Daris Basarab: ”N-a fost să fie…”

27 Aug 2016 by m.gurza, Comments Off


Daris Basarab alias Boris David


”N-a fost să fie…”

roman

Cu venerație mamei, Elena David…

www.daris basarab.com

2014

 

În loc de prefață…

 

Două cuvinte despre titlu. Vine de undeva din copilărie, m-a urmărit ca o sintagmă, iar în ”Dor de Ducă” s-a impus ca un leit motiv dictat de  împrejurările  care  nu  întotdeauna  mi-au cântat în strună. Da, mult hulitul, dar și mult iubitul unchi Alex, iubit de noi copiii, ne pregătea pentru viață, în felul său optimist, pentru a nu ceda disperării în fața nereușitelor și a continua senin drumul omului încrezător în destinul său. Pentru el ”nereușita” era trecut, iar visul Dorului de Ducă era viitorul de neoprit…

 Cap. 1

 

Cât am fost copil, să spunem până la 11 ani, timp în care savuram orice clipă de fericire fără să am habar de adevăratul sens al cuvântului, vorbele unchiulei Alex, îmbrăcate  în  sintagma  amintită,  se  pierdeau  în ”splendorile”  îndrugate  ale  omului  de  ducă,  rod  al aventurilor  trăite,  sau  scornite,  de  neastâmpăratul vagabond. Dar a trebuit să  vină un cutremur care să zguduie din temelii viața patriarhală a unei familii, și nu numai, ca vorbele vagabondului fără de astâmpăr, să capete un tâlc, chiar și pentru noi, copiii.

Și  a  venit  ocuparea  Basarabiei  și  Bucovinei  de  către trupele ”eliberatoare” sovietice din vara lui 1940. Un ultimatum,  sovietic,  o  acceptare,  românească,  o debandadă  în  actul  de  retragere  în  care  autoritățile române și-au dat măsura incapacității administrative și, marea parte a basarabenilor și bucovinienilor, ba mai  mult,  și  a  celor  ocupați  fără  jenă,  cei  din  Herța,  au rămas să întâmpine, cu ura ascunsă în flori, de dragul supraviețuirii,  lăsând  speranțele  să  dospească  într-o așteptare fără de speranță. A, părinții discutau cu ușile închise,  chiar  și  în  fața  noastră,  de  promisiunea  lui Hitler,  făcută  lui  Antonescu,  de  a  porni  războiul împotriva antihriștilor de la Răsărit, dar nu pomeneau nimic de promisiunea făcută de Antonescu lui Hitler, de a merge alături de el până la capăt. De unde știau ei toate acestea n-am priceput niciodată, dar am rămas cu impresia că și credeau. Sfânta naivitate care ne-a însoțit  de-a-lungul  istoriei  noastre.  Astăzi  i  se  spune direct  ”informație  de  la  sursă”!  Alții  pomenesc  de manipulare, de forțe oculte.

Tragedia a ținut ”doar un an”, cum se obișnuia să ni se spună, dar despre ce a însemnat acest an, nu au prea spus  mare  lucru  nici  măcar  românii.  La  declanșarea războiului  de  eliberare,  la  ordinul  Mareșalului Antonescu  adresat  armatei,  acel  ”…vă  ordon  treceți Prutul”,  Populația  Basarabiei  și  Bucovinei  era  nu ”decimată”, ci ”sfertuită”. Cum?! Simplu! Transplant de populație. Deportările  au  luat  drumul  ”Pohodului  na Sibiri” sub forme greu de imaginat. În căruțe trase de câte doi cai, având și unul de rezervă legat de spatele căruței, în coloane de circa cincizeci de căruțe, păzite pe ambele părți de călăreți cu chipuri asiatice, deloc prietenoase și, la nevoie cu atitudini criminale, gata să ”pedepsească”,  pe  loc,  orice  gest  de  ”nesupunere”, gesturi  apreciate  ca  atare  arbitrar,  în  cea  mai  mare parte sub influența alcoolului. Nesupusul era scos din coloană,  târât  după  prima  lizieră  de  pădure,  sau  de porumbul  înălțându-se  spre  cer,  sfidând,  parcă, vremurile. O împușcătură, două, și coloana era mânată cu  nagaicile.  N-am  exagerat  vorbind  de  înălțimea porumbului. Așa era prin sudul Basarabiei, prin mult râvnitul  Bugeac.  Cealălaltă  cale  de  transport  era asigurată  de  vagoanele  de  cale  ferată,  vagoane  de marfă, umplute cu bieții deportați până la refuz. N-au lipsit  nici  coloanele  cu  deportați  înșiruiți,  per  pedes apostolorum,  în  special,  pe  drumurile  apropiate  de Nistru,  de  granița  în  curs  de  eliberare.  Odată  cu declanșarea  operațiunilor  militare,  deportările  s-au întețit.

La 12 ani, împreună cu părinții și una din surori, am fost ridicați noaptea, urcați într-o căruță, trasă de un singur  cal,  așa  s-a  nimerit,  cu  mama  într-o  stare avansată de boală, o nefrită infecțioasă, cu Ludmi pe post de infirmieră la cei 16 ani ai săi, înspăimântată de privirile pofticioase ale călăreților calmuci însoțitori, cu tata trăgând de căpăstru calul, recalcitrant din fire. De aici  se  trage  și  titlul  primului  meu  roman  ”Povod”. Cum, de am scăpat?! O minune! Avioane românești, au atacat  coloana  în  ”retragere”,  au  căzut  oameni,  au căzut calmucii. Cei scăpați au dat bir cu fugiții. Noi, ca și multe alte căruțe, am părăsit șoseaua, îndreptăndu-ne, care  încotro.  După  lungi  peripeții  am  ajuns  în  satul bunicului, unde fusese primar. Era pe drumul Siberiei, dar nu a ajuns departe. Un glonț în ceafă și o explicație: încercare de evadare(!?).

Mult mai târziu, când ne-am refugiat în Ardeal, mai bine zis în Ardealul de Vest, la Oradea, cât mai departe de  urmăritori,  acest  episod  a  stârnit  nedumerire, ridicare  de  sprâncene.  Eram  de  peste  16  ani,  când intrigat  de  o  astfel  de  ”nedumerire”,  am  aplicat  un croșeu de dreapta unui coleg. A fost prima și ultima dată  când  mi-am  pierdut  stăpânirea  și  mi-am  făcut dreptate. Eram destul de bine crescut, legat, vreau să spun, și mi-am putut permite gestul. Eram și sătul de ”basarabeanul” cu care eram apelat.

Paralel cu deportarea a avut loc și repopularea, cu te miri cine. Au fot aduși ”ruși” din toate colțurile Marii Uniuni, care, în cea mai mare parte numai ruși nu erau.

 Odată ”aruncați” peste Nistru, o parte din deportați ajungeau în centre de selecționare unde tragedia lua forme mult mai dureroase. Familiile erau despărțite, copiii luând un cu totul alt drum, drumul reeducării. În multe cazuri și soții erau despărțiți.  Peste mulți ani, fetița unei familii prietene cu ai mei, un înger de fată, a fost  deconspirată  de  securitatea  egipteană,  într-o acțiune de spionaj sovietic. Se spunea că Tamara arăta ca un model de top. E doar un caz izolat, ar spune unii. Nu,  este  doar  o  menționare  personală.  Era  greu  să convingi.

Cei aleși pentru deportare erau de regulă intelectuali, preoți,  profesori,  medici,  proprietari,  oameni  de afaceri, foști ”ofițeri albi” refugiați în Basarabia, după marea  revoluție.  O  altă  categorie  importantă  era formată  din  țărani,  cât  de  cât  înstăriți,  ”chiaburi”  la încadrare. Au țintit bine. Nu numai că au depopulat, dar  cei  rămași  erau  subțiați  nu  numai  de  dispariția categoriilor  amintite,  dar  și  de  noii  veniți  și,  foarte important, înspăimântați.

Eliberarea  teritoriului  Basarabiei  și  Bucovinei  nu  a însemnat  și  reinstalarea  vechii  structuri.  Această reinstalare s-a soldat cu enorme greșeli administrative. Au fost trimiși pe posturi calde oameni fără pregătire, din Vechiul Regat, din Ardeal, din Banat, de peste tot care  în  timp  record  au  împrăștiat  corupția  și incompetența, tot cam peste tot. Eliberații basarabeni, bucovineni, au simțit un gust amar, au considerat pe bună dreptate că la bază era un gest de desconsiderare din partea statului român. Și bașca, primele dezvăluiri ale  înțelegerii  Antonescu-Hitler  cu  privire  la participarea armatei române dincolo de Nistru. Plata de  moment  a  fost  tentantă  –  guvernarea  regiunii Odesa, cu guvernator în toată regula. După un război de eliberare dus de o manieră exemplară de armata română, a urmat un război de cotropire. Dacă mai pun și măsurile total neromânești de deportare a evreilor și țiganilor pe teritoriul noii ”Gubernii”. Cu toții știm cât ne-a costat.

Ce  înseamnă  gândirea  nevinovată  a  unui  copil, scuzabilă, atunci, după ”minunea” scăpării din coloana Pohodului  na  Sibiri,  am  trăit-o  pe  propria-mi  piele. Când guvernarea română a Regiunii Odesa a devenit o realitate iar trupele noastre înaintau victorioase spre Volga, fiind cumva avangarda trupelor germane, adică pe post de sacrificiu, fratele meu mărșăluind plin de avânt, cu portretul lui Hitler în buzunar încă, tatăl meu era  cantonat  la  Odesa,  orașul  unor  amintiri  tragice pentru  mama  mea.  Cum  vizitele  familiilor  erau permise, mama, eroina mea dintotdeauna, ne-a luat pe cei doi mici ai familiei, eu și Ludmi, și am poposit la tata. Era primul meu contact cu un oraș mare, frumos, destul de bine conservat pe timpul luptelor din regiune și cu o bună reclamă la adresa vieții culturale. Mama care cunoscuse bine orașul, lucrase la căile ferate cînd a izbucnit revoluția bolșevică. Primul lucru care mi l-a arătat  a  fost  piața  vechiului  Sobor,  fără  urmă  de biserică,  la  a  cărei  dărâmare  asistase  în  genunchi, plângând, ca de altfel majoritatea localnicilor. A ținut să-mi  arate  locul  exact  din  piață  unde  a  îmbrățișat trupul neînsuflețit al primului său soț, ofițer în ”armata albă”, aruncat de la etajul Școlii de Cadeți, împreună cu toți colegii lui. Apucaseră să fie împreună doar cîteva luni. A fost un moment greu în care am depus un mare efort pentru a împiedica plânsul. Eram deja mare și așa am încercat să mângâi lacrimile mamei, în felul meu. Pentru relaxare ne-am dus să vedem celebrele scări din port,  două  sute  de  trepte  din  marmură  albă, îmbietoare pentru cei dornici de mișcare. Am luat-o la fugă, am coborât în salturi neauzind încercările mamei de  mă  potoli  cât  de  cât.  Spectacolul  era  deosebit. Coborai  spre  apa  mării,  liniștită,  deloc  neagră,  cu ambarcațiuni  militare,  neprietenoase  cu  tunurile  lor amenințătoare, cu privirea țintind orizontul. La urcare n-am mai putut sări. Când am ajuns lângă mama, m-am așezat pe prima treaptă și din ochi am cerut îndurare. Copilul din mine lăsase în urmă trecutul încă prezent în memorie și savura cu nesaț un prezent fără vreun gând spre  viitor.  Și  a  mai  urmat  ceva  care  mi-a  deschis orizontul  spre  lumea  spectacolului  muzical.  Prin intermediul patefonului fratelui meu, mare meloman declarat, dar și recunoscut, am cunoscut splendoarea vocii umane. L-am ascultat pe Joseph Schmidt, celebrul nostru  bucovinian,  l-am  ascultat  pe  marele  bas Șaliapin. Auzisem, de la mama, despre spectacolele de opera și balet, dar nu fusesem încă niciodată la teatru. Ne-am  dus  cu  toții  la  operă,  o  clădire  superbă, considerată  de  specialiști  unică.  Am  rămas  copleșit. Spre  cinstea  poporului  rus,  cultul  pentru  muzică, simfonică, de operă, de balet, a protejat acest templu al  muzicii  de  vandalismul  revoluției.  Mama  care cunoscuse ”Opera din Odesa”, denumire pronunțată cu sfințenie  de  iubitorii  genului  muzical,  a  rămas  și  ea surprinsă. În mintea ei persista oroarea spectacolului dărâmării Soborului, o biserică monumentală, o piesă de muzeu, cum îi plăcea să spună. În program, nimic mai bun pentru niște copii neinstruiți în domeniu. Lacul Lebedelor.  Față  de  Odesa,  Ismailul  era  un  orășel  de provincie,  cu  viață  muzicală  limitată  la  seratele muzicale date de unele familii înstărite, unde odraslele școlite  își  arătau  talentul  interpretativ  la  pian  sau vioară. Că a ieșit un Sarchizov, că a dirijat fanfara din parcul Trandafirilor Ivanovici în persoană, că fratele era invitatul nelipsit al seratelor muzicale, era altceva. Mie mi-a  prins  bine  un  astfel  de  frate,  dar  nu  se  poate generaliza.

