea de unde s-a inspirat Eminescu, a trebuit s-o înlocuiesc cu ce am găsit în mai multe cărţi, care confirmau adevărul acestei aserţiuni. Aşa de exemplu, în cartea, De la Tărtăria la ţara Luanei, de Toncilescu, prin cele trei tăbliţe ce conţineau cea mai veche scriere din lume, datând de cinci mii de ani î.e.n., considerată a fi a protosumerienilor, a demonstrat fără echivoc, că în Transilvania s-a născut cea mai veche civilzaţie din lume. De altfel, W. Schiller, un arheolog american, citat de Daniel Roxin pe internet, se exprima: „civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc”. După plecarea protosumerienilor pe calea arătată de cultura rămasă în urmă, de la Tărtăria-Turdas-Vincea-Sitagroi (Bulgaria)-Antiohia – aceştia stabilindu-se în anul 4000 între Tigru şi Eufrat. Din cei rămaşi, s-a născut poporul trac, care în decurs de 3000 de ani, între 5000-2000 de ani î.e.n. a devenit cel mai numeros popor din lume, după indieni. Acesta ajunsese la peste o sută de triburi cunoscute, al căror epicentru a rămas în Transilvania. Interesant, că toponimia protosumeriană ce poartă numele zeului Saue, este prezentă şi astăzi, cu nume de localităţi sau râuri, ca Seulia, Seusa, Sieu, Simeria etc., pe văile apelor din toată Transilvania. Deci, triburile dacice care au moştenit aceste denumiri, vechi de 5000 de ani î.e.n., dovedesc că noi suntem urmaşii direcţi, nu numai ai tracilor, ci chiar şi ai protosumerienilor, vechime ce depăşeşte 7000 de ani.
În ceea ce priveşte limba, e destul să-i pomenim pe Dio Cassius pe Herodot, pe Ovidiu, şi chiar pe Traian, în De bello dacico, toţi afirmând că tracii şi dacii vorbeau o limbă latină vulgară. Tot Daniel Roxin, pune cireaşa pe tort, în privinţa diferendului istoric, privind prioritatea vechimii limbii române faţă de cea latină, când îl citează pe Miceal Ledwith, consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, un savant de renume, ce a fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, care într-un interviu video la Cluj, din anul 2012, scoate la iveală unul din marile secrete ale Vaticanului, că „nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească”.
Cu această ocazie se descoperă şi antiteza, necesară veridicităţii sintezei emisă de M. Eminescu, când îl citează pe Petru Maior,
membru al Şcolii Ardelene, care, studiind la Roma, la De Propaganda Fide, a cunoscut aceste secrete ale Vaticanului, şi ca urmare, a scris Istoria pentru începutul românilor în Dacia, în anul 1812. În această carte, la pag. 316, scrie „De aceea măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adică mai corectă, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii latineşti”.
Dacă adăugăm la aceste mărturii istorice elocvente, în ceea ce priveşte formarea limbii române, spusele lui Traian din „De bello dacico”, sper că-l vor convinge despre acest adevăr chiar şi pe Dan Alexe, care în cartea sa, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, dovedeşte cât de rătăcit este el, în această privinţă.
Căci, iată cât de bine glăsuieşte Traian în această carte: „limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări, şi după spusele unor cunoscători, s-ar apropia de vechea noastră latină, cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică, adică în ţinuturile dacilor, aflaţi mai demult sub stăpânirea noastră, căci dacii, tot seminţie de traci sunt (…) De limba latină o despart mai mult înglobarea unor vocale aspre, necunoscute în latină, şi pe care un roman numai cu greu poate să le reproducă”.
În altă parte, tot Traian arată că dacii şi-au păstrat tradiţiile. „Am înţeles că numai lăsând popoarele să-şi continue traiul lor străvechi, lăsându-i conducătorii loiali, putem aspira la însuşirea aurului şi a celorlalte bogăţii”.
