Rodica Anca: Din Donosteea

30 Jun 2016 by m.gurza, Comments Off

 

Rodica și George Anca

 

RODICA ANCA:  Din DONOSTEEA

 

***

 

 Când, peste 4 sau 5 miliarde de ani, Andromeda şi Calea Lactee se vor ciocni, exact aşa va arăta cerul. Roşu şi minunat. Am văzut pe Discovery o simulare pe calculator.  Atunci, în viitor, ca şi atunci, în trecut, această culoare va însemna tot moarte.Dar ambele apariţii sunt departe, una  în  trecut şi cealaltă, şi mai departe în viitor.

*

Am și fost „desăvârșit contabil”… și controlor financiar, până când m-am săturat de cifre, și m-am decis pentru Intstitul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu ” din București, secția Ceramică, pe care am urmat-o timp de 6 ani. Dacă am terminat Institutul, îi sunt îndatorată mai ales  doamnei Cantemir, profesoara mea de desen!   Cred că eram prin clasa a 5-a. Era atât de rafinată, de elegantă în felul de a vorbi cu noi. Avea nume de domnitori, dar noi am auzit despre  Cantemireşti numai după mulţi ani, când istoria neamului nostru nu mai era un subiect interzis.

*

Am fost o generaţie norocoasă. In liceu am avut profesori foarte buni, formaţi la şcoli înalte înainte de război şi ei ştiau cum trebuiau să ne înveţe în aşa fel, încât nu numai să  înţelegem, dar să ne şi placă. Să şi dorim să învăţăm,de bună voia noastră. Eu cred că este de datoria noastră să ni-i amintim cu dragoste şi să-i omagiem cu tot respectul nostru, pentru ce şi cum ne-au învăţat. Au plecat prea curând din lumea noastră, cei care le-au urmat erau mai mult instructor politici, accentul punându-se  pe alte subiecte decât cele de cultură. Dacă putem să scriem şi să vorbim corect o frumoasă limbă română, asta se datorează doamnei profesoare le Limba Română, care ne-a arătat cum să învăţăm gramatica într-o manieră pe care n-am uitat-o şi nici nu am fi putut face dezacorduri gramaticale.

La fel erau profesoarele de fizică şi chimie, istorie, geografie. Fiecare. Dar tovarăşa profesoară Cioriciu, profesoara de Istoria şi Geografia URSS? Ce mai personalitate avea! Ne făcuse să ştim mai bine istoria URSS şi graniţele acesteia, decât pe cele ale propriei patrii! De limba rusă ce mai pot să spun?

*

Eh, am avut şi exemple din literatura noastră. Cum se numeşte? „ Proletcultistă”?  Da,  o mulţime de scriitori s-au pus în slujba regimului, născocind povestiri, poezii, balade, romane mobilizatoare. Deşliu, cu „Minerii din Maramures” sau „Lazăr de la Rusca”. Nici acum nu am uitat câteva versuri: „Clipă, stai, opreşte-ţi zborul,/ Se prăvale compresorul!” Unul, cred că Lazăr de la Rusca, nu mai sunt sigură, se aruncă în faţa compresorului, care stătea să se prăvălească în prăpastie, pentru a-l opri cu propriul trup: „Şi el geme sub obadă: „n-o să cadă! n-o să cadă!” Păi cu asemenea exemple mobilizatoare se mai putea plânge vreun copil că a obosit?

Sau Maria Banuş, cu al ei „Wu Wing” o năucise şi pe Rina de cap şi, deşi eu eram adolescentă, mă tot îndemna să luăm şi noi un copilaş coreean (sau vietnamez, nu mai ţin minte) să-l creştem noi, că de unde mâncăm noi două, poate să mănânce şi el! Că prea plângea în poezia respectivă că e mic şi că-i e foame şi-i e frig!

Gata, am obosit. Mă dor ochii. Iţi trimit ce-am scris, să vezi ce îţi aminteşti tu. Şi mai scriu şi mâine.

*

Tata a fost dat afară din Partidul Comunist, pedeapsă pentru că a trădat principiile  comuniste. Asta, pe mine nu m-ar fi necăjit de loc, dacă după ce am terminat liceul n-aş fi încercat să obţin un loc pentru bursă la examenul de admitere la facultate. Am fost chemată la Sfatul Popular de sector, adică la Sectia de Invăţământ şi certată şi făcută de ruşine că eu, fiica unui trădător al partidului, am tupeul să cer tocmai partidului bursă de studii, eu, care n-ar trebui nici măcar să fiu lăsată să dau examen pentru studii superioare! Mi-am băgat coada între picioare, ca o potaie jigărită şi am plecat plângând ruşinată şi profund jignită. Dar nu m-am lăsat şi am dat examen la „fără bursă” şi, bineînţeles că am picat.

            Abia peste mulţi ani, vreo zece cred, când nu mai era atâta stricteţe politică, am reuşit să intru la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”.  Pe care l-am terminat peste şase ani cu nota maximă, 10. Doar că acum aveam 31 de ani, nu 21, cât aş fi avut, dacă n-aş fi fost oprită, la timpul meu. Dar, decât niciodată, e bine şi mai târziu!

După cum bine ştii, în cei 10 ani, am lucrat într-o uzină  ca muncitor necalificat timp de un an, apoi am făcut o Şcoală Financiară Postliceală, şi am fost contabil alţi 6 ani , până când n-am mai îndurat şi am încercat din nou examenul de admitere la facultate, cu mai mult noroc, de data aceasta.

*

Tare mult mi-am dorit să mă fac medic şi nu aşa, orice fel de medic, ci chirurg neurolog.  Imi părea cea mai înaltă şi grea profesie şi poate asta a fost încercarea vieţii mele. Dacă aş fi reuşit, sunt sigură  că aş fi fost as în domeniu! Nu mă laud, m-aş fi dedicat trup şi sufllet împlinirii acestui vis şi mai ales ajutorării celor în nevoie. Dar destinul n-a fost de acord cu dorinţa mea.

Destinul sau alte forţe, mai lumeşti, care nu permiteau urmaşului unui renegat accesul la studii şi nici aspiraţii superioare conditiei umile a unui copil din clasa inferioară. Nu mă plâng. Alţi oameni ai ţării, intelectuali, politicieni de seamă, fie au reuşit să emigreze, fie au sfârşit torturaţi în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, deschis special pentru exterminarea elitei, fie, dacă au suprevieţuit ani şi ani la rând, încăpăţânându-se să trăiască, au fost eliberaţi bolnavi, bătrâni, neputincioşi, debusolaţi,doar pentru a muri curând singuri, părăsiţi de rude, de prieteni, de cunoscuţi, de toată lumea, stingîndu-se  trişti şi neştiuţi în tăcere şi singurătate.

Iar noi, copiii, tineretul, nu ştiam nimic din ororile astea, contemporane cu noi. Nici nu  îndrăznea nimeni să vorbească, pereţii aveau urechi pe vremea aia şi oricând se găsea cineva care să asculte şi să spună mai departe. Chiar şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, se mai descoperă în arhive secrete, rapoarte şi denunţuri între prieteni, rude, părinţi şi copii. În loc să devenim mai umani, mai apropiaţi, mai iubitori, mai uniţi, ne-am înrăit, ne-am înstrăinat, devenind mai nepăsători cu cei de lângă noi, Era vorba, cred, de supravieţuire. Ori stăteai cuminte în locul ce ţi s-a acordat şi executai fără să crâcneşti ordinele, ori erai scos chiar  şi din rândurile anonimilor. Orwell a avut dreptate: „porci” au existat întotdeauna, există şi acum şi vor  exista  mereu. Doar că şi-au pus alte măşti.

*

Fiindcă m-am străduit foarte tare să fiu o studentă silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi, începînd cu următorul, am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept premiu pe anul I am primit un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era vara anului l965.

 Acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, George Anca. Era student filologie.Veniseră mai mulţi studenţi, colegi cu el, la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia, şi de acolo au venit la Pârâul Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde noi, fetele, ieşisem la o îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat de vorbă, ne-au citit din versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat şeptic, au stat până spre seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de plecare am schimbat adresele, hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau cursurile. Peste vacanţă ne-am scris câteva scrisori, apoi  ne-am întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi iată, peste o lună se împlinesc 46 de ani! Ne-am împăcat  foarte bine, parcă am fi fost meniţi unul celuilalt.

În ziua aceea ploua.Se zice că dacă-ţi plouă la nuntă o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa sufletului, aşa a fost. Am făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi câţiva colegi de-ai mei şi de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi dar onorabile, apoi am mers acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi vreo patru-cinci sticle de Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate frumos pe masă, de Tanti Rina.