Spectacolul de balet a fost ca o poveste urmărită în vis. Mai târziu am realizat că participasem la un spectacol în țara, sau ce mai rămăsese din ea, care nu avea rival în domeniu, statut ce-l păstrază și în zilele noastre fără echivoc. Eu, considerat o sfârlează în continuă mișcare, am încremenit pe scaunul plușat până la sfârșit. N-am părăsit scaunul nici în pauză. Ludmi, a tot suspinat și până la urmă a izbucnit în plâns. Da, pot spune că am trădat amintirile de neuitat și am trăit din plin clipa. Eram  copii  și  cred  că  toți  copiii  sunt  la  fel.  Slavă Domnului!

Liniștea  aparentă  care  domnea  după  alungarea trupelor sovietice de pe teritoriile ocupate abuziv prin ultimatumul  din  1940,  încet,  încet,  a  început  să  se consolideze fără a reuși să stingă, totuși, ecoul încă viu al  durerilor  provocate  de  barbaria  ocupanților. Victoriile fulgerătoare ale armatei germane au avut și ele un efect benefic asupra stării generale de spirit. Sintagma ”vin americanii”, acea speranță iluzorie care a domnit  chiar  de  la  începutul  ocupației,  și-a  pierdut sensul. Se crede că acest ”vin americanii” a apărut în mințile  îndurerate  mult  mai  târziu,  cam  după cotropirea  României  de  către  sovietici,  după întoarcerea frontului. Nu, ea a apărut în timpul primei cotropiri,  în  1940,  când  în  lume  bântuia  reclama democrației americane. ”America nu putea lăsa Europa care  contribuise  prin  imigranți  la  nașterea  Statelor Unite ale Americii.  Sfântă naivitate, care avea să ne bântuie ca o boală incurabilă!  Încrederea s-a mutat în tabăra  nemților  atotputernici.  Cu  Uniunea  Sovietică adusă la sapă de lemn, viitorul se colora în roz. Cei care se puneau la adăpostul unui viitor optimist, nu erau copii, erau părinți și bunici. Copiii nu aveau treabă cu politica, iar tinerii, încrezători în politica lui Antonescu, visau  să  ajungă  la  Moscova  alături  de  aliații  lor  de conjunctură, pe care, de altfel, îi cam ciomăgiseră de-a- lungul istoriei și nu aveau de ce să aibă complexe de inferioritate. Să nu uităm că acea generație de tiner avusese parte de un altfel de învățământ, de o altă istorie predată. Mândria de a fi român era, încă, la ea acasă.

Anul  1943  însă,  a  debutat  provocând  îngrijorare  în sufletele împăcate cu iluzia siguranței. Oamenii iubeau istoria universală dar nu acceptau dictonul ”istoria se repetă”.  Anul  1812  ar  fi  trebuit  să  le  recomande prudență în visările romantice, utopice prin conținut. Germania  în  degringoladă  trăda  ultima  lor  speranță. Inevitabilul  s-a  întâmplat  provocând  panică generalizată.  Până  și  cei  transplantați  de  prin  toate colțurile Marii Uniuni, obișnuiți cu noua stare de bine, manifestau  fățiș  neliniștea.  Ei  veniseră  cu  teama  în suflet de care nu se puteau debarasa. Orice schimbare, chiar și revenirea la comunismul de acasă, îi punea în alertă.  Administrația  locală,  pusă,  cum  necum  pe picioare,  s-a  pomenit,  în  situația  deloc  simplă,  de  a organiza  evacuarea.  Debandada  a  cuprins  întreaga populație. Cei mai temători erau cei care suportaseră regimul  sovietic  instalat  pentru  un  an  în  1940. Scăpaseră la izbucnirea războiului de urgia deportărilor și a condamnărilor sumare, dar erau martorii nedoriți, care  ”colportaseră”  informațiile  compromițătoare purtate în suflet. Instituțiile s-au evacuat anapoda. Au lăsat arhivele, au lăsat dotația, oricât de precară era, și- au lăsat salariații în voia sorții. Principiul ”descurcă-te singur”  și-a  intrat  în  pâine.  Și  n-a  fost  ușor.  Timpul presa,  teama  de  a  fi  ajunși  din  urmă  îi  stăpânea, mijloacele de transport, trenul, vaporul, căruța, erau insuficiente.  Nici  măcar  zilele  ”acordate”  prin ultimatum  nu  au  fost  respectate.  Soldații  români  în retragere erau atacați de diferite grupări etnice printre care evreii plăteau răzbunând deportările comandate de  nemți  și  duse  la  îndeplinire  prin  ordinele  lui Antonescu. Cei de lângă Prut plecau pe jos ducând mai nimic în câte o desagă, două. Am plecat și noi. Mama, Ludmi, eu și vărul meu, cu patru ani mai mare ca mine, pe post de bărbat, idolul meu fără rezervă, George.

Singurul liniștit, cu sânge rece, plin de idei, de soluții.

Fiind la Ismail, pe Dunăre, singura cale de transport era vaporul,  spre  Tulcea.  Portul  era  înțesat  de  oameni speriați, de bagaje, te miri ce, de capacitatea redusă de transport a mult iubitului de mine vapor  cu zbaturi, România  Mare.  Orice  încercare  de  îmbarcare  era sortită eșecului. Cum vaporul făcea cursa Chilia, Ismail, Tulcea,  dus-întors,  George  a  găsit  soluția.  Ne-am îmbarcat spre Chilia, ”în întâmpinarea sovieticilor” !? Cunoscuții ne-au considerat nebuni. Așa părea. Mama nu  avea  reacții,  noi  copiii,  nici  atât.  George  era încrezător. Spre Chilia vaporul era practic gol., dar am reeușit  să  fim  în  vapor  și  la  întoarcere  să  nu  avem probleme  la  îmbarcare.  Am  ajuns,  călare  pe  un  sac mare  cu  cozonaci  și  unul  mai  mic  cu  ceva  haine. Cozonaci și ouă roșii?! Da! Cu toată nebunia, mama făcuse pregătirea ca pentru un Paște normal. Și ce bine ne-a prins. Eram în aprilie 1944. La Tulcea, primul lucru pe care l-a făcut mama a fost să ne ducă la o biserică unde ne-am închinat mulțumind Lui Dumnezeu. Cum biserica era aproape de malul Dunării, ne-am așezat pe un  dâmb,  cu  sacii  după  noi,  să  privim  în  direcția Ismailului.  Tulcenii  obișnuiau  să  asculte  sunetele puternice  ale  Clopotului  cel  Mare,  ”Bolișoi”,  de  la Soborul  din  Ismail.  La  un  moment  dat  a  răsunat  ca pentru  a-și  lua  rămas  bun  de  la  noi.  A  fost  tristă despărțirea. De atunci, doar George a reușit, peste ani, să  se  întoarcă  să-și  vadă  mama  și  sora.  Ismailul  era răvășit de durerile lăsate în urmă, iar graiul românesc ca și interzis. A fost ultima lui vizită.

Eu?!, eu am refuzat să merg la Ismail, cu tot dorul care m-a bântuit. Ca să-l văd de aproape, să văd Râpa de la Mănăstire sau clopotnița Minunatului Sobor, am recurs la o plimbare cu vaporul pe brațul Chilia, am coborât pe pontonul de la Plaur, de pe malul românesc, chiar în dreptul portului Ismail, am rămas până la următoarea cursă, am privit cu nesaț locurile dragi ale copilăriei și mi-am  continuat  drumul  până  la  capătul  cursei,  la Periprava.  Am  întâlnit  oameni  minunați,  bătrâni părăsiți de tinerii plecați aiurea, fără țintă, plângând amarul și povestind cu lacrimi în ochi de cum a fost ”ranïșe”  (mai  demult),  arătând  cu  capul  înspre ”celebrul”  lagăr  de  exterminare  de  la  Periprava,  dar pomenind de el doar în șoaptă.

La  întoarcere  am  urmărit  de  pe  covertă  portul  și locurile neuitatelor amintiri unde nu m-am mai întors niciodată. Nu puteam merge la mine acasă pe post de străin! Gândul m-a dus la unchiul Alex și, fără să vreau, am murmurat, cu lacrimi amare, ”n-a fost să fie”, să mă pot întoarce! 

 

Cap. 2

 

Când am terminat Capitolul 1 și l-am recitit, mi-am dat seama că am fost departe de ceea ce știam despre felul meu de a prezenta înșiruirea faptelor, a evenimentelor, a stărilor trăite. Eram, cumva, cercetătorul proiectant de altădată, sclav al ordinii impuse de o prezentare cât de cât cronologică. Nu mai sunt, nici pe departe, cel care a scris  primele  sale  romane,  Povod,  Ecvestra,  Dor  de Ducă.

Acum scriu, visând, dacă pot spune așa, la ceea ce a fost amprentat în memoria mea, în sufletul meu, într-o conexiune aparent dezordonată, aleatorie în fapt, legând ideile  între  ele,  necronologic  obligatoriu,  după complexitatea problemei. Știu că poate lăsa impresia unei gândiri împrăștiate, obositoare, dar cu scuzele de rigoare, vreau, sau îmi propun, să parcurg viața cuiva ajuns la peste 85 de ani când oboseala inerentă obligă la  selecție,  la  sistematizarea  firelor  conducătoare,  la coincidencizare.

 Durerea părăsirii forțate a locurilor natale era doar în faza de preludiu. Când îi  mulțumeam Lui Dumnezeu pentru reușita plecării, nu bănuiam că etapa a doua a calvarului, pribegia, se contura la orizont. În acel aprilie de  neuitat  ne  găseam  pe  teritoriul  României,  al Regatului României. Cumva, ne întorceam în timp, în timpul pierdut al normalității, al anilor de dinainte de

  1.   Tot  în  acea  perioada,  fratele,  debarasat  de portretul lui Hitler, dezgustat de gesturile de ”prietenie” manifestate de aliații noștri germani, etalate în special odată cu degringolada retragerii, după un conflict direct cu  o  trupă  germană,  care  i-a  dat  cu  forța  jos  din vagoane pe militarii români, în retragere și ei, după ce a încasat un pat de pușcă după ceafă și a răspuns cu același gest, a rămas surprins că nemții nu au reacționat și nu l-au lichidat. Realitatea era că furia românilor nu putea  fi  ignorată.  Totuși,  garnitura  de  tren  plină  cu militarii nemți în retragere a pornit spre vest lăsându-i pe români gata de a porni spre casă pe jos, mestecând un gust amar. Greu a ajuns acasă, dar casa era în mâna sovieticilor. S-a strecurat, cu hainele schimbate, până dincolo de Prut, s-a ascuns în fundul unei grădini de pomi fructiferi, s-a hrănit cu ce nu ar fi mâncat niciodată și  a  așteptat  instalarea  armatei  sovietice  pe  teritoriul României. Era în căutarea unui portret al lui Stalin, a trecut  pe  la  noi  prin  Râmnicul  Sărat,  s-a  predat autorităților care l-au absolvit de vina de a fi dezertor. Numai tata a știut cât a pătimit umblând după el pentru a-l ajuta, pentru a-l salva de Tribunalul Militar.

 

 În  drum  spre  Timișoara,  în  tren,  s-a  întâlnit  cu logodnica, marea lui dragoste de la Ismail. Era logodită. Șocul a fost pe măsură. Îmbrățișări, lacrimi, despărțire. Orientare politică?! Din lac în puț! De la Hitler, la Stalin. A fost singurul domeniu în care nu ne-am înțeles. Și astăzi mă mir că nu ne-am bătut. Întâlnirea cu logodnica logodită  l-a  marcat  mult.  A  urmat  o  femeie  simplă, neinstruită dar înțeleaptă, foarte bună gospodină, care l- a înțeles cum nimeni altul, l-a îngrijit și doftoricit. Venise de  pe  front  șubrezit.  A  înțeles  dragostea  lui  pentru muzică,  a  prins  gust  pentru  operă  și  concertele simfonice, s-a lăsat instruită din mers. Un lucru nu prea a-nțeles nimeni, efectele războiului pe care, la început, îl dorise cu tot sufletul, efecte care au lăsat urme adânci în sufletul  și  în  trupul  lui.  Excelent  înotător,  fondist,  ca majoritatea dunărenilor, îndrăgostit de tenis, un sport nu la  îndemâna  oricui  la  acea  vreme.  Se  juca  în  alb imaculat,  cu  pantaloni  lungi  cu  dungi  întreținute  ca pentru o serată, nu pentru un teren de sport. Partener de antrenament și prieten sufletist, l-a urmat pas cu pas la  toate  competițiile  organizate  de  Ștasic,  arbitru  al eleganței pe terenurile de tenis.  Foarte bun prieten cu scriitorul sportiv Ioan Chirilă, fostul Vaniușa Chirilov din Ismail, cu capul plin de nume si date din lumea sportului, o adevărată enciclopedie ambulantă. Și acum răsfoiesc cu plăcere cărțile scrise de Chirilă care fac trai bun cu cele primite în dar de la cel care domina lumea tenisului românesc,  pe  vremea  lor,  Gogu  Viziru,  de  a  cărui prietenie  m-am  bucurat.  Acest  frate  meloman,  mi-a arătat calea spre concertele simfonice. La Oradea, m-a dus,  aveam  cam  15  ani,  la  un  concert  la  Catedrala Romano-Catolică.  Am  ascultat  Simfonia  a  8-a, Neterminata, a lui Schubert. A fost primul pas, dar am prins drag și nu m-am mai oprit. Dacă stau să-l analizez mai de aproape, a fost, ținând cont de firea și înclinațiile lui, o victimă a războiului care a ucis oameni nevinovați, dar a și lăsat victime ”colaterale”, cum se obișnuiește a se spune. Devenit Mircea din Dimitrie, la capriciul soției, omul  cu  schimbarea  a  luptat  din  răsputeri  pentru promovarea  noii  sale  orientări  politice  ca  pentru  a-l îngropa pe vechiul Dima, cu firea lui minunată, cu tot.

