Cuvânt și iubire

„Pentru cei mai mulți dintre noi marele pericol nu este că țintim prea sus și nu reușim, dar că țintim prea jos și reușim.”

 – Michelangelo

   Unitatea, definită ca numărul unu, ca însușire a tot ce constituie un întreg indivizibil, are și înțelesul de unire, solidaritate, armonie, realizată prin dorință și atracție. Unitatea este dorită deoarece ea determină un climat favorabil liniștirii sufletelor și face loc iubirii între oameni. Când dispare unitatea, dispare și armonia dintre oameni. Ei încep să nu se mai înțeleagă, se dușmănesc în loc să se respecte, liantul existent al sentimentului de iubire dispare, se produce acea numită învrăjbire. Armonia îi unește pe oameni, dezbinarea îi separă, anihilează forța de coeziune care i-a unit cândva. Se ivesc certuri, conflicte, totul pare a nu avea rezolvare. Sensibilitatea oamenilor dispare treptat sau dintr-o dată, apar judecățile dure, confuzii ale rațiunii. Oamenii se înrăiesc, rolul inimii de a vedea ceea ce unește este estompat, iar mintea nu este capabilă de acest lucru. Dacă sentimentul patriotic pe care îl are fiecare om – gradat funcție de sensibilitate și cunoaștere – este afirmat de cineva, acel om nu mai prezintă încredere pentru mulți, începe să fie ironizat, criticat. Este etichetat ca nesincer sau interesat. Dacă te referi la neam ești cotat naționalist, ca și cum nu ai avea dreptul să vorbești de neamul tău. Mândriei apartenenței la un neam i se alătură imediat ura sau disprețul față de alte neamuri. Deși definirea națiunii, neam, popor este una controversată la ora actuală, cred că trebuie să ținem seamă de spusele unui mare teolog al țării noastre: „Națiunile sunt entități voite de Dumnezeu”. Și poate că, în final, după diferitele „formule” găsite și aplicate de „marii” acestei lumi, va fi să fie conform voii Lui.

   Totuși, să ne întrebăm de ce am devenit dispuși a gândi și a face rău? Filozoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) susținea că omul este bun de la natură, că el își reglează relațiile cu semenii, identificându-se pe sine însuși cu ceilalți și astfel comportamentul său va fi unul deschis către celălalt, iar interesul propriu nu va avea întâietate în dauna prosperității comune, a tuturor. Levinas a gândit asemenea lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778) care spunea că natura l-a creat pe om bun și numai societatea îi pervertește comportamentul. Românul Petre Țuțea era și el de părere că omul se naște bun. Cu înțelepciunea-i și umorul delicat, spunea: „Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu și cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui”. Iar când se pune întrebarea: de ce totuși într-o societate pervertită, există unii care se comportă corect și blând, și rămân oameni buni?, li se poate răspunde că acei oameni păstrează în sufletele lor credința în Divinitate, cunosc legile morale, țin cont de ele și se comportă ca atare.

   Filozoful, istoricul, scriitorul american Will Durant (1885-1981) istorisind civilizațiile, spunea că „o civilizație se naște acolo unde sfârșește haosul și nesiguranța”. Și atunci se pune întrebarea: când se va sfârși acest haos, această nesiguranță în care ne aflăm? Anumite interese, mai cu seamă cele materiale dezbină pe oameni, dezbină popoare, lăcomia dezlănțuită nu cunoaște limite, ea este asemenea unui microb ce se înmulțește și domină aproape întreaga planetă. Acești microbi – banii – populează sufletul și mintea, creează veritabilul „super-organism” – lăcomia. Da, se poate spune că „microbul banului”, prin consecințele lui, a dus la apariția crizei civilizației contemporane cu multe „ramificații”, și la confuzii de natură ideologică.