Căsătoria religioasă am reuşit s-o facem abia după vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în Statele Unite au venit în vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot  ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi pe Aurelia şi Petre Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care  a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am dat ei şi soţului ei ca amintire.

*

După ce şi-a luat serviciu, dimineţile plecam împreună. Atelierul meu era lângă Radiodifuziuna Română, unde reuşise să se angajeze ca reporter, mă lăsa pe mine la poartă şi el pleca puţin mai departe.  Drumul nostru trecea prin Cişmigiu. Era o bucurie în fiecare zi, şi primăvara şi iarna! Prindeam broscuţe mici şi verzi, că, mai ales dimineaţa, ţopăiau pe alei cu sutele, o vreme. Apoi erau copacii, frumoşi pe orice vreme, erau florile colorate, păsărele vesele, ce mai, începeam fiecare zi cu bucuria că trăiam, că eram fericiţi. Nici nu ne doream mai mult!

*

Trebuie să amintesc şi profesorii care mi-au îndrumat primi paşi în arta ceramicii. A fost Ion Popescu-Negreni. Ne-a predat desenul şi pictura. Venea la corectură îşi aprindea ţigara, se proptea în faţa şevaletului, după ce pufăia zgomotos şi cu nesaţ, spunea „da, bine” sau „ nu-mi place porcăria, ce-ai vrut să faci cu gama asta de culoare?” După ce ne arăta unde am greşit şi ne punea să corectăm, rămânea cu noi la o cafea, discutând în continuare despre lucrări, despre  pictorii şi sculptorii  vremii, despre cărţi, filme, expoziţii Toţi îl iubeam. Şi când ne certa o făcea fără să ne jignească, ne asculta argumentele, ne explica unde, de ce şi cum am greşit, întocmai ca un tată. De aceea şi noi, studenţii, îi alintam spunându-i „Papa Negreni”. Ne-a urmărit şi după ce am terminat facultatea, a vizitat toate expoziţiile noastre, şi ne-a dat speranţe în viitor.

Un alt profesor a fost Mac Constantinescu, pictor de avangardă, grafician si ceramist. A rămas de la el o fântână arteziană clasică, la intrarea în parcul Carol, care este decorată cu un mozaic minunat, reprezentând zodiacul. Şi lui îi spuneam Papa Mac, şi  il iubeam şi pe el. A trăit mulţi ani în Franţa, înainte şi după război, l-a portretizat pe  Brâncuşi .Când am terminat licenţa ne-a invitat pe toţi cei nouă absolvenţi ceramişti şi sticlari  ai anului 1971 la restaurantul de la parterul blocului turn  din spatele fostului  palat regal, ne-a tratat cu bunătăţi de care nu mai mâncasem noi vreodată, cum ar fi brânza aceea cu mucegai, nu-mi amintesc denumirea.  Ba da, camambert. Mie nu  mi-a plăcut nici atunci şi nici altădată, ce să fac, n-am ştiut  nicicând să fiu snoabă.

            Am mai avut-o profesoară şi pe doamna Zoe Băicoianu.

Rector era dl. Ioanid.

Decan la Arte Decorative, cum se numea facultatea noastră,era dl. Schobel. Era un om bun. Îi ajuta pe toţi cei care aveau nevoie de sprijinul său. Şi pe mine a vrut să mă ajute,   propunându-mi să mă facă membru de partid. I-am spus că nu se va putea, deoarece tatăl meu fusese exclus din partid, că am avut  mereu necazuri din pricina asta, dar mi-a răspuns că vremurile s-au schimbat odată cu  alegerea lui Ceauşescu la conducere, că mă ajută el, decanul, să fiu primită, fiindcă altfel îmi  va fi foarte greu să răzbesc mai departe. Dezamăgirea lui a fost mai mare decât a mea, când partidul i-a respins propunerea, ba, mai mult, s-au sesizat şi cei de la tineret ( Uniunea Tineretului Comunist ), au făcut adunare generală pe institut şi m-au exclus şi de acolo. Nu prezentam şi nu meritam încredere. Nu meritam eu o asemenea onoare! Mai mult, m-au umilit în fata tuturor colegilor din institut, ca pe ultimul infractor nelegiuit, care am încercat să păcălesc partidul clasei muncitoare. Cred că decanul a suferit mai mult decât mine. Ce i-or fi făcut şi lui, ce mustrări o fi primit…

            Cu G. povestea a fost alta. Terminase facultatea, voia să se înscrie la Doctorat, dar nu a fost primit, pentrucă nu era membru de partid. A trebuit să solicite să devină membru, să aducă recomandări solide şi, pe drept, pline de laudă. Dar lui i-au aprobat înscrierea si în partid şi la Doctorat. Norocul lui.

*

Dar mai întâi vreau să povestesc puţin din peripeţiile lui G. cu  joburile, că el a avut mai multe, în primii ani de depă facultate.

După ce a terminat armata, fiindcă scrisese în cele şase luni cât a fost  înrolat, mai multe articole la ziarul armatei, cred că se numea „ Apărarea Patriei”, cei de la ziar i-au solicitat să lucreze la ei. Dar pentru asta trebuia să devină militar permanent. Când a auzit el că va trebui să poarte uniformă militară şi să execute ordinele altora toată viaţa, n-a vrut, a refuzat. Eu am fost de acord cu el, cu toate că. din punctul de   vedere  al bunăstării, am fi dus-o mai bine. Dar şi viaţa lui, a noastră, ar fi fost alta şi sunt sigură că a ales bine.

După revoluţie, nu ştiu în ce an, a aplicat prntru Comisia Europeană pentru România, pentru postul de manager. După teste, cineva, un englez, l-a întrebat dacă ar accepta postul al  doilea. Desigur că berbecul cel căpos nu a acceptat!

A mai refuzat odată să fie ambasador nu ştiu unde, prin anii 90, la propunerea „Serviciilor”, când, aflându-se în India la o Conferinţa Mondială a Bibliotecilor, a primit acasă o scrisoare de ameninţare din Iran. Ne-am speriat foarte tare şi, presupunând ceva maşinaţii dubioase, n-a acceptat. Şi a plătit refuzul acesta câţiva ani mai târziu, când s-a prezentat el la un concus la MAE şi a fost respins.

De-alungul carierei a fost reporter, ziarist, inspector în Ministerul Educaţiei, 25 de ani director la Biblioteca Pedagogică Naţională, profesor universitar în Bucureşti, Târgovişte, Constanţa şi Oradea. Şi, bineînţeles, la Delhi University pentru şapte ani.

*

India mea

Ţara în care, dacă destinul nu ar fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul Învăţământui nu s-a găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba Română la Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar fi fost minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a fost numit. Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât să plătim ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte, urmând ca noi, eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa. Numai că pentru noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum,  a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de cusut, verighetele,  am mai adunat oarece bani de la Fondul Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am strâns banii numai pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la Minister şi m-am mai calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că nu mă descurc. Dar totul a mers bine şi am ajuns la Delhi, unde mă aştepta G la aeroport.

            Când eram tânără circula un fel de oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară am fost dansatoare într-un templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă în toţi anii în care am trăit acolo.

*

Dar mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am iubit studenţii lui G care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi vorbeau despre visurile lor, despre problemele lor, chiar ca unei mame.

Mi-au rămas acolo, în India, prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Memna. Cu Esha am reluat legătura de curând, şi dacă scriu cartea asta este pentrucă ea mi-a cerut. Pentrucă o iubesc şi pe ea şi India.

India, ţara spiritului, ţara templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi printre oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.

            Mitologia Indiană m-a fascinat şi m-a subjugat pentru tot restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe Radha, pe Sita, dar, mai ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur”şi pe Parvati.

*

Gayatri

           Meaning of Gayatri. “OM Bhu, (or Bhooh), OM Bhuvah, OM Suvah, OM Mahah, OM Janah, OM Tapah, OM Sayam.

      OM Tat Savitur Varenyem, Bhargo Devasya Dheemahi, Dheeyo Yo Nah Prachodayaat”

     OM înseamnă ACELA : Soarele Absolut al Luminii Nemăsurabile (conştiinţa) care pune în mişcare impulsurile (mintea) noastre.

                   Această Mantra este clar divizată în două părţi: Prima parte conţine cele şapte Vyahrities, cea de a doua, mantra propriu-zisă. În sanscrită, mantra are 24 de silabe. Este compusă într-un ritm care se cheamă “Metrul Gayatri”. Această mantra este o formulă cosmică.