Dar să revin la ceea ce a urmat după aventura fugii cu neuitatul vapor cu zbaturi, România Mare. De la Tulcea am pornit-o cu trenul spre Călărași, locul de întâlnire cu tata, retras pe valurile Mării Negre, de la Odesa.

Prima  oprire  importantă  a  fost  la  Fetești,  unde vagoanele  cu  călători  au  fost  retrase  pe  liniile  de așteptare. Noaptea, să nu uităm că eram în aprilie 1944, sirenele au dat alarma, dar cum se spune, cam târziu. Aviația  americană  care  vizase  centrele  petrolifere  și Bucureștiul,  a  reușit  în  câteva  minute  să  schimbe peisajul  unei  gări  liniștite  într-o  imagine  de  coșmar. Considerat nod de cale ferată, Feteștiul a fost tratat ca atare. Vagoane distruse, aruncate de pe liniile de cale ferătă, șinele, cândva paralele înfipte bine în pământ, s- au înălțat înspre cer  luând forme geometrice demne de o  grafică  suprarealistă.  După  încetarea  lansării bombelor, avioanele grele, s-au ridicat spre cer, înspre o direcție nedefinită, lăsând o liniște suspectă din care răzbăteau tot felul de gemete, de plânste înăbușite. În timpul exploziilor, vacarmul acoperise orice sunet. Acum aceste sunete suspecte, aflate în continuă deplasare, la clar de lună, aținteau privirile nedumeriților încă, asupra unor măgâldețe încovoiate de spate, târâte de urme de picioare, sfârtecate de schije. Se mișcau totuși, făcând pârtie printre cei, mai puțin norocoși, culcați la pământ, unii nemișcați, alții târându-se ca niște reptile în noapte. ”Am scăpat” era sintagma celor fericiți, scăpați cu viață. Printre ei și noi, implicați într-o complicitate la bucuria indecentă. În alte circumstanțe aș fi putut continua cu o situație anecdotică, acum, chiar și după atâția ani, trec direct la o relatare. În aceeași gară, la câteva linii de garare distanță, într-un tren militar, trecea prin aceleași stări de coșmar, tata. Oprit de alarmă, trenul miltar n-a mai continuat drumul spre Călărași, decât a doua zi, unde ne-am întâlnit, ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat plângând, am mers, la îndemnul mamei la biserică și, în genunchi, I-am mulțumit Lui Dumnezeu. Mama luase pentru a doua oară locul bunicii de la Ismail în dirijarea vieții  spirituale  a  familiei.  Șirul  minunilor  care  ne-au permis  să  rămânem  împreună  își  continua  calea.

Învățaserăm să sperăm în minuni, să ne bazăm pe ele.

La  Călărași  am  primit  prima  lecție  de  ospitalitate reținută. ”Nu-i putem primi pe toți refugiații…habar nu avem de unde vin, cine sunt…” Am auzit așa ceva chiar de la prima noastră gazdă unde ne-am aciuat cu chirie.

 O cameră pentru toți, cu acces la bucătărie și libertate de acțiune, de relaxare, vreau să spun, într-o curte cu ceva livadă în spate. Tot pe acolo se afla și grupul sanitar constituit dintr-o cișmea și o cabină WC. N-a fost ușor, dar o scurtă ”vacanță” unde aerul curat al Dunării ne-a făcut să ne simțim mai aproape de casă, ne-am ”acomodat”.  L-am  urmat  pe  tata  la  Râmnicul  Sărat, transferat cu unitatea. Un orășel de provincie îngrijit, cu instituții orășenești ținute în frâu de gospodari harnici și cu un Liceu cunoscut și recunoscut, ”Regele Ferdinand”, care pentru mine a jucat un rol deosebit. Proaspăt sosit, după un an pierdut la Ismail sub ocupația sovietică, am fost primit fără rezerve de noii colegi, de profesori și mai ales  de  fostul  profesor  de  latină  de  la  Liceul  Sfântu Dumitru de acasă, de la noi! Popescu. O locuință veche dar  încăpătoare,  într-o  curte  generoasă  urmată  de  o livadă  cu  pomi  fructiferi,  cam  părăsită  dar  gata  să primească dragostea unor oameni liniștiți, dar puși pe fapte.  Peste  drum  era  unitatea  militară  unde  tata continua să mai poarte, încă, uniforma militară, cu un  pistol  Bereta  de  9  mm  la  brâu.  Știam  că  frontul  se apropia și ne gândeam cu spaimă la viitorul apropiat. Și n-a durat mult. 23 august a grăbit lucrurile. Au sosit primele trupe sovietice, tineri cu figuri asiatice, gălăgioși, intrând fără jenă în curțile oamenilor, pretinzând să li se facă mâncare, plecând cu te miri ce. Erau în trecere urmând să coboare înspre Buzău. În urma lor au rămas militari mai spălăței, s-au instalat în ceva clădiri eliberate ”de bună voie” și și-au intrat în pâine cum s-ar spune.

 Au început cu gradații din unitatea militară, i-au scos pe un  loc  viran,  i-au  înșiruit  și  cum  eram  aliați,  i-au buzunărit, cum am spune astăzi. Au adunat pistoalele, au cerut ceasurile, au cerut țigările de prin buzunare și în final au smuls epoleții. A fost umilitor, mai ale că cel din fruntea lor purta pe guler gradul de colonel. I-au dus înapoi la unitatea militară, i-au ”consemnat” la locul de muncă și au fixat la intrare un punct de control militar, ”tocïka”, cum îi spuneau punctului. Acest ”loc de muncă” conținea,  pe  lângă  o  fabrică  de  confecții  militare,  o secție spitalicească, impusă de amplitudinea acțiunilor militare. Aceasta din urmă era considerată de familiile cu fete o mană cerească. Sub forma voluntariatului, fetele se încadrau ca personal sanitar auxiliar unde rămâneau 24 de ore din 24 pentru a scăpa de teama violatorilor din armata sovietică care atacau locuințele unde bănuiau, sau primeau informații că ar fi, femei tinere.  Nu prea semăna c-am fi ”aliați”, dar frontul era la el acasă iar disciplina  militară  impusă  cu  prietenie  era  nu  pentru ansamblul vieții sociale, ci pentru siguranța lor proprie. De ce?! Chiar dacă sporadic, mici incidente aveau loc, în  care  oameni  exasperați  rezolvau  de  unii  singuri diferite situații de ”conflict” pedepsind pe loc, înăspreau și  mai  mult  atitudinea  față  de  localnici.  Era  o  luptă inegală,  dar  totuși  o  luptă,  care  volens-nolens  lăsa impresia unor acțiuni organizate de partizani. Nici vorbă! Erau doar izbucniri de revoltă, de orgoli, poate, ale unor tineri neîncadrați militar, nu se știe cum, dar liberi. Pe pereți întâlneai scris, cu litere de-o șchioapă, ”afară cu nemții, afară cu rușii! Trăiască Regele!” Te ungea la inimă, dar te și înfiora, mai ales că mulți localnici erau refugiați  din  Basarabia,  încărcați  cu  amintiri defăimătoare pentru foștii și actualii aliați, colportori fideli ale unor fapte de netăgăduit.

Primeam  multe  vizite  de  militari  sovietici,  care  nu deschideau  poarta  ci  o  dărâmau,  cu  căruțe  pline  cu ”trofee de război”, fructe, borcane cu conserve printre care  dulcețurile  ocupau  un  loc  de  frunte,  găini  cu picioarele legate și tot felul de obiecte de prin casele oamenilor. Ceasurile, de data aceasta nu de mânâ ci de perete,  erau  un  trofeu  foarte  apreciat.  Primeam  des aceste vizite deoarece unii oameni grijulii îi îndrumau spre noi cu două vorbe învățate din mers, ”găvăreat po ruski”,  adică,  vorbesc  rusește.  Mama  trebuia  să pregătească  masa,  adică  ciorbă  și  alte  bunătăți  din găinile aduse. Aveau băutură berechet și bomboane de ciocolată,  de  altfel  bune,  aduse  de  acasă,  mai  bine spus, primite pe front. Trebuia să ne așezăm cu toții la masa lor, adică mama, tata și eu. Fetele lucrau non stop la infirmeria de peste drum. Discuțiile deviau ușor pe teme politice, iar tata era cel vizat și provocat. Orice vorbă de-a lui era interpretată și acuzația cea mai gravă era ”tî eșcïo serâï”, sau pe limba noastră ”tu ești încă gri”, referire la ”albii” pe care îi vedeau peste tot. După o astfel de acuză, cel care era și cel mai băut, și-a scos automatul, l-a luat pe tata de braț și s-au îndreptat spre livadă. Un foc și liniște, după care, ca după un chef, au apărut amândoi, el sprijinindu-se de tata și râzând cu gura până la urechi, iar tata, livid, abia ținându-se pe picioare.  La  auzul  împușcăturii  eu  am  înghețat  iar mama, a făcut de trei ori semnul crucii. Tata s-a prăbușit pe scaunul de lângă mine și a început să mă mângâie pe cap.

Au plecat fără să mai provoace vreun incident lăsând pe masă zeci de borcane cu dulcețuri și chiar și o sticlă cu vodcă pe care au așezat-o în fața tatii. Cel mai tânăr a luat  mâna  mamei  și  a  sărutat-o  mulțumindu-i  pentru ciorbă. ”Numai bunica făcea așa ciorbă bună…”

Acest gen de vizite au continuat, cu același ritual dar fără provocări. Erau flămânzi și toți se refereau la cele lăsate acasă.

Toamna Liceul Ferdinand și-a reluat activitatea. A fost un an tensionat, orașul întreg era în fierbere. O speranță licărea în privirile oamenilor. Toți sperau că odată cu înaintarea frontului, trupele sovietice se vor retrage din oraș. N-a fost așa. Acolo unde ajungeau își fixau un comandament și trupe de siguranță, ca să nu le spun de ocupație. Spitalele erau supraaglomerate cu răniții celor două armate ”aliate”. Cuvintele cele mai curent auzite erau ”Doamne!” și ”Boje moï!” În rest vaiete într-un fel de esperanto.

Iarna am reușit să mă încadrez în cerințele noului meu liceu, iar prin aprilie 1945, ca s-o fac și eu pe grozavul și să mă încadrez și în spiritul noilor colegi, am participat, conform obiceiului locului, la o primă baie în apele, ca vai de ele, ale Râmnicului. Răceală, temperatură de 39–  40 de grade, dus la spitalul militar ?i un diagnostic drastic: tifos exantematic!?…Era la modă, cam în toată Țara.  Habar  n-am  ce  mi-au  dat  dar  știu  că  după  o injecție  intramusculară  m-am  ales  cu  o  infecție zdravănă. Incizie, ca pe front, și o cicatrice pe care o mai păstrez și acum pă fesă. Un medic mai bătrâior, a dat din cap a neîncredere, m-a dus la radioscopie și a întrerupt tratamentul aplicat tifosului. ”Domnilor, băiatul ăsta are o dublă pleurezie”. Și de la asta am rămas cu amintirea  unui  aspect  dubios  al  plămânilor  –  noduli calcifiați, aspect care a atras adevărate interogatorii la radioscopiile de rutină. A fost o primăvară fierbinte dar am  terminat  clasa  cu  premiul  III,  bun  pentru  un basarabean  pripășit.  Ca  să  fac  un  lob  spre  viitor, recunosc că a fost și ultimul premiu cu care am mai fost onorat în viața mea de elev.