   Omenirea, în prezent, este dezechilibrată, dezbinată, unitatea s-a rupt în fâșii mari, asemenea unei pânze care învelea cândva oamenii de pe această planetă și-i proteja. Oamenii sunt derutați, de cele mai multe ori prost informați, se fac confuzii și slăbesc viziunile proprii dobândite cu atâta voință pentru unitatea din interiorul, dar și din exteriorul nostru. Oamenii au devenit egoiști, materialismul le întunecă mințile și perspectivele, răul se extinde, tulbură spiritele și creează grave neînțelegeri.

   Starețul Tadei (1914-2003), unul dintre cei mai mari duhovnici ai Serbiei, de origine română, referindu-se la țara noastră, amintea cuvintele pictorului Nicolae Grigorescu care îi relata scriitorului Alexandru Vlahuță, pe la sfârșitul lunii ianuarie, anul 1859: „ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Își ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrățișau și încingeau hora în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva în casă? Văzut-am bătrâni care plângeau de bucurie”, întrebându-se, în continuare, așa cum ne întrebăm și noi acum: „Ce se întâmplă în sufletele noastre?… Mai lăcrimează careva dintre noi, gândind la împlinirea unui ideal? Ne îmbrățișăm, ne mai prindem în hore sărbătorind unirea? Dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul sfânt și mare al unității?”. Și încă un adevăr spus: „dacă politicienii ar fi toți într-un cuget, oamenii nu ar mai fi dezbinați”.

   Necredința, ura, orgoliile ne dezbină și ne fac să nu mai putem fi uniți prin ideal și credință. Mihai Eminescu – cea mai importantă voce poetică din literatura română – și să nu uităm că fiecare țară își are vocea ei poetică remarcabilă –, spunea, că nu e  român cel ce combate „Biserica și ritualele ei”. Și mai scria Eminescu, iubindu-și Patria: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? / Braţele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ţi mare, mare viitor…”

   Amintesc și frumoasele cuvinte ale lui Julien Green (1900-1998), american născut la Paris, scrise despre țara sa de origine: „Stăteam nemișcat. Am auzit un zgomot de mașină, ca palpitațiile unei inimi uriașe, și, cu fața la perete, am început să ascult zgomotul în timp ce vasul ieșea din port. Ceva în mine măsura distanța care se căsca între noi, din ce în ce mai mare, și m-am gândit la tine, America mea.”

   Istoricul Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”, iar scriitorul Mihail Sadoveanu arăta că „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

  Unitatea poporului român, de câte ori s-a dovedit a fi existat, s-a bazat pe unitatea de ideal și credință. Părintele Tadei amintea: „În grădina Ghetsimani El s-a rugat pentru unitatea celor ce vor crede în El. Nu a impus-o, nu a poruncit-o, ci s-a rugat pentru ea, recunoscând astfel că va fi cea mai anevoioasă aspirație pe care oamenii trebuie s-o înfăptuiască…”.

   Trăim într-o vreme cu situații complicate, vectori neclari schițați la niveluri superioare coboară până la individ, unde totul se dispersează și individul se izolează. Chiar dacă a avut cândva un ideal, de unul singur idealul este greu de realizat, oamenii au nevoie unul de altul, popoarele au nevoie unele de altele, numai uniți pot avea rezultate mulțumitoare, de ordin material și spiritual. Încurajator este faptul că nici un om nu este singur, nici un popor nu este singurul, ceeace avem noi, în mare parte au și alții, chiar dacă ne sunt departe, o coeziune sufletească există și ea nu trebuie neglijată. Este adevărat că mulți se conectează la internet, dar nu se conectează unul cu altul – face to face –, pentru a ne pune toate simțurile în rezonanță, a ne ajuta să clădim un ideal clar, sincer, trainic, care să ne fericească viața. Este totuși un dar al civilizației, un pas făcut înainte, de care trebuie să beneficiem. Trist este că am auzit voci ale unor intelectuali de seamă care exprimau nonsensul vieții. Îndemn la dezarmarea ființei?

   Am mai spus că natura ne oferă exemple de armonie, echilibru. Omul, cu natura sa egoistă adunând mai mult decât îi este necesar pentru existență, a violat această armonie și în cele din urmă s-a ajuns la criză.