                   Cele şapte Vyahrities. Aceste şapte trepte formează prima parte a mantrei, şi reprezintă şapte invocaţii. Ele invocă cele şapte straturi ale acestui univers, adică Creaţia. Acest univers este compus ca un cântec, spun Vedele, cu ajutorul a şapte note muzicale (Sapta Swaras) De ex. Vedem o piatră, pomi, animale, păsări, oameni. Toate acestea există, dar nu în acelaşi mod. Existenţa fiecăruia se plasează la un nivel diferit. Piatra există numai fizic.  Un copac există fizic dar, in acelaşi timp, există şi biologic, lumea biologică fiind alta decât cea simplu fizică. Astfel, viaţa unui copac se desfăşoară în două planuri: în planul material, cum se întâmplă cu piatra , dar şi în planul vital, numit trăire, în timp ce piatra există numai în planul material. Acest cel mai de jos nivel, sau Planul Fizic, se numeşte “Bhoo” sau “A exista, A fi” în sanscrită. Plantele trăiesc în Lumea Vitală, cu Prana (principiul Vieţii} , în planul al doilea, numit “Bhuvah Loka” sau Planul Vital. Atât plantele, cât şi animalele vieţuiesc. Dar animalele au un nivel mai ridicat de fiinţe.  Animalele gândesc, în timp ce plantele doar trăiesc în planul vegetativ al vieţii. Animalele se mişcă, dar nu aceasta este diferenţa reală.  Acesta constă în diferenţierea la nivelul Conştiintei, sau Planul Mental. Plantele sunt mai jos în acest plan decât animalele. Aceste nivele sau planuri în gradele Conştiintei, se numesc Vyahriti. Astfel toate cele şapte Vyaahrities, sunt diferite grade ale Conştiintei: 1. Bhooh – planul fizic, 2. Bhuvah – planul vital, 3. Suvah – planul mental, 4. Mahah – planul intelectual 5. Janah – planul super mental. 6. Tapah – planul spiritual, 7. Satyam – planul Divin, Planul Realităţii Absolute, care este Brahma sau Mintea Universală.

             Aceste şapte nivele ale Creaţiei sunt descrise ca Şapte Trepte către Templul lui Dumnezeu. Aceste Şapte Trepte de Aur trebuie urcate de către orice creatură, una câte una, înainte de a ajunge la Cea mai Înaltă. Asta înseamnă că înainte de a ajunge la unirea completă cu Brahma, care este ţelul în Brahma Vidya, adică în viaţă, fiecare trebuie să se desvolte prin parcurgerea fiecăreia din cele şapte Locas.

              Cele şapte Vyahritis se referă de asemeni la cele şapte vibraţii, aşa cum întâlnim în curcubeu sau spectrul solar. Toate cele şapte Lokas  (Planuri, Niveluri, Lumi) fac parte din Brahma, care este ca lumina albă ce le conţine pe toate cele şapte culori vizibile în spectrul solar. De asemeni, mantra OM conţine toate cele şapte note muzicale, care, toate sunt în Brahma, Creatorul universului.

            Gayatri este o Formulă Mistică  ce conţine esenţa  învăţăturii Vedice. Gayatri se referă la Univers ca la un lucru viu şi ne învaţă cum poate fi acesta studiat.“Tu eşti Universul”, spune, “Tu eşti Timpul Viu, (Ayu) sau perioada vie a Universului, Tu eşti Calea Divină”, adresându-se în felul acesta Puterii Universale dinăuntrul corpului omului.

                       7 Satya Loka (Nivelul Divin) – Sahasrara Chakra, în creştet

                       6 Tapo Loka (Nivelul Spiritual) – Agna Chakra,între sprâncene

                       5 Jano Loka (Nivelul Super Mental) – Vishuddhi Chakra,la baza gâtului

                       4 Mahar Loka (Nivelul Intelectului) – Anahata Chakra,în dreptul inimii

                       3 Swah Loka (Nivelul Mental) – Manipurana Chakra, în dreptul ombilicului

                       2 Bhuvar Loka (Nivelul Vital) – Swadhistana Chakra,în dreptul organelor sexuale

                       1 Bhu Loka (Nivelul Fizic) – Muladhara Chakra, în dreptul coccisului

            Acela care a creat Universul a creat şi Omul, după acelaşi tipar. Acest tipar este bazat pe Structura exprimată de Gayatri: Legea lui Şapte. Există şapte Vibraţii de bază produse în Akasha ( Eter). La începuturile Creaţiei, Brahma, care este Creatorul, exista ca principiu al sunetului. Acest sunet primordial se numeşte “Pranava”, “OM”, Brahma. Gayatri este simbolul pentru potenţele şi forţele conţinute în acest Sunet Primordial numit “OM” (nu aşa cum îl folosim noi, ci aşa cum emana din Creaţie, ca Vibraţie Universală). Pranava reprezintă atât Universul cât şi Omul, construite pe o fundaţie identică. Această primă Vibraţie a Sunetului Cosmic a dat naştere la şapte tonuri. Aceste şapte vibraţii (tonuri) au coborât dinspre Brahma pe pământ ca şapte trepte ale Scării în forma celor Şapte Vyahrities. Această Scară este legătura între Omul trăitor pe pământ, în planul Material (Fizic), cu ajutorul căreia se poate ridica spre înălţimile spirituale ale conştiinţei simbolizată de către Soarele Interior.

*

D  O  N  O  S T E  E  A

DOMNITA CU PĂRUL CA NOAPTEA

ŞI OCHII CA STELELE

               

 

 

 Au trecut ani mulţi şi multe generaţii şi-au trăit vieţile liniştite şi fericite pe  Insula cea Minunată.

De la o vreme, însă, ceva a început să meargă altfel de cum ar fi trebuit. Unora dintre ei nu le prea mai  plăcea să aibă grijă de ogoarele lor, altora nu le mai păsa de prietenii lor, alţii au început să  privească cu invidie peste gardurile  vecinilor, nu  se mai ajutau unii pe ceilalţi ba, chiar începură să se înşele unii pe alţii şi să profite de naivitatea şi bunăcredinţa celorlalţi. Oamenii de omenie nu şi-au dat seama de schimbări de la început, când mişelnicii erau puţini şi prefăcuţi. S-au dumirit doar mult mai târziu, când aceştia şi-au dat arama pe faţă şi n-au mai avut nici un  pic de jenă şi când erau mulţi, prea mulţi şi prea răi pentru a le face faţă.

De unde apăruseră oare, aceste apucături neomenoase şi necinstite?

Nu toate pocitaniile de pe vremea Impăratului cel Hain pieriseră de sabia Prinţului cel Trist. Câţiva reuşiseră să fugă şi să se pituleze prin văgăuni şi coclauri şi cu timpul şi-au schimbat înfăţişarea. După câteva generaţii, vrăjile făcute de mama Impăratului şi-au pierdut tăria şi încet-încet au început să arate ca toţi oamenii la înfăţişare. Dar firea lor cea dinainte de a fi pociţi, şi-au păstrat-o aşa cum au avut-o: leneşi, lacomi, arţăgoşi, nemiloşi, proşti, zgârciţi şi fără inimă. Femeile şi copiii lor erau întrutotul pe măsura lor.

Incet-încet şi-au format o societate a lor şi şi-au pus în cap să subjuge iar Insula şi să fie ei singurii stăpânitori.

Prinţul cel Trist şi Domniţa cea Bălaie plecaseră de mult lângă strămoşii lor şi nimeni, nu mai venise de atunci pe Insula cea Minunată. Dar urmaşa lor, Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea şi ochii ca STElele, trăia tot în Castelul de Cleştar, împreună cu Balaurul cel Credincios şi cu piticii cei sfătoşi, Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată familia de moşnegi din măruntaiele stîncii.

Moştenise de la tatăl ei dragostea şi dorul de oameni, chemarea spre cunoaştere, spre descoperiri, spre aventură.

Prinţul îi povestise toate întâmplările prin care trecuse şi aşa a aflat ea despre Insula cea Minunată, despre  oamenii care o  locuiau, despre Moşneagul cel Alb şi despre nepotul acestuia, care călătorise împreună cu Prinţul  dealungul şi dealatul mării în căutarea altor insule şi altor oameni.

Balaurul cel credincios păstrase toate amintirile în memorie şi îi povestise despre bătălia pe care a purtat-o Prinţul cu Impăratul cel Hain şi Pocitaniile lui.