Demobilizarea  tatălui  a  ridicat  o  nouă  problemă. Încotro?! Fiind fost salariat al Episcopiilor Ismailului și Cetății Albe, civil, nu popă cum îl considerau kgb-iștii din Ismail din timpul ocupației, șef serviciu arhive, a primit de la ministerul cultelor, sau cum s-o fi numit atunci, repartiție într-un orășel mic, dar extrem de cald, Beiuș, renumit  pentru  Liceul  Teoretic  Confesional  al  Greco- catolicilor. O atmosferă plăcută, un amestec de oraș și sat, sau poate invers, curat, cu o piață extraordinară, cu produse lactate nemaiîntâlnite de atunci, cu zarzavaturi extrem de atrăgătoare, cu oameni curtenitori, adevărați comercianți,  piață  din  care  n-aveai  cum  să  pleci  cu mâna goală. După lecțiile primite la Râmnic, Beiușul era ca  o  oază  de  liniște  în  care  nu  se  aciuaseră,  încă, soldații sovietici. Eram, așa cum am și dorit, departe de Basarabia, departe de urmăritorii noștri. Știam că eram urmăriți  de  comisiile  mixte  sovieto-române  în  care sovieticii erau în civil, spre deosebire de românii noștri care aveau în componență  și un milițian  sadea. Aici eram  absolviți  de  acea  teamă  bolnăvicioasă  de repatriere.  Ghinionul  a  fost  cu  serviciul.  Parohia ortodoxă nu putea, și nici nu avea cum să ofere un post echivalent cu cel lăsat acasă. Nici locuință nu a fost simplu să găsim. Pentru început  ceva modest, într-o căsuță  părăsită,  pe  o  coamă  de  deal,  la  marginea orașului. Inconfort, dar liniște, printre vecini săraci dar gospodari, gata oricând să ofere un ajutor. Un telefon la Episcopia din Oradea s-a soldat cu o ofertă nesperată – post pe post – cu promisiunea unei intervenții pentru o locuință. Tata a plecat singur în recunoaștere, cum era și normal. Nu puteam coborî în gara Oradea, cu tot calabalâcul, fără o țintă precisă. După două zile tata s-a întors, cu o mină pozitivă. Fusese primit de secretarul episcopului, minunatul preot Dărăban, introdus la Sfinția Sa și într-o atmosferă caldă rugat să-și spună păsul. Știau de unde am scăpat, Episcopul Nicolae Popoviciu cunoscuse Sudul Basarabiei în tinerețe, era la curent cu manevrele de recuperare a fugarilor basarabeni, știa de comisiile mixte. Postul oferit era echivalent cu cel avut la Episcopia Ismailului și a Cetății Albe, și, în afara oricăror așteptări, un apartament, provizoriu, în incinta ”Cetății  Episcopale”. Am spus ”provizoriu”, pentru a depăși o perioadă agitată a comisiilor de recuperare, urmând a se face intervențiile necesare la Sfatul Popular pentru noul salariat al Episcopiei. Totul suna a mare ușurare pentru părinți. Am pomenit de ”Cetatea Episcopală”, în limbajul curent  al  străzii  ”Palatul  Episcopal”,  o  mândrie  a orașului. Operă a renumitului arhitect ungur Rimanóczy Kálmán jun. din anul 1905, a fost cumpărată în 1921 de Biserica Ortodoxă. Privită din stradă, clădirea se impune prin frumusețea ei complexă, întrunind elemente gotice discrete cu adevărate ornamentări baroce. Totul este deosebit și, ca o atestare a dreptului de a se considera ”Cetate” , o poartă enormă, monumentală, cald arcuită, încastrată în zidurile impunătoare,  oprind orice privire care  ar  dori  să  pășească  în  intimitatea  edificiului.  Și astăzi,  după  atâta  amar  de  vreme,  mă  felicit  pentru norocul  de  a  fi  locuit  în  incinta  acestui  monument arhitectonic, de a fi fost protejat de statutul său, încă în vigoare la acea dată, de cetate inexpugnabilă. Două au fost minusurile care au tulburat liniștea dăruită de cel care, a căzut și el mai târziu, victima sistemului comunist în devenire și în Țara noastră.

Primul minus, care a atentat la libertatea noastră a fost vizita  impusă  a  unei  comisii  mixte.  A  trebuit  s-o primească  dar  cu  amendamentul  ferm,  ”La  mine  în birou”. Încă își mai permitea Sfinția Sa, să forțeze nota, cunoscută fiind autoritatea de care se bucura în cadrul Sinodului.  După  motivarea  de  rigoare  a  misiunii, comisarul sovietic, într-o cursivă limbă română, în care a prezentat  interesul  statului  prieten  în  procesul  de recuperare a ”victimelor războiului”, s-a adresat tatălui meu cu apelativul Daniil Stepanovici. Oferta era simplă, pentru naivi chiar ademenitoare – întoarcerea în casa din Ismail, acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și o  primă  importantă  pentru  cheltuieli  de  reinstalare. Refuzul primit, din capul locului, l-a pus pe Sfinția Sa să considere discuțiile încheiate și să se ridice în picioare. Au plecat fâstâcindu-se cumva, dar au lăsat în urmă un avertisment,  tulburând  liniștea  dăruită  cu  atâta generozitate.

Cel de al doilea minus a venit din sânul familiei. Dorința alor mei era, firesc, reunirea familiei împrăștiate. Sora mai mare, Val, era aranjată la Râmnicul Vâlcea la o prietenă din Ismail și nu ridica practic îngrijorare. Dima, mai bine zis Mircea, angajat în Banat, la CFR Timișoara, făcând zilnic naveta de la Biled, a poposit într-una din zile  la  Oradea. Totul  a  mers  bine  până  când  a  fost abordat și un subiect cu iz politic. Vehemența cu care a atacat etalând noile sale concepții despre refugiu și mai ales  despre  ocupația  sovietică,  a  stârnit  nu  numai discuții contradictorii cu părinții, în special cu tata, mama fiind mamă și deci mai conciliatoare, dar a provocat o furtună  plină  de  injurii,  de  amenințări.  Tata  părea dărâmat, mama neputincioasă. Tulburat, mi-am spus: cum s-a dus pe front și cum s-a întors! Am luat inima în dinți, l-am luat la braț și i-am spus să plece și să nu se mai întoarcă.

 Pentru a doua oară de la părăsirea Ismailului, după eșecul  încercării  de  reunire  a  familiei,  cu  gândul  la neuitatul  unchi  Alex,  am  spus  cu  voce  sintagma  lui înțeleaptă, ”N-a fost să fie!…”, și a ținut cam mult…

 

 Cap. 3

 

Așteptam cu nerăbdare, dar și cu ceva emoție, toamna, începutul  anului  școlar.  Liceul  Confesional  Emanuel Gojdu se bucura de prestigiu nu numai în Oradea, ceea ce mă făcea să am ceva temeri. ”Basarabeanul” cu care eram  apelat  în  cercurile  de  adolescenți  în  care  mă străduiam să pătrund, m-a ambiționat stârnind orgoliul meu, de care încercam să mă debarasez, mai ales după incidentul  cu  croșeul  de  dreapta,  de  care  am  mai pomenit. M-a ajutat un fapt, curios la prima vedere, chiar șovinismul  manifestat  de  populația  maghiară,  după retragerea hortiștilor din Ardeal.

M-am dus la atletism, să-mi încerc norocul, și bine am făcut. Antrenorul principal la atletism era marele nostru campion la decatlon, Kiss. Un atlet desăvârșit, cum și presupunea  proba  de  decatlon,  mai  era  și  foarte carismatic. La 16 ani aveam deja 1,84 ceea ce mi-a înlesnit intrarea în echipa de juniori. Acest Kiss Bácsi, ne era ca un tată. Am fost selectat pentru proba de garduri, după criteriul picioarelor lungi. El supraveghea antrenamentul de la încălzire, la cel specific probei, el ne ducea la dușuri învățându-ne cum să ne relaxăm sub apă pentru a nu avea febră mușchiulară, el ne scotea la o  plimbare  pe  gazonul  stadionului  vorbindu-ne  în continuu  despre  atletismul  în  general  dar  și  despre pericolele care ne pasc la nerespectarea regulilor de antrenament. Proba era grea iar,  prietena în devenire, Stela Stanca, devenită campioană națională la garduri, prietenă de grup sociabil, mă complexa prin calitățile ei sportive de clasă. Era și o excelentă dansatoare ceea ce în cadrul ”jururilor” organizate de către părinții fetelor, mi-a prins bine, căci mă descurcam binișor. De la acea vârstă  respingeam  ideea  performanței  în  sport  fiind preocupat  de  ”timpul  meu  liber”  și  de  dorința  de  a practica și alte discipline sportive. Kiss mă aprecia și chiar  încuraja,  Stela  mă  bătea  și  ea  la  cap,  dar  eu doream, gena dunărenilor, să înot.

Fără să întrerup, încă, atletismul, m-am dus la clubul de înot. Un antrenor scund și aproape gras, foarte sever, ”chinuia” copii de vârsta mea cu zâmbetul pe buze. Pe Micki Bácsi nu l-am auzit niciodată strigând. În schimb, după două absențe de la antrenament, nu te mai primea înapoi. Acolo, antrenându-mă pentru liber și spate, mi- am  dezvoltat  plămânii  șubreziți  în  aventura  de  la Râmnicul Sărat și, la doi ani de înot m-am împrietenit cu proaspătul și foarte tânărul campion național la 100 m  liber, Sanyi Beretzki. Ne-am întâlnit la un joc de tenis de masă, unde aveam impresia că mă descurc. Am putut face față la nivel de antrenament nevinovat, dar în niciun caz într-o confruntare. Era un polisportiv, bun la toate. Și, pentru că îmi plăcea să asist la meciurile de baschet, m-am prezentat și la clubul Carmen.

 M-au  primit  pentru  criteriul  deja  amintit,  vârsta  și înălțimea.  Marea  majoritate  erau  unguri  în  frunte  cu antrenorul, Katjola Nagy, fratele lui Liviu Nagy, pe care l- a antrenat și format. Luat la Dinamo, Liviu a devenit indispensabilul pivot al naționalei, rival al cunoscutului deja pivot, Milică Răducanu, cel cu ochiul aranjat de unghia unui adversar nemilos. Cu Liviu m-am împrietenit pe  patinuarul  de  gheață,  după  o  ciocnire  cu  o imprudentă  dar  drăguță  patinatoare  pe  care  am îmbrățișat-o amândoi, simultan. Am râs în trei și ne-am revăzut deseori pe gheață.

De  ce  atâta  polologhie  pe  tema  preocupărilor  mele sportive? Ca să revin la rolul jucat pe atunci de ceea ce am numit șovinismul maghiar. Am învățat că totul era întreținut  ”politic”,  că  oamenii  obișnuiți  și  în  special sportivii nu erau infectați cu acest virus al ”dușmăniei”, de dragul dușmăniei. Nu cunoșteam maghiara, nici nu m-a atras, dar nici nu am fost împins. La Oradea, nici la atletism, nici la înot, nici la baschet, nimeni nu mi-a vorbit ungurește. Toți respectau statutul meu de coleg de echipă, mă strigau când cum, eu răspundeam pe limba mea și, la nevoie, înjuram ungurește. Au un bagaj inepuizabil și pitoresc. Am avut prieteni unguri, evrei, și un  bucovinean,  nedespărțitul  Orest.  Cu  ungurii  ne băteam doar la meciurile de la liceu. Secția maghiară era în aceeași curte cu noi, cei de la Gojdu, împărțeam aceeași sală de sport, unde organizam foarte des acest gen de confruntări interetnice. Au fost zilele, lunile, anii, dintre  1945  și  1949,  în  care  atmosfera  relatată  m-a ajutat mult în lupta cu mine, cu amintirile de neuitat ale basarabeanului  sadea,  în  cucerirea  unui  statut  de adolescent necomplexat, simpatizat, acceptat în te miri în ce cercuri de ”socializare” atât de necesare vârstei.

Perioada petrecută în incinta Palatului Episcopal, sub protecția  nedisimulată  a  Prea  Sfinției  Sale  Nicolae Popoviciu,  a  trebuit  să  se  încheie.  Presiunile  noii orânduiri în procesul de implementare a comunismului și-au arătat roadele. Sigur pe el, cultivat, profesor de teologie dogmatică la Academia Teologică Ortodoxă din Sibiu,  stăpân  pe  germană,  greacă,  latină,  franceză, maghiară, ajunge în 1936 Episcop la Oradea. Dictatul de la Viena din 30 august 1940 îl obligă să părăsească Oradea și se retrage provizoriu la Beiuș, după multiple participări  în  Transnistria  dintre  Nistru  și  Bug  și  pe frontul  de  Est.  Odată  cu  23  august  1944,  după alungarea hortiștilor din Ardealul ocupat și însângerat de holocaustul  provocat  de  trupele  lui  Horty,  Nicolae Popoviciu s-a întors la Oradea, unde în 1945 l-am găsit și noi, întru Slava Lui Dumnezeu, ca să-l citez pe tata.

După cum am arătat, noi am prins perioada în care autoritatea sa în sânul bisericii ortodoxe române era de notorietate recunoscută în Sinod. Nicolae Popovici era principalul candidat pentru scaunul patriarhal, dar sub presiunea  crescândă  a  sovieticilor  ocupanți,  chiar  la sugestia lui, Sinodul s-a oprit la Iustinian Marina. Pentru subminarea autorității sale duhovnicești, au infiltrat un informator recrutat dintre  oportuniști. Un preot greco-catolic  trecut  la  ortodoxism,  lucru  nu  prea  întâlnit, instalat la Biserica cu Lună, de fapt Catedrala Ortodoxa din  Oradea,  Andrei  Coman,  se  aruncă  în  lupta  de denigrare a episcopului. Se autodeconspiră dar sprijinul acordat îl absolvă de consecințe. O peroadă sumbră marcată de prezența, tot la Biserica cu Lună, a preotului Gheorghe Coman, simplă coincidență de nume, venit din Timișoara, considerat drept oratorul numărul unu al bisericii  ortodoxe  din  Oradea,  învinuit  de  a  fi  fost simpatizant  activ  al  mișcării  legionare,  mișcare  bine cantonată  printre  preoții  vremii  din  Timișoara  este arestat, închis, renegat de ai săi, simbolul ”Dosarului Negru” pentru familie, devine o piedică pentru viitorul fiicei sale Otilia. Anii o vor aduce în atenția, ca să nu spun în fruntea, vieții literare de la noi sub pseudonimul Blandiana.

Activitatea cotată drept ”anticomunistă” de către cei care deveniseră prin actul de la 23 august ”aliații” noștri, dar care se manifestau fățiș în postura de ocupanți, a ridicat la cote nebănuite ura împotriva celui care avea să fie, până la urmă, Episcopul Martir, surghiunit la Mănăstirea Cheia, ca urmare a hotărârii Sinodului, a lui Iustinian, sub presiunea lui Petru Groza și a lui Dej. În 1950 au început cei 10 ani de exil al celui care a fost înscăunat Episcop al Oradeei în 1936, astăzi ”întronizat”, printr-o definire  a  actului  inexistentă  în  Dex,  ca  urmaș  al eminentului episcop  Roman R. Ciorogariu. A plecat în veșnicie în 1960, la mănăstirea Cheia și înmormântat la Biertan, acolo unde s-a născut, rămânând în memoria mea cu imaginea ”sfințeniei pământești” ce nu prea o poți întâlni într-o viață de om.