Deci, e clar că Traian n-a dorit şi n-a făcut romanizarea dacilor. Interesul lui era jaful şi cotropirea a 14% din teritoriu, atât cât să ajungă la Roşia Montană. Aşadar, Traian recunoaşte că dacii vorbeau limba latină veche, pe care şi ei au vorbit-o, şi că n-a avut nici un interes să forţeze romanizarea noastră, fiindcă numai lăsându-le limba şi tradiţiile lor, puteau aspira în linişte la jefuirea aurului, bogăţiilor şi recrutarea de tineret pentru legiunile lor.
Şi atunci, de ce s-a supărat Eminescu pe Traian? Iată de ce. Tot în „De bello Dacico”, Traian însuşi mărturiseşte că a venit ca un cotropitor, şi s-a purtat ca un barbar. „Atunci când am intrat în cetatea dacilor, am dat foc la tot ce putea să ardă, i-am distrus zidurile cu berbecii, am dat pradă focului satul aflat în faţa columnei, şi altor aşezări, destul de numeroase, care împânzeau coastele dealurilor, unde am dat foc caselor şi le-am împrăştiat temeliile”. Sau în altă parte scrie: „N-am cruţat femeile, am ucis pe copii şi strangulat pe bătrâni, am nimicit pe ţărani şi am distrus poporul dac”. Şi dacă a distrus poporul dac, pe cine a mai năşit Traian? Poate răspunde cineva!
Războiul daco-roman s-a terminat odată cu tăierea capului şi a mâinii drepte ale lui Decebal, de către Tiberius Claudius Maximus, care au fost duse la Roma ca trofeu, împreună cu 165000 kg de aur şi 320000 kg de argint, plus 50000 de prizonieri, toate acestea au încununat victoria lui Traian? Rămânea în urmă Dacia Romana, pe timp de 165 de ani, timp în care s-a mai jefuit cm tot atâta aur şi argint de la Roşia Montană. Depopularea Daciei de bărbaţi a continuat prin întreţinerea cu soldaţi a celor 9 legiuni auxiliare şi a două legiuni de luptă. Distrugerea cetăţilor şi mai ales a şirului de regi, cum bine glăsuia Coşbuc în poezia Regina ostrogoţilor, când scria: „n-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi”, aserţiune ce se potriveşte foarte bine, extrapolată la cazul Decebal. Fiindcă o dată cu moartea lui, s-a sfârşit un şir de 26 de regi daci, socotiţi de la Antyras, din 514 î.e.n., cel care s-a luptat cu Darius. Acest dezastru ce a cuprins întreaga Dacie, a avut repercusiuni nu numai imediate, dar mai ales tardive, fiindcă au favorizat năvălirile barbare ce au urmat, care neîntâlnind nicio rezistenţă, au jefuit Transilvania, iar cei din urmă, ungurii, profitând de această situaţie, au ocupat-o până în anul 1918.
Iată de ce Eminescu, cunoscând această epocă tristă prin care a trecut poporul daco-român, ca urmare a războiului purtat împotriva Daciei, urmat de cotropire, de jaf, de depopulare de bărbaţi, de distrugere a cetăţilor şi satelor, şi mai ales de întreruperea şirului de regi, prin tăierea capului lui Decebal, l-a găsit vinovat în faţa istoriei pe împăratul Traian. De aceea prin blestemul lui Decebal, a fost exonerat de toate drepturile acordate servil de către istoricii noştri, şi în mod special, de la titlul de străbun al poporului român. Iată blestemul lui Decebal, din poezia Memento mori, scrisă în anul 1872:
„Vai vouă romani puternici!… Umbră, pulbere şi spuză
Din mărire-vă s-alege! Limba va muri pe buză
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi
Cât de naltă-vi-i mărirea tot aşa de-adânc căderea
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii, dispera-vor cei cuminţi”
Acest blestem avea să fie răzbunat peste câteva sute de ani, când în anul 395, împăratul Teodosius I, înainte să moară, avea să împartă Imperiul roman, în cel de Răsărit şi cel de Apus, şi ambele aveau să dispară după nici o sută de ani, odată cu limba latină. Deci, marele Imperiu roman a dispărut din istorie, şi limba latină creată să-l susţină, a dispărut de pe buze, devenind o limbă moartă.