Şi într-o bună zi se hotărî să se ducă şi ea pe Insulă, să vadă ea, cu ochii ei frumuseţile de acolo şi să-i cunoască pe locuitori.

Piticii noştri, când auziră, dânşii, ce şi-a pus Domniţa Donosteea în cap, începuă să se roage de ea să nu se ducă nicăieri, că primejdii înfricoşătoare o pândesc peste tot, că ei or să îi poarte grija  şi n-o să aibă cum s-o ajute, că mai bine să nu plece. Dar ea nu şi nu! Ea pleacă şi, dacă ei sunt îngrijoraţi, n-au decât să meargă şi ei împreună cu ea!

Piticii stătură ei şi se sfătuiră ce şi cum să facă şi până la urmă, văzând că n-o scot dintr-ale ei, hotărâră  ca Moşopal să plece împreună cu Donosteea.

În acest timp situaţia de pe Insula Minunată se schimba de la o zi la alta.

Nu mai existau vrăjitorii cei preaputernici din alte vremi, dar urmaşii lor se străduiau din răsputeri să îi transforme din nou pe oameni în bolovani, ca nimeni să nu le mai stea în calea lor cea plină de vicii. N-au reuşit cu vrăjile lor, oamenii au rămas oameni, dar parcă nu mai aveau minţi, parcă nu mai judecau, nu mai gândeau. Ca să-i supună mai lesne voinţei lor păcătoase, i-au momit cu promisiuni de bogăţii pe care le vor primi fără să mai  fie nevoiţi să muncească toată viaţa lor, că vor primi în fiecare zi hrană gata preparată ca să nu se mai obosească s-o prepare. Oamenii ajunseseră bolovani cu toate că nu-şi schimbaseră înfăţişarea.

Noile Pocitanii umblau trufaşi printre  ceilalţi locuitori, împopoţonaţi în haine bogate, în caleşti aurite, aruncând promisiuni în dreapta şi-n stânga, iar locuitorii îi aclamau şi le cântau osanale, pe oriunde şi-ar fi plimbat fastul şi bogăţiile. Trăiau în case mari, înalte ascunse după garduri de nepătruns nici măcar cu privirea Nimeni nu putea zări ce se află dincolo de ziduri, doar acoperişurile aurite ale palatelor. Pe lângă acestea,  Castelul Cenuşiu Al Împăratului  cel Hain părea o biată magherniţă. Dar lor, Noilor Pocitanii, nu le era de-ajuns! Cu cât aveau mai mult, cu atât voiau şi mai mult! Bieţii locuitori de pe Insulă, habar n-aveau ce li se întâmplă, curgeau zdrenţele de pe ei, munceau din zori până în noapte sperând că în curând se vor împlini promisiunile primite de la Noile Pocitanii.

Dar destui oameni nu s-au lăsat amăgiţi şi unii dintre ei, cei  mai înţelepţi şi mai puternici, au reuşit să fugă în munţi, acolo unde odinioară,  spune povestea, trăiseră în vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său.

Au rătăcit multe luni de zile în căutarea  Poienii Neştiute, au înfruntat drumuri  obositoare, s-au căţărat pe stânci abrupte, pe care nu creştea nici măcar un copăcel, au coborât în prăpăstii adânci, au sărit din piatră în piatră prin apa şuvoaielor care curgeau la vale, tocmai din vârful muntelui, au străbătut grotele din pântecul muntelui, au îndurat foamea şi vitregiile furtunilor, dar nu s-au dat bătuţi! Unii dintre ei şi-au pierdut puterile şi speranţa şi au pierit pe cale, fie s-au prăbuşit de pe stânci, fie au rămas în urmă storşi de vlagă şi de speranţe. Dar cei mai mulţi, tineri,viguroşi şi cu voinţă de a merge mai departe, pe drumul lor, s-au înverşunat şi după mult timp, ajunşi pe creasta muntelui, descoperiră la picioarele lor Poiana cea Neştiută!

Acolo l-au găsit numai pe Nepot, Moşneagul părăsise lumea aceasta de multă vreme. Rămas singur, Nepotul nu plecase din Poiana cea Neştiută de nimeni.

Folosindu-se de învăţăturile Moşului despre datini, despre sufletele şi năzuinţele  oamenilor, de sfaturile pe care Prinţul i le dăduse dealungul călătoriei în care cunoscuse puterea naturii, a gândului şi a cumpătării, Nepotul se apropiase de păsările cerului şi de animalele pădurii, care îl înconjurau cu dragoste, îi purtau de grijă şi vegheau asupra lui. La rândul său Nepotul Moşului le iubea pe toate, şi încet-încet a învăţat graiul fiecărui animal, al fiecărei păsări şi astfel el ştia  tot ce se petrece pe Insulă. Păsările îi povestiseră despre Noile Pocitanii care cuceriseră toată insula, despre bogăţia în care se lăfăiau aceştia, despre cât de mult se schimbasră oamenii, şi desprea ceata care pornise în căutarea lui pe potecile ascunse ale muntelui. Urşii, căprioarele, iepurii le urmăreau paşii prin păduri având grijă să nu se rătăcească unii de alţii, să-i atragă spre locurile cu fructe din păduri, cu faguri de miere şi cu ciuperci spre a nu-şi perde de tot puterile.

Aşa că atunci când apărură pe creasta muntelui, oamenii erau aşteptaţi de Nepot şi primiţi cu bucurie şi iubire. Noaptea, în jurul focului îi povestiră ce se petrecuse jos în vale şi ţinură sfat despre ce puteau ei să facă pentru a scăpa de tirania Noilor Pocitanii, şi cum ar fi putut Nepotul să-i ajute.

În Castelul de Cleştar, Domniţa Donosteea împreună cu Moşopal şi Balaurul cel Credincios, de pregăteau de plecare. Unchiul Auraş ramase să se îngrijească de treburile de zi cu zi împreună cu ceilalţi pitici, până la înapoierea celor călători.

Cei doi călători socotiră că era necesar să ia cu ei un cufăr mare cu tot felul de pietre preţioase şi bulgări de aur, poate le vor fi de folos pe acolo pe unde se duc,

Moşopal i-a dat Donosteei paloşul cel cu flacără care-i aparţinuse tatălui ei, piatra dătătoare de viaţă pe care o purtase Domniţa cea Bălaie, mama ei. I-a mai dat o cutie vorbitoare pe care o meşteriseră piticii, cu ajutorul căreia putea vorbi cu cei rămaşi la Castelul de Cleştar în  caz de nevoie.

După ce au cărat toate cele în capul balaurului, îşi luară rămas bun de la pitici, care rămaseră cu ochii înlăcrimaţi în grota de unde Balaurul se pregătea să.şi ia zborul.

Uşiţa din urechea dreaptă a Balaurului  se deschise singură dinaintea lor şi, cu uimire, pătrunseră în încăperea în care, odată intrase şi Prinţul cel Trist cu sfială dar  şi cu speranţă.

„Bine ai venit Stăpână Donosteea, împreună cu micul tău prieten. Eu, cel care vă vorbesc, sunt Balaurul cel Credincios. L-am slujit cu credinţă pe tatăl tău, Prinţul cel Trist  şi te voi sluji cu acelaşi devotament şi pe  tine, orice porunci îmi vei da, te voi purta oriîncotro vei dori să mergi, te voi ajuta şi te voi sprijini oricând vei avea nevoie!”

„Cele două lumini care luminează peştera, sunt ochii mei şi ce voi vedea eu, vei vedea şi tu şi prietenul tău cel mic, dacă se va urca pe masa din mijlocul încăperii. Dulapurile din jur sunt pline cu cărţi ale celor care, de-a lungul timpului mi-au fost Stăpâni şi prieteni, în care au scris despre toate călătoriile lor de-a lungul şi de-a latul Universului, despre lumile întâlnite şi toate cele ce li s-au întâmplat în aceste  călătorii. Aştept porunca de plecare.”

După ce-şi veni în fire, că deşi ştia despre Balaur, era prima oară când îl vedea şi mai ales, când îl auzea vorbind, Donosteea nu mai şovăi şi dădu porunca de pornire.

Balaurul se roti încet pe piatra pe care stătuse nemişcat de atâta  vreme, deschise puţintel gura şi printre dinţi se arătă limba sa cea de foc. Aceasta se făcu din ce în ce mai subţire şi mai luminoasă, până ajunse ca o rază de lună, o îndreptă spre peretele stâncii şi o lungi până îl atinse. Apoi începu a o roti şi când cercul a fost complet, bucata de cremene se prăbuşi afară în apele de la poalele stâncii.