Liceul Emanuel Gojdu a fost pentru mine marele refugiu spiritual. Am cunoscut noi colegi, mulți deveniți prieteni cu  timpul,  am  fost  protejatul  profesorului  de  latină Popovici, venit parcă pe urmele mele de la Ismail la Râmnicul Sărat și apoi la  Oradea, m-am bucurat de aprecierea profesorului de desen, ”zurliul” Țârulescu, de a extraordinarului profesor de chimie și fizică, inginerul  Oșorhan, autorul îndrumării mele înspre Politehnică, de aprecierea eminentului profesor de matematică Musta, preot  greco-catolic,  fost  profesor  universitar  la  Cluj, descalificat pentru o presupusă relație cu o studentă, și, nu în ultimul rând de aprecierea frumoasei profesoare de  germană  de  la  care  am  rămas  cu  amintirea  de neuitat a palmei primite la o reacție recalcitrantă. Mă acuzase pe mine și pe prietenul meu Gusty But, etnic german, de pregătirea de fițuici pentru colegi. Amândoi am respins acuzația și am refuzat să mai scriem teza. A urmat ceea ce a urmat,  într-un hohot de nestăpânit al clasei. N-a ținut mult. La următoarea întâlnirea ne-am zâmbit fără reținere. Pe doi dintre profesorii menționați i- am  dezamăgit  puțin.  Profesorul  de  latină  a  rămas surprins  și  chiar  nemulțumit  de  hotărârea  mea  de  a merge la real. Îmi plăceau orele de latină și bogăția de informații pe care ni le servea la curs, scandam corect și chiar cu plăcere, dar eram atras de ”științele exacte”, de orele de laborator ale inginerului chimist Oșorhan. Cel de al doilea decepționat a fost profesorul de matematică Musta. Mergeam binișor, m-a băgat în grupul aleșilor lui, m-a abonat la Gazeta Matematică și m-a înhămat, cum spuneam  noi.  A  mers  ce  a  mers  dar  am  simțit  că libertatea mea din afara școlii începea să sufere. Și am lăsat-o mai moale spre nedumerirea lui. Nu puteam fi toți  ca  preferatul  lui,  elevul  Șuta,  ajuns  printre  altele maestru de șah. N-a fost chiar supărare dar am simțit cum mă privea cu un zâmbet dezaprobator. Recunosc, nu am fost un elev ca la carte. Am învățat, dar nu pentru note,  nu  pentru  premiu.  Boala  mea  era  libertatea, foamea  de  timp.  Îmi  plăcea  varietatea  preocupărilor, sportive sau culturale, mă țineam de o parte în fața participărilor la cor, la recitaluri de poezie, nu lipseam de la marile înfruntări între maeștrii șahului, în campionatul național, desfășurate deseori pe terasa cinematografului Corso.  Mi-a  plăcut  noua  mea  relație  de  prietenie  cu Titus Popovici, venit de la Arad. El m-a agățat, nu știu de ce, m-a invitat la el să-mi citească din scrierile lui ”subversive”. El era cu Cenaclul Literar unde se războia cu Zaciu, eu eram cu sportul, cu hoinăreala, în căutarea timpului liber.

Aveau o căsuță cochetă, pe o stardă superbă, Strada Castanilor, peste drum de locuința unde ne mutaserăm și noi după părăsirea Palatului Episcopal. Era singura căsuță cu obloane exterioare care-i confereau un aspect romantic.  Dar  adevărata  atracție  era  mansarda.  O cameră mică, văruită, cu tot felul de mâzgălituri făcute cu cărbune pe acel alb imaculat. De fapt nu erau simple mâzgălituri, erau citate din filozofii și literații lumii, în română, latină, franceză. Te uitai pe pereți și te simțeai cumva stânjenit. Mi-a surprins mina, a zâmbit și mi-a propus să mâzgălesc și eu ceva. Nu-mi trecea nimic prin cap dar după un mic efort, am luat cărbunele și am scris, cât am putut de caligrafic ”Va fi sărbătoare și pe ulița noastră!” A făcut un Bârrr…și a adăugat: ”numai Iosif Visarionovici mai lipsea din galeria asta”. Au urmat clipe de desfătare. Titus mi-a citit din eseurile legate de Casa Regală de la Săvârșin, lucrări de ”nepublicat”, într- o lectură calmă, dintr-un text fluid, curgând parcă pe o pantă lină.

Totuși, de ce eu, când practic nu ne cunoșteam prea de multă  vreme?!  Intrigat,  l-am  luat  direct.  ”Îmi  plac basarabenii, plâng și eu după Basarabia. Aș scrie, dar ce folos dacă nu pot ieși măcar în Cenaclu? La Arad am avut vecini refugiați de la Chișinău. Am multe în cap, dar trebuie să fiu cuminte.”

Titus era un autodidact, un mic geniu, cum singur își spunea. Citea enorm, avea o bibliotecă bogată, studia de unul singur franceza și latina. Istoria și filozofia, sau invers, se băteau pentru întâietate. Culmea, se descurca bine și la matematică, fizică, chimie, toate de-a valma, dar cu o ordine de arhivă în mintea lui, gata să răspundă la orice provocare. Bine, de memorie ce să mai spun?! L-a îndrăgit profesorul Dinu, de istorie, Titi, pentru noi. Un tip scund, adus de spate, cu ochelari grei din cauza dioptriilor,  aparent  fâstâcit  dar  gata  să  dea  replici usturătoare. La curs părea un gigant. Nu mai puteai să-l urmărești cu privirea. Îl ascultai, uneori cu ochii închiși, pentru a-ți imagina în voie tablourile coborâte din galeria istoriei universale. Vedeam marile palate, marile grădini, fastuoasele  baluri  regale,  auzeam  muzica  lentă  a dansurilor vremii, auzeam sunetele înăbușite ale unor lupte la baionetă, auzeam strigătul morții însângerate, împușcăturile nemiloase, exploziile unor proiectile țintind tranșeele, le vedeam transformate în morminte comune. Omul acesta insignifiant la prima vedere, era și pictor, era și muzician, era istoriograf de spectacol. Răscolind memoria îmi dau seama că erau cele mau savurate ore de curs. Preda istoria prevăzută în manual, dar într-un sui  generis  aparte.  Și  mai  avea  ceva  cu  care  ne copleșea,  ținând  cont  de  faptul  că  trăiam  într-o francofonie recunoscută în lume. Rezerva, de la sine putere o parte din curs, istoriei Franței, cu precădere la Napoleoan. Nu știu, cred că era idolul lui. Acest atât de iubit profesor l-a îndrăgit pe Titus. Au devenit prieteni la cataramă, vorbeau între ei numai în franceză, Titus scria tezele  în  franceză.  Curios,  nu  ne  deranja.  Admira scriitura lui Titus și, fără a fi lipsit de tact, o etala la vedere.  Eu,  devenit  nu  știu  cum  prietenul,  sau confidentul lui, mă vedeam confirmat în alegerea mea, de relația de prietenie a lui Titus cu Titi Dinu, profesorul pe care-l admiram fără rezerve.

Anii au trecut, viața ne-a despărțit, el la Litere, eu la Politehnică, cu doar întâmplătoare revederi. Îl urmăream de la distanță, mă intriga implicarea lui politică asupra căreia nu îndrăzneam, încă, să mă pronunț, urmăream activitatea lui de scriitor în ascensiune. Colaborarea, ca scenarist, cu atât de controversatul Francisc Munteanu și cu atât de acaparatorul Segiu Nicolaescu, începea să mă ”dezumfle”, puțin câte puțin, în atașamentul meu fără rezervă, atașament pe care astăzi îl înțeleg și mai puțin. Au  trebuit  să  treacă  ceva  ani,  când  transferat  în București,  în  1961,  m-am  întâlnit  întâmplător  cu  el. Luam masa la Grădinița de pe Magheru cînd am fost săltat de pe scaun și împins spre masa la care îl aștepta Neli Tămaș. Se despărțise de sora ei Pușa, cu care fusese căsătorit. Le cunoșteam pe mândouă, dar ne mai fiind la curent cu parcursul prietenului din adolescență, am rămas puțin surprins la  ”o cunoști  pe Neli, soția mea?” Neli a fost mai puțin protocolară ”ce faci Boris prin București?!” Chelnerul, ca să nu-i spun ospătarul, chemat cu autoritate, a adăugat un nou tacâm cu cele cuvenite uitându-se întrebător spre masa părăsită de mine.  ”Lasă,  pui  totul  la  un  loc,  este  invitatul  meu.” Banalitățile au curs gârlă, n-am aflat mare lucru, nici ei despre mine, străduindu-ne în trei să ne concentrăm asupra tacâmului umplut peste măsură și, și mai mult asupra lichidului ademenitor. Ne-am despărțit fără să facem tradiționalul schimb de telefoane și am așteptat, cu răbdare, să ne iasă în cale o nouă ocazie surpriză. Ne-am întâlnit după câteva luni, întâmplător pe Ipătescu. Era  foarte  bine  dispus,  am  răsfoit  câteva  amintiri adolescentine, m-a invitat să-i fac o vizită dar nu mi-a dat  adresa.  Hodoronc-tronc  l-am  întrebat  cum  se înțelege  cu  Sergiu  Nicolaescu.  A  zâmbit  și  a  scăpat printre  dinți  ”Dă-l  în  aia  a    măsii…are  cheile cinematografiei din păcate!”

Nu ne-am mai văzut, nu mai eram noi. Plimbându-mă într-o zi cu Marga pe plaja de la Eforie Nord am zărit cocoțată pe o bucată de stâncă singuratică, mogâldeața lui  Dinu.  Îmbrăcat,  cu  o  mină  plictisită,  părea  că  nu aprecia  deloc  căldura  soarelui  reflectată  de  nisipul încins. Ne-am apropiat, m-a recunoscut, a sărit jos și zâmbind, cumva încurcat, mi-a întins mâna. Un schimb de amabilități, deloc încurajante pentru un remember, și cu un  gest discret, a pus o întrebare negrăită spre Marga.  I-am  prezentat-o,  cam  târziu,  e  adevărat,  pe fosta elevă de la Oltea Doamna. ”Sunteți împreună?, căsătoriți?…Spune-mi  care  este  numele  tău?…Cum?, Boris…Ai fost prieten cu Titus, nu?!” ”Da, cât am fost la liceu…” ”Știi că am fost prieteni, dar Titus m-a trădat în tot ce aveam eu mai bun, prietenia, încrederea…Ai citit Străinul? Cum a putut să mă folosească drept model pentru un personaj grotesc, atribuindu-i anumite aspecte fizice  nu  tocmai…Ce  mai?!  Și  acea  particulă  -  Ot  – îmbrăcată  într-o  culoare  batjocoritoare…Ce  nume! Alexandru Suslănescu ot Jumărăști…Deci asta a înțeles el din relația noastră de prietenie de la Gojdu…Credeam că a rămas cu ceva de la orele de istorie…” ”Ați mai vorbit cu el?, cum vi s-a părut? Eu m-am întâlnit de două ori și mi-a ajuns…” ”Chiar așa?!” ”Chiar așa! Ați fost cel mai iubit dintre profesori iar intervenția Dumneavoastră legată de abdicarea Regelui Mihai va rămâne de neșters în memoria noastră a răzvrătiților.” ”N-ai uitat, nu mai știu cum s-a terminat.” ”Doi la pușcărie pentru ani buni, Gusti But, neamțul și, Miron Baciu, fiu de popă. Titus, care a ținut discursul, a scăpat nevătămat ca fiu de CFR-ist…Nu i-am mai întâlnit. Cei scăpați am înțeles avertismentul.” ”Bine, Boris!, sărut mâna Doamnă!”

Ne-am despărțit cu un gust amar. ”Titi”, neasemuitul nostru profesor, un gigant enciclopedic, singur, părăsit pe malul mării, într-o zi lipsită de un strop de briză, răstălmăcind marile neînțelesuri ale vieții, printre care prietenia, cu ale sale capcane, părea de nedescifrat.

Da, capitolul din adolescență numit Titus Popovici, idolul adolescentului din mine, prieten dezinteresat, încrezător în capacitatea mea de a asculta și înmormânta secretele scriiturilor sale de nepublicat, a luat o turnură nesperată. De  fapt,  el  personal  a  înmormântat  acele  scrieri  cu potențial compromițător pentru acei ani și pentru cei ai unui  viitor  construit  cu  premeditare,  a  întors-o  ca  la Ploiești, să mă ierte ploieștenii cu care nu am nimic de împărțit,  dovadă  că,  și  după  parcursul  ascendent  al scriitorului de mare talent, ademenit de șansa unei vieți îndestulate, după revoluția timișoreană, nu a avut cu ce să-și  mai  etaleze  uitata  credință.  A  recurs  la  o prezentare literar-artistică pamfletară a tovarășilor săi de drum, cu care a marșat, stârnind indignarea lor, dar nu și reabilitarea, din partea foștilor săi admiratori.

Această ultimă lucrare literară a ridicat chiar semne de întrebare. Accidentul stupid care a pus capăt vieții lui Titus, a fost chiar un accident?! Cu gândul dus la soții Teodorovici, am început să mă îndoiesc și eu.

Atenția,  cam  exagerată  acordată  acestui  episod  m-a lipsit de ideea continuității în expunerea periplului meu printr-o viață de cursă lungă, dar nefiind vorba de un episod banal, cel puțin pentru mine, am rămas cu el ca într-o obsesie. Pierdusem un prieten, pierdusem crezul

meu în noțiunea de prietenie. Un nou      ”N-a fost să fie” s-a adeverit în ceva ce ar fi trebuit să fie!

