Cuvânt și iubire

„Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos, dar nimănui nu i se potriveste așa de mult ca judecata conștiinței sale”.

 – Sfântul Marcu Ascetul

   Termenul „conștiință”, derivat din termenul latin „conscientia”, înseamnă „cunoaștere”. Conform dicționarului „este sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers; este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale”. Poate fi considerată și ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni, asupra binelui sau răului făcut. În opoziție cu materia, este gândire, este spirit.

   Conștiinței i-a fost acordată o atenție mai mare începând cu secolul al XIX-lea. Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) înțelegea prin conștiință punerea în relație a conținuturilor psihice cu eul (subiectul conștiinței). În cazul în care nu era percepută de eu, se afla în sfera inconștientului. Conștiința nu se identifică cu psihicul, acesta reprezentând totalitatea conținuturilor psihice: „Există o atitudine de complexe psihice care nu toate sunt legate în mod necesar de eu”, afirma Jung.

   Psihologul și gânditorul britanic Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „a fi conștient înseamnă a gândi”, cunoașterea însoțind activitatea spiritului, iar faptele conștiinței sunt mijloace de echilibru față de forțele mediului. După teoria sa „rațiunea de a fi a oricărei funcțiuni a vieții este de a echilibra printr-o creștere de forță care tinde să o distrugă”, ca atare conștiința „trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții”, iar sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea, și aspirația către plăcere să fie pusă în scopul conservării vieții. Optimist exaltat la începutul vieții, Spencer a mers pe linia evoluționismului. Descoperirea celei de a doua legi a termodinamicii i-a schimbat viziunea, reflecțiile lui asupra stării finale a evoluției devenind mai sumbre, neexcluzând posibilitatea disoluției și anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”. Spencer care jurase că nu va intra în Biserică, desigur nu cunoscuse că Biblia nu contrazice știința, deci nici cea de a doua lege a termodinamicii care spune că toate lucrurile tind spre haos, dezordine și moarte. Ea însă ne vorbește despre Dumnezeul Atotputernic și Creator care controlează legile universului, actul creației fiind un act de anulare a legii entropiei. Biblia ne mai spune că va veni un timp în care legea entropiei nu va mai avea putere asupra noii creațiuni a lui Dumnezeu, că „natura va fi eliberată din sclavia degradării”(Romani 8:21).

   În cariera filozofică a francezului Alfred Fouillée (1838-1912) s-au putut distinge două perioade: prima, cea a studiilor sale platonice, din care se reține ideea spiritualistă, dezvoltată însă în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului,  și a doua – caracterizată prin doctrina „ideilor-forțe”, situată între epoca dominată de pozitivismul filozofului francez Auguste Comte (1798-1857) și evoluționismului mecanicist al lui Spencer, între epoca în care psihologia și sociologia își formau caracterul de științe independente. Doctrina lui Fouillée deși este o reacție contra pozitivismului –   cunoaștere bazată pe experiment –,  a rămas totuși încătușată în formele pozitiviste ale timpului. Filozofia lui nu caută un principiu spiritual transcendent dar, în acest plan al științei, al experienței și al ideilor forțe, el a câștigat pentru doctrina sa avantajele și caracterele spiritualismului, de exemplu ideia de finalitate și ideia de libertate a spiritului. Elementului mintal – constitutiv al evoluției –  îi alătură posibilitatea de acțiune finală, făcută cu un scop conștient, liberă. Ideea libertății fiind prin ea însăși o forță activă, pe ea se putea clădi o doctrină morală. În lucrarea sa „Evoluționismul ideilor – forțe” se ocupă de „Factorii mentali ca factori de evoluție”, arătând că stările mentale, sentimentele sau ideile trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții. Conștiința lucrează mai întâi ca un „excitant general al activității, al energiei mentale și, corelativ, al energiei cerebrale”. Dacă avem o conștiință a raportului dintre parte și tot, dintre cauză și efect, dintre principiu și consecință sau chiar numai a unei simple întâlniri accidentale în timp sau spațiu, această conștiință „adaugă motivelor obiective de asociere, o rațiune subiectivă care are o valoare considerabilă”. Ca durată, conștiința este un mijloc de fixare, este o capitalizare. Dacă conștiința este absentă, lucrul trebuie reînceput, „este lucrul Penelopei”. Face alte câteva precizări importante: Conștiința este o acțiune concentrată, devenită luminoasă pentru ea însăși, mai puternică față de ea însăși, dar și față de alte forțe în legătură cu ea; conștiința este un modificator al intensității sentimentelor, dar și modificator al intensității impulsiunilor; orice linie net trasată în conștiință  devine o direcție posibilă pentru acțiune; ea nu este numai o forță de reînoire și de amintire care reproduce faptele anterioare, ci ea le situează în timp și spațiu, progresul devine posibil, fiindcă prezentul servește ca punct de plecare pentru o lucrare viitoare; conștiința este un mijloc prin care se stabilesc legături de cauzalitate între fenomene; ideea acționând asupra emoțiilor noastre profunde, le dă o determinare și un caracter definit, o forță directoare. Ajunge să conchidă despre conștiință că este, prin ea însăși, „un mijloc de prescurtare, de abreviere” care poate „reduce enorm durata evoluției și numărul de lovituri de zar pe tabloul hazardului universal”, ca atare este o simplificare; conștiința se servește de o alegere inteligentă și care continuă și împlinește „selecțiunea naturală”, este, pentru om, un mijloc de realizare pentru ideile sale; este experiență ca sentiment și ca acțiune și în același timp și ca gândire, care își face loc în realitate.