Apoi se săltă uşurel de pe piatră şi porni să plutească spre gaura din perete. Trecu binişor prin ea şi, odată ajuns afară, dispăru într-o clipire, din ochii piticilor rămaşi în urmă privind din marginea găurii!

De data asta, Balaurul cunoştea drumul, aşa că o  duse pe Domniţa Donosteea în cel mai scurt timp, direct în Poiana Neştiută, unde odinioară  îl purtase şi pe Prinţ.

Donosteea şi Moşopal se apropiară de foc şi se alăturară celor strânşi în jurul lui.  Domniţa le spuse cine este şi că a venit pe Insula cea Minunată să-i întâlnească, să-i cunoască şi  să şi-i facă prieteni pe cei pentru care se luptase tatăl ei.

Tare se mai bucură Nepotul Moşneagului cel Alb când o văzu pe Domniţa, pe care o ştia  de când era o copilă frumoasă şi deşteaptă, pe care părinţii ei nu oboseau învăţând-o tot ce ei, la rândul lor, învăţaseră din cărţi, din călătorii şi de la viaţă!

S-au bucurat  şi tinerii din poiană, care auziseră despre Prinţul cel Trist, numai din poveştile din bătrâni şi care până acum nu crezuseră că acestea sunt adevărate.

Apoi, cu toţii, aşezaţi pe lângă foc, îi povestiră Donosteei ce se petrecuse pe insulă în ultima vreme şi ce ar putea face  ei pentru a ieşi din impas.

Nepotul Moşului le spuse că vor trebui să lupte cu Pocitaniile cele Noi şi că vor trebui să se organizeze, să se întoarcă printre oameni, să le spună despre Pocitanii şi despre minciunile cu care le luaseră minţile, despre lăcomia acestora, despre planurile lor de a stăpâni ei singuri Insula cea Minunată, restul oamenilor având obligaţia de a le fi slugi credincioase tot restul vieţii lor. Să le povestească despre Nepotul Moşneagului cel Alb, care există de-adevăratelea şi care, împreună cu Domniţa Donosteea îi vor ajuta şi îi vor învăţa să lupte, să-şi făurească arme şi să-i invingă pentru totdeauna pe nemernici. Şi, ca să se deosebească de Pocitanii, care, precum am mai spus, arătau ca toţi oamenii, Donosteea le dădu la fiecare câte o mică piatră de topaz pusă pe un şnur, care, dacă se apropia de cel ce o purta pe piept, un mişel de pocit, se încălzea şi astfel tânărul ştia cu cine are de a face şi devenea vigilent.

Tinerii Topaznici, plecară în vale să-i descopere pe aceeia dintre oameni care  îşi păstraseră demnitatea şi nu se lăsaseră păcăliţi, prostiţi sau cumpăraţi de Pocitanii.

Spre bucuria lor, au fost uimiţi să vadă cât de mulţi oameni li se alăturară. Încrederea că îşi vor recuceri libertatea crescu, şi speranţele lor prinseră aripi. Mii şi mii de oameni demnni, dornici de viaţă liberă se strânseră în jurul Topaznicilor, hotărâţi să-şi recapete viaţa lor cea liberă

Dar Noile Pocitanii au aflat ce puneau oamenii la cale şi au început şi ei să se pregătească de bătălie, să se înarmeze, să-şi sape şanţuri, să-şi construiască fortăreţe, fiind siguri că vrăjile le vor fi de folos şi inamicii nu vor fi în stare să le stea împotrivă.

În timpul acesta, Moşopal, plecă, împreună cu Balaurul,  înapoi la Castelul de Cleştar unde, împreună cu toţi ceilalţi pitici se apucară să făurească arcuri, săgeţi, săbii şi suliţe, treabă la care piticii erau mari meşteri şi care munceau cu tragere de inimă şi măiestrie. După ce au fost gata, Balaurul le-a dus pe Insulă şi le-a dat Nepotului, care, la rândul său, le-a predat luptătorilor din armata Topaznicilor, al căror conducător fusese ales de toţi oamenii cinstiţi de pe Insulă. Alături de el, Domniţa Donosteea, se pregîtea să-i ajute pe luptătorii răniţi şi organiza femeile pentru asigurarea hranei ostaşilor.

Lupta a început în zori de zi, când Topaznicii au atacat fortăreţele Pocitaniilor, sprijiniţi şi de Balaur, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie de el.

Lupta a continuat multe zile şi nopţi, nedecisă. Cînd izbândeau unii, când ceilalţi.  Şi s-au luptat ei aşa, luni şi ani la rând, şi, dacă nu se vor fi măcelărit reciproc sau nici nu se vor fi înţeles şi  împăcat între timp, în mod sigur, se mai luptă între ei şi în ziua de astăzi!

*

BIO-DATA & ECOURI

Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

 

 

 

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind “Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, “Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi – personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

 

“Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii… toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut”.

Mihaela Gligor

 

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

 

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ …/ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand “casta”, si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.

Florina Dobre:

            Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat – insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1…fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  – oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine …dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                                    Fata care se ridică în picioare când aude imnul

            Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator – al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit – de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

                                                Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea…Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”

Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.

Sau poate doar un PS  în forma scrisorilor şi mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu realizările vieţii.

 

 

Cuvânt întors către Rugă

 

            Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

            Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

            Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

Sorana Gorjan

 

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

 

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca… are asemenea forta.

Doina Boriceanu

 

(Traduit par Elisabeta Isanos:)

Beau texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

INTERVIU CU MIHAI STAN

 

          1 .       Drumul formării dvs. e sinuos şi imprevizibil: Liceul „Iulia Hasdeu”, apoi Şcoala Tehnică Financiară – de unde s-ar părea că atrasă de cifrele exacte veţi ajunge un desăvârşit contabil – şi apoi, brusc, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvit în 1971. Destin, împrejurări, opţiune?

          1  .      Am și fost „desăvârșit contabil”… și controlor financiar, până când m-am săturat de cifre, și m-am decis pentru Intstitul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu ” din București, secția Ceramică, pe care am urmat-o timp de 6 ani. Dacă am terminat Institutul, îi sunt îndatorată mai ales  doamnei Cantemir, profesoara mea de desen din gimnaziu, vorbindu-ne atât de rafinat și cu pasiune despre artă.

          Tata a fost dat afară din Partidul Comunist, pedeapsă pentru că a trădat principiile  comuniste. Asta, pe mine nu m-ar fi necăjit de loc, dacă după ce am terminat liceul n-aş fi încercat să obţin un loc pentru bursă la examenul de admitere la facultate. Am fost chemată la Sfatul Popular de sector, adică la Sectia de Invăţământ şi certată şi făcută de ruşine că eu, fiica unui trădător al partidului, am tupeul să cer tocmai partidului bursă de studii, eu, care n-ar trebui nici măcar să fiu lăsată să dau examen pentru studii superioare! Mi-am băgat coada între picioare, ca o potaie jigărită şi am plecat plângând ruşinată şi profund jignită. Dar nu m-am lăsat şi am dat examen la „fără bursă” şi, bineînţeles că am picat.

          Abia peste mulţi ani, vreo zece cred, când nu mai era atâta stricteţe politică, am reuşit să intru la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”.  Pe care l-am terminat peste şase ani cu nota maximă, 10. Doar că acum aveam 31 de ani, nu 21, cât aş fi avut, dacă n-aş fi fost oprită, la timpul meu. Dar, decât niciodată, e bine şi mai târziu!

           În cei 10 ani, am lucrat într-o uzină  ca muncitor necalificat timp de un an, apoi am făcut o Şcoală Financiară Postliceală, şi am fost contabil alţi 6 ani , până când n-am mai îndurat şi am încercat din nou examenul de admitere la facultate, cu mai mult noroc, de data aceasta.

Tare mult mi-am dorit să mă fac medic şi nu aşa, orice fel de medic, ci chirurg neurolog.  Imi părea cea mai înaltă şi grea profesie şi poate asta a fost încercarea vieţii mele. Dacă aş fi reuşit, sunt sigură  că aş fi fost as în domeniu! Nu mă laud, m-aş fi dedicat trup şi sufllet împlinirii acestui vis şi mai ales ajutorării celor în nevoie. Dar destinul n-a fost de acord cu dorinţa mea.