 

 Cap. 4

 

Nu-i ușor să te ambalezi într-o nereușită sărind peste cronologia  simplă  a  faptelor  și  apoi  să  te  întorci  în punctul  din  care  a  țâșnit,  de  neoprit,  obsedanta sintagmă a lui ”n-a fost să fie”. Trebuia să ajung la capăt căci  știam  deznodământul  de  neocolit.  Dar  să  ne întoarcem de unde am întrerupt narațiunea.

În general parcursul meu prin viața de liceu nu a avut parte de incidente grave dacă nu mă opresc, totuși, la disputa  survenită  între  mine  și  profesorul  de  religie, preot ortodox, o bună cunoștință a tatălui meu. Invitat să comentez lecția la zi, era vorba de momentul în care Creștinismul s-a ”născut”, am susținut că nu Botezul Lui Iisus a dat startul, chiar așa m-am exprimat, ci totul a devenit  Religie  Creștină  după  Moartea  pe  Cruce  și Înviere.  Nelăsându-mă  convins  de  o  ”variantă” complicată, nu știu de ce, nefiind la acea dată un instruit în problemă, am fost invitat să părăsesc clasa și să mă întorc cu tata de mână. M-am conformat și, fără să fiu lămurit cât de cât asupra subiectului, am simțit o mare satisfacție.  Tata  îmi  luase  apărarea  de  principiu susținând că nu răspunde de educația mea în domeniul religiei, dar are pretenția că răspunde de cea generală, adică de ”cei 7 ani…” cu care se mândrește. Eu, știu că m-am considerat în învingător, iar între Tata și profesor s-a instalat o distanțare pe care am simțit-o ulterior la ora  de  religie.  Mi-au  fost  aruncate  tot  felul  de  ”mici ironii”, gustate de clasă, dar nu și de mine. Înțelepciunea mea s-a consolidat, dovadă că nu am mai avut niciun fel de ”păreri personale”, ca să nu le spun, originale. În rest, nimic deosebit de semnalat.

Lui Tit, cum îi spuneam, i-am purtat aceleași sentimente de admirație până la despărțirea dictată de plecarea la facultate. Pe undeva, în subconștient, purtam influența profesorului Dinu, a cărui prietenie, la vedere, cu elevul Popovici, era un garant.

Viața extrașcolară își continua cursul deja amintit, cu sport,  cu  plimbări  în  grup  la  cimitirul  Rulikovski,  cu urmăriri, pentru noi ca-n filme, în care eram vânați de  pedagogul  Mișu,  om  de  încredere  al  părintelui  unit Maxim, încadrat profesor la ambele licee, Gojdu și Oltea Doamna,  un  înverșunat  apărător  al  românismului  din Ardeal, mai prudent în lupta discretă cu ortodoxismul de la  Gojdu,  Liceu  Confesional,  ”dedicat”  trup  și  suflet salvării  sufletelor  noastre  fragile,  material  preferat  în propovăduirea ”castității” , noi și castitate!?, niște puști frumoși  precum  vârsta  și  sănătoși,  gata  să  dăm împrumut această sănătate celor din jur. Nici nu eram răi  cum  ne  considera,  când  ajunși  pe  mâna  lui protectoare,  ne  mângâia  pe  ceafă,  ca  să  nu  spun ”pipăia”,  stârnind  în  noi  repulsie  în  loc  de  liniște sufletească. Ce ți-e și cu obsesiile acestea izvorâte din frustrare!  Mișu,  instrumentul  lui  în  lupta  cu  tineretul pierdut, era pentru noi și o sursă pentru manifestarea umorului, noi îi spuneam, românesc, de fapt era pueril și înțeles numai de noi, și pentru mici acte de răzbunare. Aici ne-au întrecut cei mai mari ca noi care, sătui de munca de detectiv a lui Mișulică, la apus de soare, în cimitir, când nu mai umblau nici paznicii, l-au lăsat gol pușcă, l-au legat de un copac și l-au sfătuit să nu strige decât după lăsarea întunericului. Înspăimântat Mișu i-a ascultat și, în plină noapte a lansat disperat strigătul de SOS, Ajutooor…

Nu a îndrăznit să reclame, nu a mai urmărit perechile din  cimitir,  n-a  mai  intrat  pâș-pâș  prin  sălile  de cinematograf, lăsându-l pe Maxim fără materie primă. A fost un gest necugetat, Mișu și așa era dus cu pluta pe Bistrița, și ceea ce era mai rău, dar o spun doar la urmă, bomboana de pe colivă, în grupul justițiar mai erau și câteva  fete,  eleve  de  la  Oltea,  care,  spuneau  post factum, că plecaseră rușinate, dar satisfăcute, zic eu, chiar dacă ceea ce au văzut nu merita ”atenție”.  Dar, vorba  nu  știu  cui,  ”Misiune  asumată,  misiune îndeplinită!” Să mai explici cuiva de ce anii de liceu nu se uită niciodată? Căutați în memorie!

În  perioada  aceasta  eu,  mă  jucam  pe  ascuns  de-a poeții. Scriam, în gând le și trimiteam cu dedicație și ca să nu ajungă cumva pe mâna cuiva, le rupeam. Nu puteam risca să ajung în gura ”prietenilor”. Când Tit m-a întrebat  dacă  scriu,  uimit  de  capacitatea  mea  de ascultător-comentator, am negat cu Indiferență. Ceva, totuși,  l-a  făcut  să  nu  mă  creadă  și,  pentru,  orice  eventualitate mi-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume și prenume începutul și sfârșitul. Peste mulți, mulți ani, când, chiar și pentru surprinderea mea, am hotârât  să  nu  mai  rup,  am  adăugat  un  Basarab  la pseudonim. Doritor eram, mânat de nu știu ce din mine eram, orgolios în sinea mea eram, dar păstram marele meu secret cu strășnicie. E adevărat că plasam cu orice ocazie, în relațiile cu prietenele mai vorbărețe, ”citate din gândurile  mele  ascunse”,  uneori  chiar  scurte  versuri. Îce, dar toate la timpul său. Altfel risc să sar peste timp, ca în lobul  lui  Gogu  Viziru  și  să  mă  pomenesc  la  finele romanului preconizat.

 Mai sunt atâtea amintiri din anii de liceu încât mă văd silit  să  fac  o  mică  selecție  și  să  aleg  ceva  anume. Atmosfera politică.

Anul  1947  a  debutat  cu  presiuni  nedisimulate  ale ocupanților care nestingherit încercau să se infiltreze în toate domeniile vieții sociale. Ceea ce se întâmpla la vedere în manifestările credincioșilor Întru Hristos, ale ortodocșilor  majoritari  în  special,  era  acceptat  cu murmure în surdină. Le place, sau nu, celor ce ne tot caracterizează  de  la  distanță,  suntem  un  popor credincios din moși strămoși și nici lupta sovieticilor, nu spun comuniștilor deoarece ei, practic, nu aveau nicio ideologie, nici pretențiile uniților, deveniți principalul cult creștin oponent din Ardeal, nici celelalte culte precum romano-catolicii  sau  reformații  proveniți  din  sânul acestora  cu  secole  în  urmă,  nici  măruntele  secte desprinse  din  ortodoxism,  nu  se  interferau  cu  noi  în lupta  pentru  supremație,  fiind  victime  ale  aceleiași propagande. Credința în Dumnezeu, ca noțiune, trebuia să dispară, sau cel puțin, să se retragă în subteran, acoperită  de  teamă.  Ce  s-a  întîmplat  la  nivel instituțional,  și  aici  mă  refer  la  principala  instituție religioasă, Episcopia Ortodoxă Română din Oradea, a fost intrinsec legată de persoana Episcopului Nicolae Popovici, care nu mai putea fi tolerat, care trebuia să fie marginalizat și în ultimă instanță, înlăturat și martirizat.

Acest lucru nu putea ocoli învățământul, iar instituția principală, Liceul Confesional Emanuel Gojdu, trebuia să intre pe făgașul noii stări de lucruri. În frunte se afla Preotul Director Catană, om integru, om de cultură, om respectat de întreg orașul. Misiunea lui nu era deloc ușoară. Să fii mereu sub presiune, să ai credința fermă în rolul tău de dascăl, să răspunzi de un tineret pornit pe ”fapte mărețe”, informat din spatele  ușilor închise de acasă asupra realității, să nu poți evita eliminarea din școală  a  unor  elevi  nevinovați,  marcați  de  statutul ”deconspirat” al părinților, să semnezi destituirea unor profesori  explicându-le  motivele  ”dictate”  de considerente politice, toate acestea puteau să-l ducă la capotare. Și anul 1947 a excelat în de toate.

Cel  mai  îngrijorător  era  faptul  că,  cel  care  scurtase războiul cu cel puțin șase luni prin actul de la 23 august, Regele Mihai I, cel care fusese decorat cu cel mai înalt ordin al Uniunii Sovietice de către Stalin și primise un cadou simbolic, o limuzină Pobeda, cel care mai hrănea sufletele românilor cu speranța utopică, dar tot speranță era, în instalarea unei păci durabile pe pământul Țării, intrase  in  colimatorul  propagandei  de  denigrare,  de denaturare a faptelor, de atribuire armatei sovietice a marilor fapte eroice ale armatei române, săvârșite în luptele de eliberare a României de trupele hitleriste, ale  Ardealului de sub ocupația hortistă, ale munților Tatra, a Budapestei,  deschzând  drumul  spre  Viena  și  făcând pârtie liberă ”aliaților sovietici” spre Berlin, pentru a pune steagul  cu  secera  și  ciocanul  pe  Reichstag,  într-un moment crucial al semnării păcii, al victoriei.

 

 Și a venit ”actul” abdicării impuse de trimisul Moscovei, Vișinski, de la finele anului 1947. Cu toată atmosfera de pregătire,  n-a  fost  explozia  unei  bombe  cu  efect întârziat, a fost o explozie cu bombă aruncată în liniștea unui  somn  de  noapte.  Așa  a  resimțit-o  întreaga Românie,  așa  am  resimțit-o  și  cei  din  Oradea. Consternarea înnăbușită de teamă a adulților n-a fost preluată de puștimea liceului. Vorba aceea, ”atât ne-a trebuit!”  Toți  ăștia,  neastâmpărații,  ne-am  întrunit  pe unde am apucat, la un match, într-un parc mai liniștit, în cimitirul lui Mișu, pe malul Crișului. Planuri, care mai de care mai năstrușnice, deliberări, sâsâituri de atenționare chiar și la auzul frunzelor în adiere, perechi de băieți și fete alergând gălăgios pentru deturnarea atenției unor trecători  neaveniți.  Spargerea  grupului  conspirativ  se făcea  în  formații  de  perechi  de  îndrăgostiți,  sau  în grupuri  gălăgioase  driblând  cu  o  minge  închipuită adversari imaginari de pe străzile Orașului.

N-a  fost  un  joc  de  copii  cum  ar  fi  putut  părea.  S-a hotărât pentru Ajunul Anului Nou, un colind, tradițional de  altfel,  în  curtea  liceului  Gojdu,  la  ferestrele Directorului Catană, unde și locuia. Eram la vârsta la care n-ai timp să te gândești la consecințe. Era crezul nostru din tot ce a încăput în sufletele noastre. Și ne-am ținut de cuvânt! N-a fost vorba de cum să intrăm în curtea liceului. Un colind la ferestrele Directorului, iubit, pe bune, vorba noastră, făcea parte din tradiție. Și ne- am adunat în liniște de parcă eram la ora de istorie a lui Dinu. S-a cântat un ”La multi ani cu sănătate”, după care o voce, nesperat de puternică a recitat ”Aho, aho, copii și  frați…”  Brusc  s-a  făcut  o  liniște  mormântală, nespecifică  nouă,  dar  intrată  în  sufletele  noastre  și păstrată pentru momentele solemne. Eram răi, dar eram și buni! Întotdeauna ieșem cu bine la mal. Cred că de aia ne și iubeau ”zbirii noștri minunați”. La fereastră a apărut chipul omului pe care îl admiram, nu rareori îl înjuram, pe loc ne împăcam și mergeam alături de El înainte. Știam cum să-l luăm, sau el ne lăsa să credem că se lasă, dar îl respectam din inimă, nu de frică.

Făcând un pas înainte, Tit, nici nu putea fi altcineva, a luat cuvântul, liber, liniștit, făcând o scurtă incursiune în istoria  regalității  în  România,  în  rolul  Lui  Carol  I  și Ferdinand  în  crearea  statului  român  modern,  în realizarea Marii Uniri de la 1918, în definirea României Mari, a loculul ei în Europa și în lume. A evocat numele și faptele celor două mari regine, Elisabeta și Maria, l-a pomenit în fugă pe Carol al II-lea și s-a oprit la Regele Mihai  I.  ”Domnilor,  noi,  generația  mea  de  actuali adolescenți,  am  trăit  acele  vremuri,  am  fost  Străjerii Majestății Sale, am visat să ajungem Cercetași, am jurat Credință și Muncă pentru Țară și Rege. Nu cunoaștem faptele din cărțile de istorie sau de la lecțiile predate la școală. Noi am participat, noi le-am păstrat în suflet, noi vom muri cu ele. Ceea ce se întâmplă calcă în picioare crezul nostru de viață. Noi am fost împinși de istorie să devenim eroi, noi nu vom putea muri decât eroi, luptând pentru Patrie, cu oricine ar deveni dușmanul nostru…”

 Discursul  curgea  lin,  într-o  liniște  deplină,  într-o atmosferă de emoție colectivă. În mijlocul nostru, Dinu, dădea din cap a aprobare, printr-o mișcare a capului specifică felului lui de a fi, nu rareori luată în derâdere nevinovată, dar niciodată răuvoitoare.