   Dar, știut este că în viața omului lucrurile se desfășoară pe baza principiului luptei contrariilor și deci, după rău urmează binele, după insucces – succesul ș.a.m.d., și, în acest mod  se continuă lupta vieții. După criză omul va fi nevoit să lupte și va ajunge din nou la armonie. Trebuie doar ca cineva s-o gândească. Trebuie să existe minți care pot întrevedea soluțiile ieșirii din criza în care suntem în prezent, haosul – conceput ca lipsă a ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții.

   În zadar unii preconizează războaie cumplite, prezic că „țările învingătoare vor începe noi dominări și înrobiri ale altor popoare, că prostia omenească va rămâne neschimbată; nedreptatea și masacrele vor continua la nesfârșit. După război creșterea bruscă a populației va constitui un pericol pentru specia umană; sectele și partidele vor reprezenta un pericol pentru statele democratice; fanatismul religios și politic va face noi victime după război etc”. De ce să înrăutățim situația și mai mult cu aceste judecăți diabolice? De ce să nu credem că omul va începe să simtă că poate echilibra forțele egoiste cu cele altruiste? De acord că adevărul nu trebuie ascuns ci recunoscut, dar fiecare să ajute cum poate la găsirea unor măsuri pentru remedierea situației de criză, fie ea de orice tip. Poate criza prin care trecem ne va duce spre o lume pe care sufletele noastre o doresc, la o conexiune generală, întrucât puterea celor mulți, întotdeauna se însumează.

   Solidaritatea și coeziunea socială depind de valorile care ne unesc, de spiritualitatea care ne definește. Acest fond sufletesc comun nu poate veni decât din educație și cultură. Mințile vor putea aborda problemele complicate ale acestei lumi, vor putea vedea bine realitatea și vor putea prevedea un viitor fericit pentru omenire. Dacă vor fi minți diabolice, lumea va decădea mai jos de pragul la care a ajuns și nu ne dorim acest lucru. Orice om normal nu-și poate dori decăderea.

   În prezent există o jenantă confuzie a valorilor spirituale. Se simte însă o revenire. Începe să se înțeleagă că Religia transformă un popor într-o masă de oameni culți, care înțeleg că natura există ca întreg, ca unitate reală, absolută, supranaturală, oglindită multiform ca întreg, Dumnezeu fiind unitatea reală și nepieritoare. Unul există în culmea universului, „este viu, este fecund; el participă la toate lucrurile, așa cum toate lucrurile participă la el; el coboară în multiplicitate, așa cum multiplicitatea se ridică la unitate; și această unitate multiplă este adevăratul Dumnezeu și această multiplicitate este adevărata lume”.

   Scriitorul englez Gilbert Chesterton (1874-1936), apologet al creștinismului, spunea: „Pericolul în cazul necredincioșilor nu este că ei nu vor mai crede în nimic, pericolul este că vor fi dispuși să creadă orice”, și în zilele noastre s-a adeverit acest pericol.

   Arhim. Mihail Daniliuc – egumenul Schitului Vovidenia-Neamț, preciza că „Unitatea poporului nostru rezultă, în primul rând, din unitatea de credință”. El spunea că unirea românilor s-a făcut deoarece au fost condițiile externe favorabile, dar, în primul rând unitatea credinței i-a făcut să-și dorească unitatea statală. De atunci „Societatea românească s-a fragmentat mereu, îndepărtându-se de Dumnezeu, consecințele nefaste se vădesc tot mai accentuat. Printre ele, se profilează clar perimarea simțământului național, patriotic. A ne iubi țara, neamul, sângele din care am răsărit, religia în care am crescut, par să nu mai constituie dezideratele de căpătâi ale fiecăruia dintre noi. Unitatea poporului nostru rezultă, în primul rând din unitatea de credință”.

   Viitorul nostru este legat „ombilical” de trecut și nu poate fi secționat. Zadarnică a fost încercarea unora! „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naște din el”, a spus-o scriitorul francez Anatole France.

Vavila Popovici – Carolina de Nord