Camelia Cristea: Poesis
M-am trezit
M-am trezit sfioasă adunând tăceri…
Buzele ce-s strânse au făcut și riduri,
Unde ești tu oare? Ai rămas în ieri?
Și-au crescut din iarbă parcă niște ziduri.
Țipătul acesta este unul mut…
Inima îl știe, sinele-l cunoaște,
Am făcut poteci în necunoscut
Ochii au găsit zările albastre.
Toaca rugăciunii sună a trezire,
Toamna vine grabnic cu alai de flori,
Pe poteci de gând străjuiesc castanii
Doar cu amintiri calde mă înfiori.
Se topesc ghețarii din Alaska noastră
Sania e trasă de câinii știuți,
Par așa grăbiți… se întorc acasă,
De un bici de viscol, parcă sunt loviți.
Într-un clocot surd arde ceaiul verde,
Așchia de brad, flacăra o vede,
Ceașca tot așteaptă mână să-ți sărute
Singură pe masă…doar cu doruri multe!
Valul
Am clădit în grabă prea multe castele
Dune înălțate, nisip mișcător,
Valul mării trece toate-s spulberate
Mâinile-mi sunt goale, sufletul…nu-i gol!
Din adâncul mării scot pe rând și pietre
Să pun temelie iarăși să clădesc
Arvunez în ele, spuma mea de viață
Și învăț din nou clipa s-o trăiesc.
Dacă valul trece, pietrele rămân,
Din cenușa arsă, pulbere adun.
Pasarea rănită cere vindecare
Și-nvață încet către cer să zboare.
Azi și mâine
Am oftat adânc atunci
Când mânjit era pământul
Și în cute de durere
Se strivea ușor cuvântul.
Am pus liniștea să doarmă
În cămara cea gătită
Primenită-mi este casa
Și cu flori împodobită.
Am aprins și lumânarea
Cu nădejdea de mai bine
Toate vin și trec prin lume
Cu un scop și rost anume!
Am ținut în palme fruntea
Când cărunta așteptare
Își făcuse drum la poarta
Cea zidită din visare.
Și-am spus pietrelor să tacă
Că strigau în disperare
Când un vânt bătea cu biciul
Drumul presărat cu sare!
Și-am spus oilor din turmă
Că e vremea de pe urmă
Și – așteptării de pe clanță
Că pe umeri port o zdreanță!
Nu mă vait și nici nu plâng
Când durerile mă strâng,
Dar pun mintea mea să stea
Într-un psalm cum știe ea.
Și pe muntele îndurării
Să dăm răul tot iertării!
Grâul bun să-l facem pâine
Să mai credem și în mâine.
Camelia Cristea