Tocmai când totul se desfășura ca la carte, Tit, după un minut de întrerupere păstrat pentru ceva încă nedefinit, însoțit de primele murmure de neînțelegere și de brațul ridicat al Directorului, a izbucnit dintr-o voce, voit, sau nu, răgușită un ”Domnule, Director!”

În  liniștea  restabilită  a  urmat.  ”Noi,  tinerii  români, credincioși trecutului Țării noastre, încrezători în viitorul Ei,  Vă  cerem,  ca  în  numele  nostru  și  al  corpului profesoral,  să  Vă  adresați  Guvernului  și  Patriarhiei Ortodoxe  Române,  solicitând  întoarcerea  imediată  a regelui Mihai I pe tronul României. Totodată, în numele Liceului Emanuel Gojdu, să-I fie adresată o scrisoare Majestății Sale, să nu accepte ”abdicarea” impusă de forțele de ocupație sovietice, care din aliați declarați s- au transformat în cotropitori, să restabilească Monarhia Constituțională și să ceară retragerea forțelor armate de ocupație.”

Ca la comandă, au izbucnit urale, s-a strigat ”Trăiască Regele”, nu s-a mai ținut cont de brațul neputincios al Directorului, rămas suspendat în aer. Gesturile speriate ale lui Dinu de a potoli spiritele au rămas fără ecou. Cum  să  spun?,  eram  ca  scăpați  de  sub  control,  o mulțime, limitată ca număr, dar extrem de vocală. Brusc am tăcut cu toții, ca la comandă. De fapt ”comanda” a avut loc. Cu o voce neobișnuit de puternică, Dinu a pronunțat  trei  cuvinte  ”Liniște  vă  rog!”.  În  același moment,  brațul  Directorului  a  intrat  într-o  mișcare stânga-dreapta, însoțită de o încercare nereușită de a ni se adresa. ”Vorbiți, Domnule Director!, vorbiți mai tare…”

Și a vorbit, nu ca Director, ci ca un părinte îngrijorat. ”Dragii mei copii,…” au fost primele cuvinte. ”Ceea ce faceți  voi  acum  împreună  cu  mine,  în  îmrejurările actuale nu ar putea fi înțeles. O revoltă spontană ca asta va fi strivită, părinții voștri vor prelua ”păcatul” și vor plăti scump, Școala noastră dragă va fi închisă, voi, cu toată vârsta voastră fragedă, veți suporta consecințe greu de prevăzut. Domnule Profesor Dinu, sunteți un înțelept, sunteți  iubit,  organizați  o  retragere  liniștită  a  acestor elevi minunați, cât mai resfirați, fără grupuri gălăgioase, într-o  atitudine  civilizată.  Profitați  de  faptul  că  sunt Sărbătorile Ajunului de An Nou, și în această atmosferă de  bucurie  generală,  strecurați-vă  printre  cei  ce serbează.  Vă  rog,  pe  toți,  Vă  mulțumesc  că  m-ați ascultat. Vă doresc un An Nou Fericit!” L-am ascultat pe Director, l-am ascultat pe Dinu și, într-o liniște și ordine desăvârșite, nu și specifice nouă, am luat, fiecare în parte, drumul cel mai scurt spre casă.

Așteptarea primei zile de lucru nu a fost ușoară. Am evitat să ne întâlnim în locurile cunoscute și, în mod deliberat întâlnirile în grup. Perechile erau soluția optimă și plăcută, dacă ne mai ardea de așa ceva. S-au format și perechi ad-hoc, să fie mai activă viața de vacanță, erau destui necuplați, cum ne plăcea să spunem, unele s-au consolidat. Eram tineri, eram în vacanță, trebuia să ne  distrăm,  trebuia  să  distragem  atenția.  Sfântă Naivitate! Pentru cei care informau, ca și pentru cei ce prelucrau informațiile, nu erau zile de odihnă. Și cum informatori  s-au  găsit  întotdeauna,  securitatea  s-a apucat de puricat dosarele. Cum noi nu aveam, încă, dosare, au luat dosarele părinților. Așa au aflat și ei de năzbâtiile noastre și s-au îngrozit. Așa a aflat și tata și m-a ”chestionat”. Ce era să-i spun când noi, vinovații, nu vedeam nimic rău în ceea ce am făcut. ”Tată, dragă!, n- a fost nimic neobișnuit. În fiecare an colindăm în curtea liceului de Revelion, cântăm, ne bucurăm. Aaaa! Nu le-a plăcut  că  am  adresat  colindul  nostru  și  Regelui,  la plecarea LUI, fără nicio tentă specială, nu văd pe cine să fi deranjat…” ”Măi, Bob, voi ați pregătit asta, ce mai!?” ”Când era să pregătim, în vacanță când răsuflăm puțin aer  liber?!  Sport,  matchuri,  fete,  dans.  Cine-și  dă vacanța  pe  politică?!  Stai  liniștit,  se  face  prea  mult zgomot pentru nimic, ca în Shakespeare:” ”Zgomot, ca zgomot, dar consecințele pot fi foarte grave!”

Și  consecințele  nu  au  întârziat  să  se  arate.  Nici autoritățile nu aveau nevoie de zgomot. Au anchetat în surdină,  l-au  interogat  pe  Director,  l-au  interogat  pe Dinu, l-au interogat pe portar. Nu s-a făcut caz la școală, nici măcar la orele de diriginție. Totuși, absența de la școală după revenirea din vacanță a doi colegi de clasă, unul din Oradea, celălalt dintr-un sat mai răsărit, Aleșd,  a  ridicat  semne  de  întrebare.  La  încercările  de comunicare  cu  rudele  s-a  răspuns  printr-o  tăcere alarmantă. Nu putea să rămână așa și, ca în multe alte situații tenebroase, ”sursele”, cele mai protejate mijloace de informare, ca și în zilele noastre de altfel, au divulgat secretul. Gusti But, neamț de etnie și Miron Baciu, fiu de popă, au fost ”săltați” într-o noapte și duși. La vârsta lor de nici 17 ani, au fot judecați, condamnați și închiși. Niște copii condamnați  pentru ”subminarea siguranței statului”!?  Aflând  adevărul,  pe  surse,  am  înțeles  că ”sursele”  au  acționat  deliberat.  Ni  s-a  transmis  un avertisment,  și  nouă,  și  părinților.  Ceva,  totuși,  nu înțelegeam. Capul răutăților, Tit, a fost lăsat în pace!? În șoaptă am aflat că statutul de CFR-ist al tatălui său, l-a salvat.

Noi, cei norocoși, am început să ne simțim, cumva, într- o postură de eroi. Nu ni se spunea, cine ar fi îndrăznit?!, dar  o  simțeam  din  privirile  multora  și  ale  fetelor  în special.

Un lucru totuși preocupa ”mulțimea” elevilor neimplicați. ”Cum de n-au participat cei din clasele superioare, doar erau  încă  două  deasupra  noastră,  a  mucoșilor băgăreți?!”  Nu  era  un  subiect  de  atacat,  nu  puteam întreba,  nu  ne  puteau  răspunde.  Cel  mult  prin  deja cunoscutul refren ”vă băgați unde nu vă fierbe oala”. Noi aveam o altă părere, se gândeau la ”viitorul” lor, erau mai aproape decât noi. Noi mai aveam doi ani și idei peste poate, dar și o durere în suflet care ne chinui, și  ne-a chinuit și peste ani. Șapte ani de viața au fost răpiți unor copii. N-am reușit să-i contactăm, nici mai târziu, după eliberare, când s-au luptat pentru a recupera ceva din timpul răpit. Nu se lăsau abordați, ca pentru a ne scuti pe noi de durerea revederii. Ca să fim drepți, nici noi  n-am  făcut  ceea  ce  ar  fi  trebuit  să  facem,  să insistăm. Eram niște ”vinovați fără vină” pentru ”soarta lor”, sau, cel puțin, încercam să ne debarasăm de vina de a nu fi protestat la momentul respectiv, nu câte unul, ci în formația în care am îndrăznit să ne expunem și să-i expunem pe cei care ne îndrumau, și nu în ultimul rând, pe frații și părinții noștri. Ne-am împrăștiat prin toate colțurile Țării, am obținut diplome și un statut, cât de cât decent  de  viață  și  am  acceptat,  parcă  cu  ușurare, refuzul lor de a se lăsa găsiți.

Da, anul 1947 a marcat într-o manieră dură sufletele noastre de copii, lovind nemilos în ce era mai sfânt în noi, trecutul apropiat din care făcuserăm parte, amintirile unei  copilării  luminoase,  educația  primită.  A  fost  o lovitură dată și părinților noștri, puși în fața unui fapt insolubil,  neștiind  cum  să  ne  mai  apere,  cum  să contrazică cu bună știință averea cu care au umplut adâncurile sufletului nostru. Să-ți contrazici credința, să renegi  principiile  care  ți-au  călăuzit  viața,  să  accepți minciuna ”minciuna unor vremuri noi” și să-ți lași pruncii în voia unei reeducări comandate. Nu le-a fost ușor să se ”acomodeze”, ca să nu spun, ”reprofileze.

 Și  uite  așa,  gândind  la  ”acțiunea  noastră  patriotică”, izvorâtă din sufletele noastre de copii ”răzvrătiți” cu aere de maturitate, mă duce, pentru a câta oară, la sintagma ne-mplinirii, la ”N-a fost să fie” , la speranța unui nou vis.

 Cap. 5

 

Anii care au urmat au purtat amprenta lecției învățate, a avertismentului primit. Teama a însoțit în multe privințe viața noastră de elev estompând pornirile vârstei, încă din fașă. Nu deveniserăm mai maturi, deveniserăm mai fricoși, mai resemnați. Părerea aparținea lui Tit, dar cu minime comentarii. Am abordat subiectul doar o singură dată, sus în mansarda văruită în alb imaculat, de unde  dispăruseră  multe  din  citatele  care-i  confereau  un aspect ”academic”, cum obișnuiam să spunem. Mai în glumă, mai în serios, Tit nu s-a atins de mâzgălitura postată  de  mine,  cea  cu  ”budet  prazdnic  i  na  nașeï ulițe”(va fi sărbătoare și pe ulița noastră), cu care, se pretinde că, Tătucul Popoarelor, a câștigat războiul. Da, fostul seminarist, convertit la ideologia comunistă,  cu brațul stâng paralizat, dar viguros în punerea în practică a pornirilor sale criminale, s-a pus pe răspândirea noului său ”crez” dincolo de granițele Imperiului Sovietic de dinainte  de  război.  Victoria  asupra  hitlerismului  i-a înlesnit drumul. Prezența armatei sovietice la Berlin i-a ”convins”  și  pe  factorii  principali  ai  politicii  mondiale, Roosevelt și Churchill, să se plece în fața lui la Yalta și să-i ”înghită” pretențiile. A mutat Polonia mai la Vest luându-i Estul istoric, a smuls Basarabia și Bucovina creând un culoar până în Ungaria, de-a lungul Nordului României, a pătruns în Bulgaria și Cehoslovacia, a creat o Republică ”Moldova” cu un apendice transnistrian, a creat o Ucraină mare și puternică, cu Gurile Dunării cu tot  și  s-a  pus  pe  implementarea  dictaturii  comuniste ștergând cu buretele trecutul istoric al noilor ”cuceriri”. La  noi,  a  mai  reușit  ceva,  să  inoculeze  în  inimile recalcitranților naivi, ca să nu spun utopici, sintagma visătorului fără speranță, ”vin americanii…” Și au venit mai mult de o grămadă.

Implementarea  asta  s-a  făcut  prin  ”reformarea” instituțiilor  statului,  cu  ”specialiști”  aduși  pe  tancurile Diviziei  Tudor  Vladimirescu,  în  frunte  cu  Ernö Neuländer, alias Walter Roman și mulți alți instructori cu psudonime greu de descifrat. Dar asta s-a întâmplat la început, de la 1944 încoace. Au fost destui care i-au luat în  brațe  și  i-au  sprijinit  să  ne  blagoslovească  cu  o Securitate ”à la” Drăghici sau Nikolski, să-l aducem la lumină pe Dej și tovarășii lui de luptă, din închisori, să-l convertim pe moșierul Groza și pe mai câți încă. Noii, și noile  instituții,  s-au  pus  pe  treabă.  Naționalizări, colectivizări,  anchetări  sumare,  reeducări,  spălări  de creiere. Vechile pușcării au devenit neîncăpătoare, Dej a cerut sfatul Tătucului și a pornit Canalul Dunărea-Marea Neagră.  Acum,  după  1947,  devenită  Republică, România, volens-nolens a început să se integreze în ceea ce sugestiv s-a numit ”Lagărul Socialist”. Ca să vindem  pe  gratis  partenerului  nostru  ”frate”  bogățiile solului  și  subsolului,  sub  acoperirea  ”datoriilor  de război”,  am  inventat,  la  neprecupețitul  lor  sfat,  SOVROMURI.  Și-am  început  să  pompăm  cărbune, petrol, mai târziu și uraniu, și grâne și mai câte.

Dar să revin și să mă cantonez puțin în viața de zi cu zi a elevului ce eram, a tânărului în devenire, a lui ”lasă- mă  să  te  las”,  pe  care  încercam  să-l  întruchipez,  a enigmaticului sentimental, a visătorului întru poezie.