Eminescu, în anul 1872 avea să-l viziteze pe Alexandru Ioan Cuza, la Dobling, în Austria, când a susţinut întemeierea Regatului Dacia.
În sfârşit, în 1881, în Scrisoarea III-a, îl reaminteşte pe Traian în versurile următoare, din care reiese clar răzbunarea blestemului lui Decebal:
„Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut în spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă
Şi nu voi ca să mă laud, nici nu voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”
Deci, e clar, pământ şi apă înseamnă război; apă şi pământ, înseamnă moarte sau aclimatizare.
Ţinem să subliniem că în blestemul lui Decebal, am descoperit o nouă previziune ştiinţifică, care reiese din versul: „Vremi veni-vor când nepoţii, n-or pricepe pe părinţi”, în care nepoţii, suntem noi, dacopaţii, cei de astăzi, iar părinţii sunt generaţiile trecute de istorici şi eminescologi, ce au „furat istoria”, când au susţinut că „de la Râm ne tragem”, adică împăratul Traian cu romanii lui, sunt singurii străbuni ai noştri, şi că limba lor latină e mama limbii române.
Cu această succintă expunere, consider că este motivat noul titlu, descoperit de noi, că Eminescu este promotorul dacopatiei, fiindcă, blestemul lui Decebal, din poezia Memento mori sau Panorama deşertăciunilor, apărută în 1872 şi reluat în Scrisoarea I, în anul 1881, depăşeşte cu 42 de ani, aceeaşi teorie expusă de N. Densuşeanu, post mortem, în Dacia Preistorică, apărută în anul 1913, deşi era finisată de autor încă din 1886.
Trecem acum la următorul titlu
Mihai Eminescu primul cosmonaut al lumii
Această categorie ştiinţifică extraordinară, se întinde dincolo de graniţele obişnuite ale lumii terestre, ea depăşind orice închipuire, pentru vremea aceea, şi face parte din cosmologia literar, filozofică şi ştiinţifică iniţiată de Eminescu. Ea are rădăcini încă din copilărie, când colinda singur câmpiile şi pădurile de pe dealurile Ipoteştilor. Gândurile existenţiale încep să-l chinuiască, de la vârsta de 16 ani, când la Blaj, în compania lui Filimon Ilie, făcând dese plimbări prin împrejurimi, îi va dedica versurile:
„Ţii minte oare când mă întrebai
Ce este omul? Ce-i omenirea?
Ce-i adevărul? Dumnezeirea?
Şi tu la nouri îmi arătai?”
Trei ani mai târziu, în poezia intitulată, Amicului F.I, continuând parcă acelaşi gânduri celeste, le va aprofunda în versurile:
„Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele;
Vai, când mi-or duce îngerii săi
Pălindu-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte,
Şi să-mi pui lira de căpătâi”.
Şi dacă completăm cele de mai sus, cu caracterizarea sinceră şi la obiect a lui G. Călinescu, că Mihai Eminescu este un „lunatic”, cred că terenul e pregătit pentru a înţelege sintagma de lunatic-cosmonaut.
Tema de mai sus am găsit-o dezvoltată în trei lucrări distincte, nuvela Sărmanul Dionis şi Povestea magului călător în stele, ambele scrise în acelaşi an, 1872, şi Luceafărul, scris în 1882.
Această temă îndeplineşte condiţia de cosmonaut, findcă pentru prima dată, planeta Pământ este văzută de sus, în toată frumuseţea ei, generată de culoarea albastră.
Întrucât pare o continuitate între primele două, deşi acţiunea se petrece în mod diferit, vom începe cu Sărmanul Dionis, când „de o mână nevăzută”, el era tras înapoi (…) Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit, ca şerpii pe jeratec.
- – Unde să stau? Auzi el un glas din centrul de jeratec al cărţii
- – Alexandru cel Bun! Putu el şopti cu glasul apăsat (…)
Se trezi lungit pe o câmpie cosită, fânul cosit mirosea, cerul de înserare deasupra-i albastru şi limpede (…), tremurătorul glas al clopotului umplea sara, chemând la vecernie, şi el? – el – ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac un comanac negru – în mână cartea astrologică şi ce cunoscute-i păreau toate. Dar el, nu mai era el. Ciudat. Călugărul Dan se visa mirean”!