   Filozoful german Immanuel Kant (1725-1804) găsise unicul fundament ferm al judecăților morale – conștiința morală comună oamenilor care operează cu judecăți de apreciere morală. De aici au pornit cercetările sale morale: Nimic nu ar putea fi considerat bun decât o voință bună, deoarece talentele, cu proprietăți ale temperamentului pot deveni rele și dăunătoare dacă nu intervine voința a cărei calitate el o numea caracter; voința bună este o voință pură, deci morală; datoria este cea care determină acțiunile prin forma legii morale, iar legea morală nu este altceva decât expresia rațiunii pure practice, adică a libertății, din care derivă și starea de conștiință morală – remușcarea. El enunță porunca moralității: „Acționează astefel încât maxima voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei legislații universale”. Datoria, pentru el, constituia singura lege morală, celelalte le considera principii deoarece permit excepții, de care însă o societate umană nu se poate lipsi. Și totuși, a considerat sfântă legea morală, iar omul – subiect al acestei legi. Admitea credința într-o ființă atotputernică și absolută, afirma însă că „morala duce inevitabil la religie”. Fac o paranteză precizând că în zilele noastre, Înalții prelați ai Bisericii ne amintesc că Religia produce morala și cum este religia așa este și morala. În fine, lui Kant, concepției sale morale, i s-au adus multe critici. Printre ele, faptul că vorbea despre un „rău radical” care nu s-ar datora sensibilității, ci unei tendințe de a nu se supune legii morale, datorită voinței libere. Filozoful român Nicolae Bagdazar (1896-1971), autorul Studiului introductiv la volumul „Critica rațiunii practice” întreabă: „Cum să ne explicăm o astfel de înclinare sau de tendință a voinței spre rău, atunci când ea nu se mai află sub influența sensibilității? Ce ar putea s-o mai determine la rău? Căci, ca voință liberă, deci ca manifestare a caracterului inteligibil, ea nu acționează decât sub imperiul legii morale”. Sigur că filozofia lui Kant a avut și merite. Se pot cita sentimentele de admirație și venerație cu privire la legile morale: „Două lucruri au mișcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Cât despre existența Bibliei se exprima: „este cel mai mare beneficiu pe care l-a exprimat vreodată rasa umană”; „Orice încercare de depreciere este o crimă împotriva umanității”.

    Eseistul filozoful Petre Țuțea (1902-1991) nu l-a iertat, mărturisind că a citit „Critica rațiunii pure” ca student și că „înlemnise de emoție”, ca ulterior, înaintând în vârstă, să aibă aceeași emoție ca la citirea unui articol de ziar. „Spunea Kant că el e propriul său legiuitor și stăpân. Cum să fii legiuitor și stăpân într-un univers în care ești înlănțuit? (…) Deci, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia gândirii și să introduci credința în Dumnezeul creștin care s-a arătat triumfalnic, teandric și trinitar. (…) Kant nu are nici un adevăr!”. Când a fost întrebat: De unde atunci gloria lui Kant?, Țuțea a răspuns: „Din subtilitatea gândirii”. Frumos, elegant răspuns, subtilitate fiind o judecată greu de înțeles, care face distincții fine și adesea excesive, chiar inutile! Și… neadevărate, după afirmația tot a lui Petre Țuțea. Aduc aminte alte cugetări ale lui: „Absenta afectivității este sterilizantă”, afectivitatea fiind componenta fundamentală a psihicului uman, alături de cogniție – facultatea de cunoaștere. „Nu întâmplător, se spune, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție”, supraestimând când pe una, când pe cealaltă.

   Importantă este fiecare din aceste două părți și necesară este găsirea unui echilibru între rațiune și sentiment pentru liniștirea ființei, în drumul spre dobândirea fericirii!