Destinul sau alte forţe, mai lumeşti, care nu permiteau urmaşului unui renegat accesul la studii şi nici aspiraţii superioare conditiei umile a unui copil din clasa inferioară. Nu mă plâng. Alţi oameni ai ţării, intelectuali, politicieni de seamă, fie au reuşit să emigreze, fie au sfârşit torturaţi în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, deschis special pentru exterminarea elitei, fie, dacă au suprevieţuit ani şi ani la rând, încăpăţânându-se să trăiască, au fost eliberaţi bolnavi, bătrâni, neputincioşi, debusolaţi,doar pentru a muri curând singuri, părăsiţi de rude, de prieteni, de cunoscuţi, de toată lumea, stingîndu-se  trişti şi neştiuţi în tăcere şi singurătate.

Iar noi, copiii, tineretul, nu ştiam nimic din ororile astea, contemporane cu noi. Nici nu  îndrăznea nimeni să vorbească, pereţii aveau urechi pe vremea aia şi oricând se găsea cineva care să asculte şi să spună mai departe. Chiar şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, se mai descoperă în arhive secrete, rapoarte şi denunţuri între prieteni, rude, părinţi şi copii. În loc să devenim mai umani, mai apropiaţi, mai iubitori, mai uniţi, ne-am înrăit, ne-am înstrăinat, devenind mai nepăsători cu cei de lângă noi, Era vorba, cred, de supravieţuire. Ori stăteai cuminte în locul ce ţi s-a acordat şi executai fără să crâcneşti ordinele, ori erai scos chiar  şi din rândurile anonimilor. Orwell a avut dreptate: „porci” au existat întotdeauna, există şi acum şi vor  exista  mereu. Doar că şi-au pus alte măşti.

  1. 2. Care era atmosfera spre sfârşitul anilor ’60 la Institutul „Nicolae Grigorescu”? Colegi, profesori, modele în viaţă şi „profesie”, restructurarea societăţii româneşti?   .

        2.   Am avut în grupă 9 colegi, printre care Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitrașcu. Printre profesori, modele pentru noi – Mac Constantinescu, Zoe Băicoianu, Popescu-Negreni.

Ce să fi avut ceramica cu restructurarea societății? Poate, pictura, sculptura, arhitectura, grafica… Ba da, când am terminat eu Ceramica, design-ul nu era printre secțiunile Uniunii  Artiștilor Plastici, drept care, deși avusesem expoziții personale și participări, nu m-au primit ca membru. Lucrând în industria sticlei și ceramicei, nu m-a mai interesat Uniunea.

          Trebuie să amintesc şi profesorii care mi-au îndrumat primi paşi în arta ceramicii. A fost Ion Popescu-Negreni. Ne-a predat desenul şi pictura. Venea la corectură îşi aprindea ţigara, se proptea în faţa şevaletului, după ce pufăia zgomotos şi cu nesaţ, spunea „da, bine” sau „ nu-mi place porcăria, ce-ai vrut să faci cu gama asta de culoare?” După ce ne arăta unde am greşit şi ne punea să corectăm, rămânea cu noi la o cafea, discutând în continuare despre lucrări, despre  pictorii şi sculptorii  vremii, despre cărţi, filme, expoziţii Toţi îl iubeam. Şi când ne certa o făcea fără să ne jignească, ne asculta argumentele, ne explica unde, de ce şi cum am greşit, întocmai ca un tată. De aceea şi noi, studenţii, îi alintam spunându-i „Papa Negreni”. Ne-a urmărit şi după ce am terminat facultatea, a vizitat toate expoziţiile noastre, şi ne-a dat speranţe în viitor.

Un alt profesor a fost Mac Constantinescu, pictor de avangardă, grafician si ceramist. A rămas de la el o fântână arteziană clasică, la intrarea în parcul Carol, care este decorată cu un mozaic minunat, reprezentând zodiacul. Şi lui îi spuneam Papa Mac, şi  il iubeam şi pe el. A trăit mulţi ani în Franţa, înainte şi după război, l-a portretizat pe  Brâncuşi. Când am terminat licenţa ne-a invitat pe toţi cei nouă absolvenţi ceramişti şi sticlari  ai anului 1971 la restaurantul de la parterul blocului turn  din spatele fostului  palat regal, ne-a tratat cu bunătăţi de care nu mai mâncasem noi vreodată, cum ar fi brânza aceea cu mucegai, nu-mi amintesc denumirea.  Ba da, camambert. Mie nu  mi-a plăcut nici atunci şi nici altădată, ce să fac, n-am ştiut  nicicând să fiu snoabă.

          Am mai avut-o profesoară şi pe doamna Zoe Băicoianu.

Rector era dl. Ioanid.

Decan la Arte Decorative, cum se numea facultatea noastră, era dl. Schobel. Era un om bun. Îi ajuta pe toţi cei care aveau nevoie de sprijinul său. Şi pe mine a vrut să mă ajute,   propunându-mi să mă facă membru de partid. I-am spus că nu se va putea, deoarece tatăl meu fusese exclus din partid, că am avut  mereu necazuri din pricina asta, dar mi-a răspuns că vremurile s-au schimbat odată cu  alegerea lui Ceauşescu la conducere, că mă ajută el, decanul, să fiu primită, fiindcă altfel îmi  va fi foarte greu să răzbesc mai departe. Dezamăgirea lui a fost mai mare decât a mea, când partidul i-a respins propunerea, ba, mai mult, s-au sesizat şi cei de la tineret ( Uniunea Tineretului Comunist ), au făcut adunare generală pe institut şi m-au exclus şi de acolo. Nu prezentam şi nu meritam încredere. Nu meritam eu o asemenea onoare! Mai mult, m-au umilit în fata tuturor colegilor din institut, ca pe ultimul infractor nelegiuit, care am încercat să păcălesc partidul clasei muncitoare. Cred că decanul a suferit mai mult decât mine. Ce i-or fi făcut şi lui, ce mustrări o fi primit…

          Cu G. povestea a fost alta. Terminase facultatea, voia să se înscrie la Doctorat, dar nu a fost primit, pentrucă nu era membru de partid. A trebuit să solicite să devină membru, să aducă recomandări solide şi, pe drept, pline de laudă. Dar lui i-au aprobat înscrierea si în partid şi la Doctorat. Norocul lui.

  1. 3. În „biografia profesională”, un observator neutru ar fi pus în dificultate de o aparentă dihotomie; contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai” şi creator-designer în industria sticlei şi a ceramicii cu cel puţin o lucrare, după ştiinţa biografilor dvs. – „Cenuşăreasa” – premiată. Cifre sau artă?

           3.      Numai artă, gata cu cifrele. „Cenuşăreasa”? Da, dar pe vremea aia nu se dădeau propriu-zis premii, mie nici primă. Nici bibelourile nu se purtau pe vremea aia, și nici acuma. La Curtea Sticlarilor, am făcut o mulțime ( „Anotimpurile”, oarecum botticelliene, „Țărancă” – alias Madona și Pruncul – temă nepermisă pe față)

       La Centrala Sticlei am lucrat vreo patru sau cinci ani lungi, în timpul cărora am fost mai tot timpul în deplasare. Viaţa nu a fost uşoară. Stăteam la fabrică toată ziua şi de multe ori, când era nevoie, rămâneam şi peste noapte. Am creat servicii de masă, ceai, cafea, dar cel mai mult mi-a plăcut să fac bibelouri. Pe vremea aia mai erau la modă. Mie mi-au plăcut întotdeauna lucrurile delicate, fine, cizelate şi am pus în ele toată dragostea mea penru frumos. Din păcate nu a fost de ajuns. Nu m-au primit în Uniunea Artiştilor Plastici, deoarece lucrările din industrie nu erau considerate artă, şi nici nu exista o secţie pentru design. Ar fi trebuit să am şi lucrări decorative. Eu aveam câteva, dar nesemnificative,  deoarece eu mi-am realizat mai întâi obligatiunile de serviciu, care îmi luau tot timpul, şi nu-mi mai rămânea şi pentru  lucrările particulare. Ceilalţi colegi au fost deştepţi, au făcut un singur obiect pentru obligaţiile slujbei, cât se poate de simplu şi fără probleme de deformare, şi nenumărate altele, decorative, pentru expoziţii, pentru Fondul Plastic. Pentru Fond am lucrat şi eu, dar numai cele din expoziţii erau luate în considerare pentru   Uniunea Artiştilor Plastici.

          Din fericire la Centrala Sticlei am lucrat împreună cu două colege şi prietene din facultate, Cristina Drăniceanu şi Rodica Mazilescu, cu care făceam, de cele mai multe ori, deplasările, ajutându-ne între noi la muncă şi ţinându-ne de urât.

În fabrică, munca era grea din punct de vedere fizic. Nu puteam lua în seamă dureri, oboseală sau indispoziţii. Zile şi nopţi. Dacă n-ar fi fost pasiunea şi satisfacţia, nu cred că aş fi rezistat, fără bani, uneori şi fără mâncare când nu ne ajungeau banii de diurnă, pe care îi mai foloseam şi când eram nevoită să solicit ajutor de la muncitorii din fabrică. Ne duceam cu proiectele aprobate, şi începeam transpunerea din planşe în realitate.

  1. 4. Cum aţi simţit lumea în care trăiaţi – ca mai toţi contemporanii, nu aveaţi altă opţiune –, o lume care nega, intra în conflict cu toate „valorile” societăţii româneşti statuate de „vechea orânduire”? Sau una a aşa-zisului progres istoric şi social adus de comunism?

          4. Eu m-am adaptat la acea lume în care îmi era dat să trăiesc, încercând să nu mă implic și să nu pun la suflet mai mult decât puteam duce, păstrând impresiile pentru mine personal. N-am fost o răzvrătită, nici o revoluționară, am luat totul cum era, cu speranța supraviețuirii.

În aceşti ani viaţa din ţară era grea şi tristă. Puterea comunistă trecuse de apogeu, începuse să se erodeze, să scârţâie. Voci se ridicau la congresele partidului împotriva dictatorului şi, surprinzător, au fost date pe postul de televiziune, ceeace nu se mai întâmplase niciodată.

Oamenii vorbeau în şoapte despre cozile la alimente, despre numărul de ouă la care aveam dreptul, despre pâinea pe care o puteam cumpăra numai cu buletinul de identitate, despre portocalele care se găseau numai o dată pe an, în preajma crăciunului. Dacă aveai noroc să nu se termine înainte de a-ţi veni rândul, îi făceai fericiţi pe copiii de acasă.

Chiar dacă mâncarea nu era prea scumpă, era în schimb prea puţină! Cozi interminabile la care aşteptai ore întregi fără ca măcar să fii sigur că vei avea noroc să nu  se termine marfa, înainte de a ajunge la vânzător, cozi la care ne aşezam încă inainte de a se deschide magazinele, sperând că vom cumpăra ceva de mâncare, ce-ar fi fost, orice. Nu mai făceam mofturi, că nu vreau asta, vreau cealaltă.  Luai ce ţi se dădea, plăteai şi mai ziceai şi mulţumesc din  suftet! Nu se găsea pe nicăieri  cafea Ness, mai găseam, rareori, la cei care făceau bişniţă, la nişte preţuri jignitoare, dar plăteam, nu puteam să spunem că luăm din altă parte mai ieftin, pentrucă nu exista acea altă parte.

Apoi, în apropierea Crăciunului l988, totul a izbucnit dintr-odată! Lucram pe atunci la Curtea Sticlarilor, pe strada Şelari în centrul vechi foarte aproape de Universitate, Piaţa Palatului. In timpul dimineţii din 18 sau 19 decembrie, am fost plecată până  la politehnică, unde aveam nişte lucrări de ars la un cuptorul de acolo. Când m-am întors la Curte, n-am găsit decît o colegă. Toată lumea fusese trimisă la Comitetul Central al Partidului, în piaţă. la un meeting. După vreo căteva ore s-au întors trei colege gâfâind speriate, spunând că acolo se trage în cei ce participau la meeting. Ne-am speriat toate şi am hotărât să plecăm acasă, ceeace am şi făcut.

 Numai una dintre noi, Ani, s-a oprit la Piaţa Universităţii, unde se strânsese lumea la un alt meeting, spontan. Şi a rămas acolo până târziu, când tocmai sunase soţul ei să mă întrebe dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, că nu ajunsese  încă acasă. I-am spus ce ştiam şi a zis că se duce după ea. Mi se pare că ea a ajuns acasă înainte să apuce el să plece.

În ziua următoare tot centrul era plin de oameni, veniţi să protesteze, şi pe seară Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe terasa Comitetului Central. De fapt eu am văzut ce s-a petrecut, la televizor, la jurnalul de seară. De atunci încolo totul a fost ca o nebunie generală, din care doar câţiva înţelegeau şi ştiau ce urma să se întâmple.

Ceauşescu a fost prins, el, şi nevastă-sa duşi la o unitate a armatei din Târgovişte, i s-a făcut un simulacru de proces în care n-a fost lăsat să vorbească,  a fost acuzat că a asuprit poporul, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare, împreună cu soţia.

 Imediat puterea a fost preluată de comuniştii din rândul al doilea, noi ne bucuram că scăpasem de dictator, dar ei ne coceau ceva care  avea să ne dezamăgească ani şi ani la rând, şi nici acum nu ne-am găsit drumul şi liniştea. Şi acum, după douăzeci  şi trei de ani, încă mai bâjbâin pe cărările întortocheate ale democraţiei şi ale libertăţii greşit înţelese.

În primăvară tinerii, dându-şi seama de marea păcălelă din decembrie, au pornit un meeting perpetuu în Piaţa Universităţii.

  1. 5. În viitoarea Dvs. familie aţi optat pentru partea artistică a personalităţii dvs. – poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, antropologul, indianistul George Anca. Evocaţi momentele faste ale destinului acestei împliniri/ întâlniri care v-a marcat benefic întreaga existenţă.

        5 .     Primul moment fast a fost întâlnirea la munte, când mi-a fumat toate țigările.

Fiindcă m-am străduit foarte tare să fiu o studentă silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi, începînd cu următorul, am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept premiu pe anul I am primit un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era vara anului l965.

 Acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, George Anca. Era student filologie.Veniseră mai mulţi studenţi, colegi cu el, la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia, şi de acolo au venit la Pârâul Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde noi, fetele, ieşisem la o îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat de vorbă, ne-au citit din versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat şeptic, au stat până spre seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de plecare am schimbat adresele, hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau cursurile. Peste vacanţă ne-am scris câteva scrisori, apoi  ne-am întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi iată, peste o lună se împlinesc 46 de ani! Ne-am împăcat  foarte bine, parcă am fi fost meniţi unul celuilalt.

În ziua aceea ploua.Se zice că dacă-ţi plouă la nuntă o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa sufletului, aşa a fost. Am făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi câţiva colegi de-ai mei şi de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi dar onorabile, apoi am mers acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi vreo patru-cinci sticle de Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate frumos pe masă, de Tanti Rina.

Căsătoria religioasă am reuşit s-o facem abia după vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în Statele Unite au venit în vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot  ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi pe Aurelia şi Petre Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care  a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am dat ei şi soţului ei ca amintire.

  1. 6. Cum era tânărul George? Cred că un foarte devotat familist împlinindu-şi una din frustrările tinereţii. Nu uitaţi că perioada Găeşti – despre care, desigur, v-a povestit multe – e un argument pentru afirmaţia de mai sus.

6.  Devotat familiei a fost de la bun început și nu i-a trecut nici acum, după cincizeci de ani.

După ce şi-a luat serviciu, dimineţile plecam împreună. Atelierul meu era lângă Radiodifuziuna Română, unde reuşise să se angajeze ca reporter, mă lăsa pe mine la poartă şi el pleca puţin mai departe.  Drumul nostru trecea prin Cişmigiu. Era o bucurie în fiecare zi, şi primăvara şi iarna! Prindeam broscuţe mici şi verzi, că, mai ales dimineaţa, ţopăiau pe alei cu sutele, o vreme. Apoi erau copacii, frumoşi pe orice vreme, erau florile colorate, păsărele vesele, ce mai, începeam fiecare zi cu bucuria că trăiam, că eram fericiţi. Nici nu ne doream mai mult!

Vreau să povestesc puţin din peripeţiile lui G. cu  joburile, că el a avut mai multe, în primii ani de după facultate.

După ce a terminat armata, fiindcă scrisese în cele şase luni cât a fost  înrolat, mai multe articole la ziarul armatei, cred că se numea „ Apărarea Patriei”, cei de la ziar i-au solicitat să lucreze la ei. Dar pentru asta trebuia să devină militar permanent. Când a auzit el că va trebui să poarte uniformă militară şi să execute ordinele altora toată viaţa, n-a vrut, a refuzat. Eu am fost de acord cu el, cu toate că. din punctul de   vedere  al bunăstării, am fi dus-o mai bine. Dar şi viaţa lui, a noastră, ar fi fost alta şi sunt sigură că a ales bine.

După revoluţie, nu ştiu în ce an, a aplicat prntru Comisia Europeană pentru România, pentru postul de manager. După teste, cineva, un englez, l-a întrebat dacă ar accepta postul al  doilea. Desigur că berbecul cel căpos nu a acceptat!

A mai refuzat odată să fie ambasador nu ştiu unde, prin anii 90, la propunerea „Serviciilor”, când, aflându-se în India la o Conferinţa Mondială a Bibliotecilor, a primit acasă o scrisoare de ameninţare din Iran. Ne-am speriat foarte tare şi, presupunând ceva maşinaţii dubioase, n-a acceptat. Şi a plătit refuzul acesta câţiva ani mai târziu, când s-a prezentat el la un concus la MAE şi a fost respins.

De-alungul carierei a fost reporter, ziarist, inspector în Ministerul Educaţiei, 25 de ani director la Biblioteca Pedagogică Naţională, profesor universitar în Bucureşti, Târgovişte, Constanţa şi Oradea. Şi, bineînţeles, la Delhi University pentru şapte ani.

  1. 7. Ce au însemnat pentru scriitoarea Rodica Anca cele două perioade (1977-1984 şi 2003-2004) petrecute în India ca membru al comunităţii universitare călătorind în Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh, Delhi, alături de fiică şi soţ?

7 .       Experiență, cunoaștere a unui alt stil de viață.

Ţara în care, dacă destinul nu ar fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul Învăţământui nu s-a găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba Română la Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar fi fost minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a fost numit. Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât să plătim ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte, urmând ca noi, eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa. Numai că pentru noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum,  a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de cusut, verighetele,  am mai adunat oarece bani de la Fondul Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am strâns banii numai pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la Minister şi m-am mai calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că nu mă descurc. Dar totul a mers bine şi am ajuns la Delhi, unde mă aştepta G la aeroport.

            Când eram tânără circula un fel de oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară am fost dansatoare într-un templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă în toţi anii în care am trăit acolo.

  1. 8. Cum v-a influenţat cultura milenară a Indiei? Ce v-a fascinat şi v-a determinat să reveniţi?

8.        O țară și o cultură pe care nu le cunoscusem până atunci.  Mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am iubit studenţii lui G care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi vorbeau despre visurile lor, despre problemele lor, chiar ca unei mame.

          Îmi pare rău că n-am putut vizita templele (toate…), dar am descoperit biblioteca universităţii. Doamne, atât de multe cărţi pe care aş fi vrut să le citesc, să le învăţ, să le conspectez! Toate vechi, multe în sanscriră, hindi, sau alte limbi  pe care nu le cunosc. Dar chiar şi pentru cele traduse în Engleză mi-ar fi trebuit cel puţin două vieţi să le studiez. Erau multe, multe, mii, praful se aşternuse peste ele de un deget, cu cât era mai gros, cu atât mă atrăgeau mai mult. Ghid mi-a fost Pere Danielou, cu ajutorul căruia am descoperit ce înseamnă filosofia, mitologia, spiritualitatea şi gândirea indiană. Apoi, încet-încet am înaintat puţin pe acest drum, câţiva pasi, dar nu voi fi în stare niciodată să aprofundez. Oricum, mi s-au deschis ochii şi mintea spre o nouă lume, care-mi era străină şi necunoscută până atunci, care-mi este cumva familiară,  de undeva dinlăuntrul sufletului: lumea spiritualităţii indiene. Lume în care mă mai întorc şi acum, din când în când, cu bucurie, să-mi caut liniştea.

  1. 9. Din documentarea mea pentru acest interviu ştiu că aţi fost coexaminator la examenele de limba română la Delhi University, Modern European Languages Departament devenit, ulterior, German and Romance Departament, momente evocate în „Dedehi Jurnal” – în fragmentele apărute în „Litere” din jurnalul „A doua Indie”. Cum erau studenţii, colegii?

9. Studenții m-au iubit, din mamă nu m-au scos, chiar și azi. Am fost apropiați mai ales de familiile  lectorilor polonezi, succesivi, Karp și Keyna și, bineînțeles, de profesorimea indiană.

  1. 10. Prieteni şi prietenii durabile?

10. Foarte legată sufletște am rămas îndeosebi de indiencele pe care le-am cunoscut. Mi-au rămas acolo, în India, prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Memna. Cu Esha am reluat legătura de curând, şi dacă am scris Donosteea este pentru că ea mi-a cerut. Pentru că o iubesc şi pe ea şi India.

  1. 11. Care ar fi principalele 10 trăsături de personalitate ale indianului?

  1. 11. Ehe! Sunt multe, nu pot s-aleg numai zece. Sunt oameni deschiși, comunicativi – cum se cheamă – d-ăstia care-s religioși. Statornici – dacă te împrietenești cu ei, îi poți considera prieteni pe viață, chiar dacă nu te mai vezi cu ei. Și muzicalitatea și uriașa lor mitologie, muzica de templu, sitar, sarangi. Dansul de templu, nu ca-n filmele Bolywood. Fidelitatea și devotamentul față de familie, de copii.

          India, ţara spiritului, ţara templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi printre oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.

          Mitologia Indiană m-a fascinat şi m-a subjugat pentru tot restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe Radha, pe Sita, dar, mai ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur” şi pe Parvati.

  1. 12. Efecte, influenţe? Unele reies pregnant din cele două volume „Dedelhi Jurnal” (2005) şi „Jurnal amar” (2011) ca şi din „Jurnal. A doua Indie”, în pregătire, despre care am amintit. Care sunt amintirile unor momente indiene care vă ţin alături de întâmplări, persoane, locuri din cele două etape? Aveţi încă amici în India?

12      Să m-apuc să scriu o altă carte ca răspuns? Păreți să știți efectele respective mai bine ca mine. Am luat de la ei modalitatea de a primi toate bucuriile și tristețile vieții, așa cum vin, date de karma.

13. V-aţi întoarce acolo unde aţi petrecut aproape un deceniu din tinereţea dvs.? Motivaţi.

13. M-aș întoarce, dar nu m-aș încumenta. Prefer amintirile și imaginația.

14. Cum a apărut „Prinţul cel trist / The Melancholy Prince” (2003, Ed. Bibliotheca).

14. A fost un dicteu, nu știu din partea cui, dar știu că abia așteptam diminețile, să mă apuc de scris, să văd ce întâmplări a mai avut, din ziua precedentă, de când am întrerupt scrisul.

15. În 2015, Rodica Anca dezvăluie cititorilor săi o nouă faţă a artistului care sunteţi: volumul de poezii „Dantele de hârtie”.

15. Sunt poezii scrise într-o perioadă lungă, unele chiar din copilărie, pe care, când le-am citit, mi-au plăcut chiar și mie. M-am regăsit în ele chiar și la vârsta asta. Și mai triste, și mai zglobii, și stresate, de toate felurile de dantele.

  1. 16. Cum vedeţi/consideraţi literatura de azi în România (cel puţin memorialistica, literatura pentru copii, poezia)? Ce i-a lipsit scriitorului român să se apropie de Nobel?

            16 Ce sunt eu, Manolescu? Nu-mi place decât de mine! Vorbind serios, îmi mai place George Anca, în afară de toți ăilalți pe care i-am mai citit imaginându-mi cum îi voi congratula când vor primi Nobel-ul.

17. Despre „Litere” la care colaboraţi alături de George?

17. Față de Litere, mă simt îndatorată și măgulită că m-au apreciat și publicat. Viața mea literară, egal Litere și Bibliotheca. La începuturi, mergeam împreună cu G la cenacluri literare. I-am dactilografiat  romanul (poem magic) Eres, apărut în 1970 – o carte importantă a literaturii române, apreciată de Noica – ar merita reeditată. A, am primit o recunoaștere unică din partea Bhutanului, inclusiv a regelui, publicând la Oxford University Press ilustrații la manualele școlare de acolo și la primul dicționar Dzonga-English.

18. Proiecte?

18. Nepotul. A trecut de trei ani. Abia aștept să joc la nunta lui!

  1. Ce întrebare aţi fi dorit să vi se pună? Răspundeţi la ea – şi la altele! – ca şi când v-am adresat-o!

          Ce amintire v-a rămas mai conturată în viață? Răspuns: O noapte din timpul războiului, după un bombardament .  Când, peste 4 sau 5 miliarde de ani, Andromeda şi Calea Lactee se vor ciocni, exact aşa va arăta cerul. Roşu şi minunat. Am văzut pe Discovery o simulare pe calculator.  Atunci, în viitor, ca şi atunci, în trecut, această culoare va însemna tot moarte. Dar ambele apariţii sunt departe, una  în  trecut şi cealaltă, şi mai departe în viitor.

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 9459

Ultimele Comentarii