Întrucât enigmele din Sărmanul Dionis au fost decriptate în volumul „Nebănuitele enigme ale nuvelei Sărmanul Dionis”, aş dori să le amintesc pe scurt, acolo unde, apar ascunse ca nişte momente mirabile. Aşa de exemplu, în citatul de mai sus, alegoria „de o mână nevăzută el era tras înapoi”, face parte din previziunea ştiinţifică „timpul imaginar”, care a fost formulat ca un concept matematic de Stephen Hawking, în anul 1985, şi este utilizat când se încearcă unificarea gravitaţiei cu mecanica cuantică. Schematic, acest timp, se reprezintă printr-o absciză perpendiculară pe o ordonată, care reprezintă timpul real. În timpul imaginar, însă dacă cineva merge spre nord, se poate întoarce spre ce direcţie doreşte, fiindcă nu e o difernţă importantă între direcţiile înainte şi înapoi.
Cartea astrologică este cartea sacră mazdeistă al lui Ahura Mazda, care se numeşte Avesta. Reluând acţiunea, Dan merse şi-l întâlni pe Ruben, prof. de filozofie şi matematică la Socola, un evreu chemat de Alexandru cel Bun din Polonia.
„Dascăle, zise Dan, dacă în această seară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea?
– Vei putea-o … căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor. În cartea ce ţi-am împrumutat-o, cea astrologică, pe fila a şaptea stau toate formulele ce-ţi trebuie. Tot la a şaptea filă de oriunde vei începe să numeri, vei avea o limpezime dumnezeiască în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că niciunui om cu teamă de Dumnezeu, nu-i poate veni în minte să încerce.
Cifra 7 este un cifru din codul biblic.
„Dan îşi lua rămas bun de la bătrânul tată căci se grăbea să ajungă acasă, să studieze cartea. Mergând, el dorea să-i facă o surpriză iubitei sale Maria, fata spătarului Tudor Mesteacăn. Acasă aprinse o lampă mare şi umbra lui începu a prinde viaţă şi parcă şoptea ceea ce dorea el să-i răspundă.
Tu ştii, cugetă umbra, şi el îi auzi cugetarea (e vorba de telepatie), că sufletul tău din începutul lumii şi până acum a făcut lungă călătorie prin mii de corpuri (metempsihoză), din care azi n-a mai rămas decât praful. Deci sufletul tău a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc. Taina cărţii tale numai eu pot s-o dezleg, fiindcă eu, umbra ta, vorbeam cu Zoroastru, cum vorbesc cu tine acum.
Deci, apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea, şi dăruindu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând trecutul meu, iar tu, vei deveni ca mine, etern, atotştiutor, şi cu ajutorul vrăjii puternic că, poţi lua şi pământul, prefăcându-l în mărgăritar, pe care să-l agăţi la gâtul iubitei”.
Vraja a mers ca la carte. Umbra a adormit pe veci, iar el a mers la Maria, şi-a dus-o în lună, unde vor trăi fericiţi, fiindcă o oră acolo va fi cât o sută de ani pe pământ. (Relativitatea). „Călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă (fenomenul de teleportare). După ce o puse pe marginea unui lac albastru, se întoarse, şi de pe un nor, întinzând mâna asupra pământului, îl contrase într-un mărgăritar albastru. Introducând o lunetă prin cerul pământului, văzu oamenii mici cât nişte infuzorii, care n-au simţit schimbarea”. (Neil Amstrong va ajunge pe lună în anul 1969).
În excursiile lor solare, au întâlnit numeroase stele albastre, (astăzi observatorul Kepler a descoperit 13 astfel de stele), dar abia în anul 1986 s-a descoperit prima planetă (astăzi sunt 200 de miliarde numai în galaxia noastră). Au descoperit şi doma lui Dumnezeu – o poartă cu un ochi magic, deasupra cu un proverb din patru litere (camera de luat vederi). Îngerii cântau imediat ceea ce gândea (telepatia). Atunci i-a venit în gând că el este Dumne…
Şi deodată „roiuri de fulgere, de tunete bătrâne, şi se auzea vuirea nemărginirii, ce tremura mişcată”. „Ţinea strâns în mână, cartea lui Zoroastru, smulse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei, iar pe aceasta o lasă să cadă liberă, strigând disperată:
„Dane! Ce m-ai făcut pe mine?”
Un glas răsună în urmă:
„Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă” (…)
„În cădere dădu drumul mărgelei pământ pe care o smulsese de la gâtul Mariei, care cădea ca fulgerul şi se desfăşura încet, până o văzu departe, asemenea unei lune. El cobora cu cartea în mână, apropiindu-se de pământ. Deschise ochii în aerul răcoros şi mirositor al unei grădini cu flori”.
„Fusese vis, visul lui cel dat de aievea, sau fusese realitate de soiul vizionar, a toată realitatea dumnezeiască”?
Da, fusese un vis halucinant, cât o previziune ştiinţifică reală, care se va întâmpla peste o sută de ani cu Apollo 11, şi cosmonautul Neil Amstrong, când a pus piciorul pe lună a rostit celebrele cuvinte: „Un pas mic pe lună, un pas mare pentru omenire”.
***
În poezia, Povestea magului călător în stele, circumstanţa în care apare ipostaza de cosmonaut este cu totul paradoxală.
În fond, este vorba de un împărat „bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea” / Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort / Rog cerul să-nmulţească a vieţii mele clipe / Pe-a fiului meu umeri voi pune pân-trăiesc / Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc”/
„Dar cum viaţa are multe alunecuşuri rele”, s-a gândit că „Nainte de-a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur – eu voi ca să-l încerc”, să-l trimită la şcoala „unui bătrân mag / care / când încă eram tânăr, el tot bătrân era / În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune / Viaţa lumii toate în minte-a-i a-ncăput / Trecutul – viitorul, el poate-a ţi le spune”.
Copilul ascultă glasul părintelui său şi-i promite că se supune măsurei ce i-o destină. Şi zice: „Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare / Atunci eu mă voi duce, pe calul pârg călare, / M-oi duce pân la poala muntelui Pion / Ş-apoi, pe jos de-acolo eu muntele-am să sui / Ca gândurilor mele aripe să pui”
În legătură cu muntele Pion, din cartea Rădăcinile neamului românesc, de Gh. Voina, se pare că este vorba de muntele Kogaionon-Kogaion, sau Cozia de astăzi, care era ocolit de râul cu acelaşi nume, cu apă termală. Pe vremea dacilor era un centru energetic al pământului, şi aici, armata lui Traian se trata de reumatism. Nu întâmplător, tot aici au trăit marii preoţi Zamolxis, Deceneu, Vezina etc., într-o peşteră săpată în munte, ce conţine două camere şi un tunel.
Feciorul de împărat urcă muntele şi-l găseşte pe mag, „retras într-o sală de marmură tradafirie, „încins în strălucitul şi negrul lui talar”, vorbind de unul singur „că orice om în lume când se naşte – un înger, o stea din cer s-aprinde / şi pe pământ coboară în corpul lui de lut / a gândurilor aripi în om el le întinde / Şi pune graiul dulce în pieptul lui de lut”.
– „Părinte – el zice – şi-adânc, se-nchină / Bătrânul meu tată aici m-a trimis”
– Venit-ai? – bătrânul răspunde – şi c-o mână el cartea cea veche a-nchis / Văzut-am din carte ca viaţa bătrână curând se sfârşeşte” /
– Copile, îi zise – De-ai fi ca alţi oameni, atuncea se poate / Ca soarta ta-n bine din rău aş schimba, / Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată, / A sorţilor stele de mine-s purtate / Dar tu în tot cerul nu ai nici o stea /
Aici este momentul mirabilis, ce conţine paradoxul acţiunii. Faptul că acest copil nu are o stea, înseamnă că nu s-a născut încă, şi acest fenomen l-am explicat în tema din Sărmanul Dionis. Sufletul acestui copil, este încă, conform metempsihozei – la pieptul lui Zoroastru. Deci, n-a fost încarnat în nici un trup, n-a avut nicio stea. Înseamnă că toată această poezie, a fost scrisă din amintirea acelei trăiri, când era numai suflet, la pieptul lui Zoroastru, fenomen care se cheamă déja vu.