   Ajung cu gândul la zilele noastre… Constatăm că ne aflăm într-un punct al existenței în care se ivesc tot mai multe probleme cu semnele lor de întrebare și mai puține soluții și răspunsuri care să ne satisfacă, să ne liniștească. „Sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers” este fragil; realitatea din jur percepută prin senzații și gândire este distorsionată, de asemenea și sentimentul pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni. Reprimarea spirituală din timpul dominației materialismului a dus la nemulțumirea sufletelor, la dezechilibrul sufletesc și la deprecierea valorilor morale. Agitația a cuprins ca un lanț omenirea. Neliniștiți nu sunt numai tinerii astăzi, ci și oamenii de toate vârstele. Vicioasele supapele găsite au fost corupția, degradarea, incompetența… Spațiul și timpul în care trăim a început să fie perceput fals, datorită exagerării libertății; conștiința noastră, capacitatea de a percepe lumea – ilogică.

    S-a ignorat formularea biblică „precum în cer, așa și pe pământ” neluând în seamă legile existente ale universului a căror respectare ne pot folosi, nici legea lui Niels Bohr (1885-1962), fizicianul danez care a elaborat teoria echivalenței dintre macro-cosmos și micro-cosmos, observând că în interiorul unui atom este exact ca în sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii și neutronii fiind planetele. Am uitat că Legea marelui infinit este unică și eternă micului nostru infinit și că acesta este un principiu divin multiplicat în diferite forme. Căutăm în imensul Cosmos și de fiecare dată îl găsim perfect organizat, constăm că fiecărui sfârșit i se pregătește un nou început… Sau cum am citat într-un vers de-al meu: „Prin naștere acoperim o infimă parte din absența lumii; prin dispariție lăsăm loc liber unei alte prezențe.”

   În Sfânta Scriptură avem multe pilde despre lucrarea conștiinței cu voia sa liberă –  putere sufletească pe care o are omul, de asemenea de la creare – datorită căreia poate alege între bine și rău. Fiecare om cu mintea sa, adică cu judecata sa, își poate da seama de această liberă alegere. Unul dintre cele mai importante figuri creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Preotul, dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, din Iași, într-un dialog avut, redă definirea conștiinței potrivit învăţăturii creştine: „conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om”, spunând totodată că deși se cunoaște că omul este mai întâi conştient de sine însuşi, Sfinţii Părinţi nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conştiinţa în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conştiinţa morală. Glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului îl îndeamnă la împlinirea legii morale, ea fiind înscrisă ontologic în om de către Dumnezeu încă de la naştere. Conştiinţa morală, ne amintește în continuare, poate fi puternică ori slabă, trează sau adormită; când este conformă cu legea morală se numeşte adevărată şi dreaptă, iar cea care prezintă ca bun ceea ce este rău şi ca rău ceea ce este bun se numeşte falsă, rătăcită sau greşită. Conştiinţa nedispărând din sufletul omului, împlineşte, în viziunea religioasă un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârşirii este martor, iar după săvârşire este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, pentru ca să nu mai cultivăm răul. „Lupta perpetuă a creştinului constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată”, mai spunea preotul.

   Contemporanul nostru, medicul neurolog și psihiatru, prof. dr. Dumitru Constantin – Dulcan definește conștiința ca „un ram dintr-o altă conștiință – cea cosmică, deci o rațiune, o cunoaștere, și o descoperim acum, spune dumnealui, ca emoție”, sintetizând totodată: „conștiința cosmică, conștiința umană și energia matricială din care toate sunt făcute (ordinea lucrurilor)”. „… Și atunci să ne punem întrebarea: creierul este o masă anatomică – discuția o purtăm neurologic – , şi nu poate să aibă inteligență, să facă distincția între bine și rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoaștere, este conștiință! De unde vine conștiința? Din marea conștiință cosmică: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseste pur şi simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă, care este calea greșită, eronată, care poate să ducă la suferință, la boală și la moarte… Cu această cunoaştere, de aici, te duci în planul de dincolo, unde se continuă cunoaşterea. Omul este o continuă cunoaştere, ca şi Universul, o continuă prefacere şi evoluţie”.

   Despre cum lucrează conștiința, Sfinții Părinți ne spun: „Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și un paznic necontenit – conștiința”. De asemenea ne sfătuiesc să gândim la dragostea arătată de Dumnezeu la dăruirea acestui „judecător nemituit” ca să ne facă mai înțelepți, să ne descotorosim de păcate încă din această lume în care suntem.

    Și dacă conștiința nu ne părăsește niciodată, dacă ea este judecătorul nostru – spun – înseamnă că nici remușcarea – mustrarea de cuget, părerea de rău, regretul, nici el nu pleacă din sufletele noastre; nu trebuie nici să apese prea tare, dar trebuie să existe. Cred că numai oamenilor orgolioși le poate lipsi părerea de rău.

   Preotul Boris Răduleanu (1905-1990), trecut prin temnițele comuniste, vorbea despre pocăința – „metanoia” care nu este numai regret, ci este și „schimbarea felului de a fi și a vedea. (…) Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconștient”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord