Cuvânt și iubire

De un număr de ani – nu prea mulți – Vavila Popovici citește și scrie – trăiește – în America, acolo unde se află de ceva mai multă vreme partea tânără a familiei sale. Desigur, familia este familie; America este America. Pentru că eu le știu doar – fără a le cunoaște, însă – nu-mi asum riscul de a formula opinii. Mai ales pentru motivul că despre Vavila Popovici vreau să scriu. Adică despre recenta ei carte – a 37-a, – al VI-lea volum de „Articole, eseuri. „Made in the USA, Charleston, SC, 30 May, 2016”.

Și această carte împlinește portretul scriitoarei în tușe definitorii. Eseistul (gânditorul bun observator și profund analist) se armonizează cu prozatorul (meșter în scrierea limpede), aripa necăzătoare a poetului asigurând deopotrivă delicatețea și durabilitatea zborului. La temelia acestora neaflându-se ambiția autorului de a se manifesta pe mai multe planuri, ci îndemnul lăuntric de a participa la viață cu toate simțămintele și cu toată priceperea, într-o descătușare intelectual-artistică în stare să atragă luarea-aminte a oricărui cititor… practicant.

Edificatoare, între multe altele, mărturisirea autoarei are valoare de spovedanie. Spovedania unui însingurat care, integrat total universului pe care și l-a apropiat și-i susține existența, se simte, totuși, mult mai bogat spiritualicește și mai dăruit de Dumnezeu cu darurile Sale. „Omul este cel care gândește, filozofează de unul singur și în acele momente iese din viață, pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește…” Și recurge la ajutorul poetului filosof Lucian Blaga: „… eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Existența umană și artistică se conjugă la Vavila Popovici la toate cele trei timpuri: trecut, prezent, viitor. Totul ilustrat de propria experiență, dar și de trecerea prin acești trei timpi (nu doar gramatical văzuți) a unor oameni care au lăsat urme perene în cultura națională și universală. Prezente sunt, de asemenea, și felurite întâmplări, pe care scriitoarea le integrează ansamblului unui univers al ei, dar și al tuturor. Împreună cu toate acestea, o precizare se impune, pentru a lămuri mai mult sensul demersului acestei cărți, care nu este unul pur şi simplu istoric. Sau literar. Ci, mai curând, moral. Omul prezent este ținta.

„Frica, problema omenirii de astăzi” este titlul unui eseu care are ca motto o zicere a lui Mark Twain: „Curajul este rezistența în fața fricii, meșteșugul de a domina frica, și nu absența fricii”. Reiese că spectrul fricii este, în zilele pe care le trăiește omenirea la timpul prezent, unul nelimitat. El e rodul societății în ansamblul ei, precum și al fiecărui component în parte: omul. Omul este creatorul binelui și al răului. Starea – bună sau rea – în care se află el este și produsul aportului sau indiferenței sale. Nu Dumnezeu îi pedepsește pe oameni, pentru că răul nu-i de sorginte divină, iar Cel de Sus este ocrotitor al propriei creații, nu distrugătorul ei.

Mai sunt și alte texte în acest volum în care binele și răul se conjugă la toate cele trei timpuri: „Alegerea, nu șansa determină destinul nostru”, „A vedea pentru a prevedea”, „Nevoia de echilibru”, „Despre conștiință”, „De ce construim Catedrala Mântuirii Neamului”, „Unitate versus dezbinare”. Printre argumentele cu ajutorul cărora Vavila Popovici își susține opinia în legătură cu prea mult controversata problemă a Catedralei se află mai întâi ideea. O idee, care a răsărit în mintea și inima românilor într-un timp trecut, va să se înfăptuiască în timpul prezent, iar viitorul se va bucura de această operă creștină, în speranța că străbuna credință ortodoxă va dăinui. Scrie Vavila Popovici: „Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al demnității naționale, al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni, prin stilul arhitectonic tradițional bizantin-românesc, va fi reprezentativă pentru credința majorității poporului român”.

Tare omenești, care țin de timpii istorici trecut și prezent, cu vădite tendințe de a se perpetua, poate și mai încrâncenat, în viitor, se fac subiecte de articole și de eseuri, iar autoarea

le tratează nu doar din perspectiva omului îngrijorat, ci și al celui care trudește, atât cât îi stă în putință, măcar la conștientizarea lor. Pentru că eradicarea pare imposibilă… „Puterea banilor și a vorbelor”, „Gustul amar al răzbunării”, „Despre minciună și perfidie”, „Lipsa dragostei”, „Țara din nou la răscruce de drumuri?”, Suferința, uciderea – tragedii pământești”, „Încă un punct de pe harta culturii se vrea șters?”, „Extremism și moderații”. Apelul la „Nevoia de echilibru”, „Despre conștiință”, „Armonie”, „Virtutea – partea sufletului nostru”, „Idee, ideal, idealism”, „Despre viață”. „Vinerea Mare” pare un dangăt de clopot care sună deopotrivă a deșteptare și a acțiune. Căci: „Neliniștiți nu sunt numai tinerii de astăzi, ci și oamenii de toate vârstele”, iar „Spațiul și timpul în care trăim a început să fie perceput fals…”

„Armonia este cea care ne apropie, pentru a putea trăi în pace și a nu ne învrăjbi”; „Virtutea creștină, ca hrană a sufletului, trebuie să fie: Tare în împlinirea faptelor bune; Stăruitoare pe calea binelui. Virtutea trebuie să se arate prin fapte – scrie Vavila Popovici, arătând cititorilor și câteva poteci pe care să se îndrepte ei spre a ajunge la limanul dorit. De unde se poate înțelege că această nouă carte a ei – precum și celelalte, de altfel – e și un Îndreptar Moralicesc. În nici un caz moralizator. Prin curățenia gândirii și a simțămintelor, omul este chemat să afle adevărul. Despre sine, în cel dintâi rând. Căci, scria omul de știință filosoful Blaise Pascal, pe care Vavila Popovici îl evocă în cartea sa: „Nimic nu-ți dă siguranță decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului”.

Citind mai multe cărți publicate de Vavila Popovici, dar cunoscând într-o măsură și omul, pe care nu-l pot separa, totuși, de creator, mi-am luat îngăduința să botez aceste însemnări cu numele „Universul singurătății”. Am făcut-o dintr-un impuls spontan. Consider că aceasta este starea scriitorului, raportată la cei trei timpi ai tuturor conjugărilor. Dar eu nu înțeleg, în substanța acestei singurătăți, nici măcar ca aluzie, schimnicia, izolarea (fie ea și relativă, pentru că totală nu cred că există, nici în cazul monahilor retrași prin pustiuri sau peșteri). Vavila Popovici păstrează în ființa ei gânditoare și simțitoare un Univers. Unul cunoscut de ea, în parte asumat, în parte separat de concepția ei despre lume și existență. Acesta este, de fapt, rolul acumulărilor și asimilărilor reușit în urma unor strădanii stimulate de o conștiință a utilității omului, trăită într-o lume reală, dar mereu visător la o lume ideală. Cu alte cuvinte, scriitoarea vibrează mai bogat și mai convingător în starea de contopire cu lumea ei, decât ar face-o în clipa topirii în vălmășagul unei mulțimi de semeni reci, egoiști, avari, dezorientați, fără un punct de sprijin, în baza căruia să-și ducă mai departe condiția de oameni ai binelui. Conchide către sfârșitul cărții Vavila Popovici: „Solidaritatea și coeziunea socială depind de valorile care ne unesc, de spiritualitatea care ne definește. Acest fond sufletesc comun nu poate veni decât din educație și cultură”. Și încheie cu o cugetare a lui Anatole France, pe care și-o însușește și ne-o recomandă și nouă: „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naște din el”.

Făcând și eu același lucru, dintr-o convingere ce nu poate fi contestată, urmez exemplul autoarei și închei, tot printr-un fel de concluzie. Universul singurătății în care Vavila Popovici citește și scrie – trăiește – este unul bine împlinit cu „gândiri și cu imagini” conjugate la toate cele trei timpuri: trecut, prezent, viitor.

Vasile FILIP

Iași – Iunie 2016