Şi fiindcă el nu se putea deplasa singur, magul – care-l întruchipează pe Zoroastru – îl va adormi şi va pleca cu el, întruchipat ca o umbră, să-i arate lumea din cer. Şi fiindcă prima stea ce-i ieşi în cale, este pământul, înseamnă că şi pământul este în cer, lucru ce-l va întări în călătoria lui printre stele, când o va defini ca pe o stea albastră.
Şi iată cum descrie el panorama pământului, în timp ce se îndepărtează de el, la o distanţă relativ egală cu cea a cosmonauţilor, Iuri Ggarin (1961) şi Prunaru, care au ocolit pământul la aproximativ 300 km.
– „Vezi tu – zice umbra – pe-a hăului vale / Pământul cu munţii-i ce fumegă stins, / Cu mări adormite ce murmură-n jale; / Dorm populii, ţări şi cetăţile sale. / Deasupra-ţi oceanul de stele întins / Pământul departe-n-tr-un punct s-a contrage / Căci lumi de departe în puncte se schimb, / Dispar a pământului viziune vagă”.
Că pământul de departe într-un punct s-a contrage, este după noi o previziune ştiinţifică, ce s-a împlinit în fotografia pământului, făcută de sonda Cassini-Huygens, de la 1.300.000.000 km, când a trecut printre inelele lui Saturn.
Iar imaginea pământului dispare, când soarele e un punct văzut de la distanţa de 1000 de ani lumină, de la Antares, care e de şapte milioane de ori mai mare ca soarele nostru.
O altă plimbare mai lungă o face când „magul se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară, Pe ea mergând călare în infinit el zboară / Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele, / El zboară fără preget ca tunetul rănit, / În sus, în dreapta-n, stânga, lanurile de stele / Dispar – El cade-un astru în caos azvârlit / Căci la un punct albastru privirea-i aţintită, / L-a haosului margini un astru blând, uşor, / Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită, / Zboară ca gândul care l-aruncă-n viitor, / Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său, / Ce liniştită-i dânsa, în pace ea păşeşte / O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu”!
În ceea ce priveşte ipostaza de cosmonaut din poezia Luceafărul, ea întâmpină oarecare dificultăţi, din cauza cuplului, Luceafăr-Hyperion, ce par a fi ca nişte fraţi siamezi, dar în realitate sunt două personaje astrale total deosebite. Pentru a le indentifica personalităţile, va trebui să apelăm atât la folclor, cât şi la cartea lui Jaques Brosse, Maeştri spirituali. Din folclor, îl vom identifica pe Luceafăr, care în realitate e planeta Venus, cunoscută în popor ca Luceafărul dimineţii, având o lumină puternică cotată imediat după lună. Din Maeştrii spirituali vom cunoaşte gnosticismul, un curent precreştin, care susţine că sufletul este încătuşat în trup. În 1945, la Nag Hammadi, în sudul Egiptului, s-au descoperit noi colecţii de scrieri gnostice. Unul din cei mai vechi maeştri gnostici ar fi Simon Magul din Samalia, care apare în Faptele Apostolilor. Un dicipol al său, Basilide, susţine că, sunt trei lumi suprapuse, prima în care sălăsluieşte Dumnezeu Tatăl, a doua formată din 365 de ceruri populate de eoni, şi cea de a treia, de jos, este lumea noastră, creată de Demiurg, care nu este altul decât Iahve. Un alt discipol, Valentin, susţine că Dumnezeu Tatăl, se uneşte cu Gândirea (Ennoia), dând naştere la 15 perechi de supereoni, care pot fi consideraţi hiperioni, deci fii ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt arhonii, care conduc fiecare un număr din cele 365 de ceruri. Se pare că Hiperion este arhonul care răspunde de cerurile de jos, şi deci, el ar fi într-un fel, daimonul care se întrupează în Luceafăr, şi beneficiază de popularitatea acestuia în a se îndrăgosti de „fata din rude împărăteşti” pe care o vede în fiecare seară într-un palat de pe pământ. Aceasta este prima ipostază de cosmonaut, care datorită privirilor lui idilice, fata îi va răspunde că „de dorul lui şi inima – şi sufletu-i se umple”.
A doua ipostază este când, Luceafărul apare metamorfozat de două ori, fie în tânăr voievod, fie a doua oară într-un prinţ, care îi oferă cum s-ar spune în popor, luna de pe cer, adică o cere în căsătorie cu promisiunile următoare: „O, vin în părul tău bălai – s-anin cununi de stele –/ pe-a mele ceruri să răsai / mai mândră decât ele”. Reiese de aici că, acordându-i nemurirea, o coroană de stele şi un loc în cerurile lui, el este în adevăr fiul lui Dumnezeu. Cum fata îi promite că acceptă căsătoria, cu condiţia ca el să vină pe pământ, „fii muritor ca mine”, Luceafărul îndrăgostit consimte sacrificiul. Dar cum nemurirea e un apanaj dumnezeiesc, el trebuie să ia consimţământul tatălui ceresc. Pentru aceasta,
„Porni Luceafărul, / Creşteau în cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.
Aceasta este a treia ipostază, când zboară în cosmos, ca un cosmonaut adevărat. Într-un singur vers, sunt două previziuni ştiinţifice, prima, faptul că aripile îi creşteau în cer, corespunde astăzi cu panourile solare ale sondelor spaţiale, care se desfăşoară în zbor şi sunt cu atât mai mari cu cât vor avea de străbătut distanţe mai îndepărtate de soare. Exemplu, ultimele sonde ca Rozeta, care a întâlnit o cometă după 10 ani de zbor la 6 miliarde de km, sau New Orizont, care a cercetat planeta Pluton, situată tot la miliarde de km de soare. A doua previziune din versul respectiv este din domeniul relativităţii.
Ajuns la Dumnezeu, acesta îl recunoaşte imediat şi-i spune pe nume, dar îi respinge cererea de a renunţa la nemurire, cu următoarele cuvinte:
„Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume / Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”.
Mai târziu, îi va repeta iarăşi numele întărindu-i identitatea, când spune:
„Iar tu Hyperion rămâi / Ori unde ai apune. / Tu eşti de forma cea di-ntîi / Eşti veşnică minune”.
În sfârşit a patra ipostază de cosmonaut din această poezie, se defineşte când:
„În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarce”.
Deci se întoarce acum ca Hiperion, şi revărsându-şi lumina ca un luceafăr, descoperă că:
„Pe cărările din crânguri / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”.
Cum aceşti tineri în viaţa cea aievea, erau Veronica şi Caragiale, la apelul ei de a reveni: „Cobori în jos Luceafăr blînd”! el recunoscând-o, răspunde mânios: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dacă-oi fi eu sau altul. / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în sfera mea mă simt, / Nemuritor şi rece”.
Faptul că el rămâne în cer şi nu se mai întoarce pe pământ, îl putem asemăna cu viitorii cosmonauţi pe care NASA îi va trimite pe Marte, în anul 2030, şi care vor rămâne acolo definitiv. Iată deci, o nouă previziune ştiinţifică ce reiese din aceste ultime versuri ale Luceafărului, ce se vor realiza în viitorul apropiat.
În încheierea lucrării noastre, ca răspuns la decizia Luceafărului de a rămâne acolo sus, ca un „nemuritor” după cum merită, cred că cel mai bine se potriveşte salutul gladiatorilor din Roma, adresat împăratului înainte de a începe lupta în arenă, răspus extrapolat la situaţia noastră,
Ave Hyperion, „morituri” te salutant!
(Din volumul în pregătire „Dincolo…Dincoace-Respectul”, de Ion N. Oprea, antologie, cu participarea membrilor cenaclului literar la distanță)