La liceu, anul 1947 s-a soldat cu eliminarea unor colegi, printre care și un bun prieten, Nelu Mândruțescu, un talent de excepție, pictor precoce, marea slăbiciune a lui Țârulescu.  Motivul?  Simplu!  Părinții  bistrițeni  înstăriți, moșieri,  după  noile  criterii.  Tatăl,  jurist  recunoscut, rămas fără slujbă. Ne-am împrietenit pe terenurile de sport unde excela la fotbol. De junior selecționat la CAO (Clubul Atletic Oradea), unde aveam obiceiul să asist la antrenamentele  echipei  de  seniori,  speranță  reală  a fotbalului orădean. N-a avut de ales și s-a transferat la Liceul  Industrial,  proaspăt  înființat  pentru  izolarea elementelor recalcitrante. Școală rău famată, era un fel de mormânt pentru cei care nu aveau căderea să se instruiască.

Apropo, de antrenamentele seniorilor, erau adevărate demonstrații  de  virtuozitate.  La  un  moment  dat  se aciuaseră  jucători  de  renume  internațional,  a  căror pregătire  la  o  singură  poartă,  umplea  stadionul  la antrenamente. Să-l vezi pe Mircea David, licențiat în economie,  cunoscut  pentru  ”plutirile”  pe  sub  buturile porții, poreclit în Italia ”il Dio”, trebuia să facă față unor adevărate bombardamente organizate în careul de 16

 

  1.   într-un  fel  de  miu?a.  Atacau  Spielman,  Barátki, Bodola și Váczi, împiedicați de Iuhasz, Loránt și alții de ”teapa” lor. Tribuna din spatele porții se umplea la refuz.

Prietenia noastră n-a putut fi ruptă. Ne scriam și peste ani. Ne-a căutat și la București. Era îndrăgostit lulea de Corina, o frumușică și zglobie fată. ”Ce zici, îți place?” ”Da, e drăguță…o strică puțin picioarele prea subțiri…” ”Măi, eu sunt pictor, n-am timp de picioare…eu caut frumusețea chipului…și are ceva pictural în el, nu?!” ”Ba daaa! Cred că-i studiezi chipul cu ajutorul buzelor…”

Atunci a apărut și chipul de ”înger” al Elei…atleta la săritura în înălțime, viitoare campioană națională a lui Kiss  Bácsi.  Între  timp  mă  împrietenisem  cu  Nicolae, Otto, copilul minune al liceului, al lui Țârulescu, artist în devenire, răsfățatul licelui. Chiar profesorul nostru  de desen îmi atrăsese atenția asupra puștiului, profețindu-i un mare viitor. Puștiul o dibuise pe undeva pe Ela și aflând că face atletism, m-a ademenit la stadion. Nu era nevoie deoarece eram client acolo și o și cunoșteam pe noua  muză.  Ne-am  dus,  am  luat  loc  în  tribună,  am răspuns la gestul ei de salut și, surpriză, Ela a lăsat săriturile în grija antrenorului și, în câteva salturi a ajuns la noi. ”Vai ce frumos ești!…Cum te cheamă?…” L-a sărutat pe obraz și a plecat în goană, zburând peste treptele tribunei. Au ajuns să nu mai aibă nevoie de mine  și  au  cucerit  orașul  cu  trecători,  cu  tot.  Erau frumoși!

 A fost o prietenie pe cinste și a rămas pe viață. I-am dăruit tot sufletul meu de amator de arta plastică, dar, curios, am aflat abia la facultate că avea o soră. Dar mai e până atunci.

Cum eram cam săraci, am mai spus-o parcă, mi-am găsit  o  ocupație  practică.  În  timpul  liber  care  îmi rămânea după școală, sport, grupuri de ”socializare”, versuri și inerentele clipe dăruite căutării muzelor, am început să meditez la matematică un puști. Mai luam un ban, mai cumpăram un training, o pereche de teniși, chiar și un pantalon de ”gală”, de!, erau și jururi. Nu eram pretențios, dar, oricum…Puștiul se descurca, dacă stăteam  lângă  el,  mergeam  cu  el  și  în  vacanță,  la Săcădat, eram hrănit ca la țară, mă odihneam, mă și distram.  În  vacanțe  se  adunau  și  elevi,  și  eleve,  și studenți. Atmosfera era ”plăcută”. Se organizau baluri, în sala  căminului,  cu  părinții  fetelor  înșiruiți  de-a  lungul pereților, pe taburete, cu un acordeonist-urechist și, un nelipsit violonist al satului, ”hegedüs” cu a sa ”higege”. Și acum, dacă închid ochii, aud înfiorătoarele abateri nevinovate de la melodiile vremii. Dar, vorba aceea, ce nu face omul pentru o țâră de galbeni!

Amator  de  plimbări,  de  excursii,  într-o  vacanță,  am profitat de o organizare ca la carte a unei excursii la Bratca, un loc de plecare pentru drumeții îndrăgostiți de Apuseni. Am stat în niște barăci cu câte zece paturi în camere, a fost hărmălaie, dar era pe gratis, cu mâncare bună și fructe la dicreție, cu terenuri gazonate, bune  pentru alergătură, pentru meciuri de fotbal. Aerul curat și lipsa  oricărei  preocupări  programate  făceau  sejurul agreabil.  Pentru  partea  grozavă  trebuia  să  avem răbdare.  Abia  ultima  zi  de  tabără  a  fost  programată pentru  Apuseni.  O  formidabilă  excursie  pe  Valea Drăganului, cu ținta Moara Dracului, o cascadă de vis. Era prima mea ieșire prin locuri mai sălbatice. Totul a căpătat un iz aparte datorită averismentului ”Atenție la Vipere!”, cam al doilea loc periculos după Valea Cernei. Instructorul,  abia  când  am  intrat  pe  traseu  și-a  dat seama că eram echipați ca pentru a merge la mare. Pantaloni scurți, șosete scurte, bluze cu mânecă scurtă. Nu rămânea decât să lungim privirile și să depistăm orice  dihanie  printre  pietrele  scăldate  de  un  soare generos. Ne-am luat și niște crenguțe în ”V” să părem mai  fioroși.  Câțiva  kilometri  de  drum  de  piatră  de-a lungul unui fir de apă, urcând lin spre ținta stabilită. Ce ți-e și cu atenționarea asta care-ți induce o teamă de origine necunoscută. În loc să umblăm relaxați, pe un drum, totuși, obositor pentru niște bieți teniși, admirând frumusețile traseului străbătut, noi călcam ca pe ouă, cu atenția  încordată  la  maximum,  cu  acele  crenguțe îndreptate spre posibile ținte. Spectacolul oferit la baza cascadei era deosebit, pentru mine inedit. Ne apucase foamea și cum aveam câte ceva în rucsac, am început să căutăm un loc potrivit pentru odihnă și ospăț. Ne-a fost  teamă  și  în  mers,  în  picioare,  darămite  să  ne așezăm pe vreo potențială gânganie. Am renunțat, spre rușinea noastră, și am pornit la vale, în aceeași stare de spirit ca la urcare. Am încercat să mâncăm în mers dar n-a mers. Cum mai  puteam fi atenți la pietrele care ascundeau prezența unor ființe atât de dușmănoase?! ”Băieți,  liniștiți-vă…am  exagerat  și  eu  puțin  ca  să  vă alegeți cu ceva din excursia asta pe munte, să învățați să  fiți  prudenți…putem  să  ne  mai  și  oprim,  nu  este nevoie să alergăm.” N-a terminat bine vorba instructorul și un țipăt, din fața convoiului, de fapt un nevinovat șir indian, ne-a încremenit. Deschizătorul de drum, un tip mai șugubăț, maestru în farse, a apucat, totuși, să arate cu crenguța spre un șarpe, de vreo douăzeci și cinci de centimetri, alunecând spre pârâu. Atâta ne-a trebuit. Ce odihnă!,  ce  dejun!,  fie  el  și  frugal.  Este  adevărat  că mergeam la vale, dar ritmul alert în care am străbătut drumul de întoarcere l-a mirat și pe instructor. Seara am ajuns cu bine la Bratca și în loc de cină ne-am trântit în paturi. Un somn profund ne-a pregătit pentru a doua zi, ziua întoarcerii la Oradea.

Prietenia  cu  Nick,  cum  îi  spunea  Ela,  mi-a  adus  în preajmă  și  alți  artiști  precoci  ai  liceului  Gojdu,  toți descoperiți și sprijiniți de inimosul Țârulescu, profesor și pictor  talentat.  Dar  peste  toate,  om  de  cultură,  în adevăratul  sens  larg  al  cuvântului.  Orice  ocazie petrecută  alături  de  el  era  o  lecție  de  informare generală.  Doi  dintre  preferații  lui,  în  afara  copilului minune,  realizați  la  superlativ,  Mircea  Ștefănescu  și Mircea  Bogdan  (Putoare),  mi-au  oferit  cu  dărnicie prietenia  lor.  Mircea  Ștefănescu,  sculptor  de  elită,  a realizat, printre altele, poate cea mai frumoasă ecvestră de la noi. Cine trece pe la Podul Înalt Vaslui, îl poate admira pe Ștefan cel Mare călare. De Bogdan ce pot spune? Sculptor, desenator portretist, actor de film. A făcut un rol de succes întruchipându-l pe Flămânzilă. Nu poate fi uitat, nici de copii, nici de adulți. Dacă aveai ocazia să petreci câteva ore cu el la o bere, trebuia să te pregătești  să  taci,  să  asculți  și  să  te  îneci  de  râs. Imaginația lui fără limite era dublată de jargonul folosit, dar  și  de  mimică.  Era,  cumva,  mai  ardelean  decât ardelenii.  Nonconformist  sadea,  și-a  încheiat  și  el cariera de elev la Liceul Industrial care-i aduna, cum am mai spus, toți ”rebelii” înlăturați de la Gojdu. Cei doi Mircea,  cum  erau  cunoscuți,  două  caractere  total diferite,  unul  retras,  celălalt,  plin  de  vervă,  de exuberanță aparent necontrolată. Erau iubiți și admirați, nelipsiți de la principalele evenimente expoziționale ale orașului. Mai mic, dar deja ”celebru”, Nick, cucerea prin ce făcea în desen și în sculptură și protejat de Țâru, prindea rădăcini de artist plastic consacrat. E clar că soarta mi-a fost favorabilă. Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veșnic îndrăgostit, ”de cursă scurtă”, am beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care m-am complăcut  spre  surprinderea  prietenilor  mei  din activitatea sportivă. Aici se ascunde, de fapt, adevărul despre refuzul meu de a mă opri la vreo disciplină cu profesionalism. Am fost, și am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparația. Am cules, în sport, ca și în poezie, informația primară, am stors-o după capul meu și, în multe privințe ”autodidact”, mi-am făcut, cu încăpățânare, un modus vivendi al meu. Nu-mi reproșez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult și nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluție made in italia.

La cele câteva concerte simfonice pe care le-am audiat, o  atracție  specială  a  avut-o  pianul.  Într-un  timp, participând  la  corul  Teatrului  din  Oradea,  voluntari amatori de inedit, unde am cântat, cu vocea mea de bas-bariton în formare, în La Pericolla de Offenbach, obișnuiam să cobor la subsol, într-o sală de repetiții și să  urmăresc  exercițiile  la  pian.  Pentru  mine  erau adevărați virtuoși ale căror mâini, degete, mai bine spus, alergau dezinvolt pe claviatura în alb și negru, lansând in eter frânturi de melodii divine, necunoscute mie, încă, provenind  din  lucrări  clasice  –  Beethoven,  Mozart, Chopin.  Plecam  complexat  și,  după  o  astfel  de experiență, l-am abordat pe nedespărțitul meu prieten bucovinean, Orest. ”Măi, e o doamnă, profesoară de pian, dă lecții, ieftin, lângă locuința lui Puiu Boroș. Tu știi ceva acordeon, eu de niciunele, hai să ne introducem oleacă,  pentru  inițiere,  să  nu  murim  jucând  doar baschet…” ”Și bani, de unde?” ”Dăm meditații, eu o fac, din când în când…” Ne-am înțeles, ne-am prezentat la profesoară,  a  zâmbit,  ne-a  interogat  puțin  și  ne-a acceptat. Eram amândoi arătoși, așa ne cunoșteau, ”ăia doi, lunganii”, amândoi aveam degete lungi, prindeam ușor octavele, era răbdătoare cu noi și ne-am apucat de treabă. Am făcut, de bine de rău, Bayer I și II, special pentru  începători,  dar  am  prins  esențialul.  Aveam ”informația primară” de care am mai pomenit, orizontul cunoașterii  deschis,  dar  neavând  bani  destui,  ne-am retras. A părut decepționată, ”ați mers mai bine decât mă așteptam, decât cei mici să zicem, v-ar fi prins bine în viață, și mi-ați demonstrat că se poate și la o vârstă mai mare…în general am copii mici, preșcolari sau din primele  clase…”  Eram  totuși  mulțumit.  Prinsesem esențialul pentru un meloman, aveam alfabetul în cap și în  suflet,  prinsesem  secretul  acestui  instrument inegalabil  și  un  avânt  de  nestăvilit  în  căutarea  și înțelegerea pianiștilor virtuoși. În sinea mea, devenisem chiar  un  mic  critic.  Mai  târziu,  am  avut  parte  de  un privilegiu, acela de a asista la marile concerte de la Ateneu și am urmărit cu sufletul la gură pianiști din topul mondial,  cum  au  fost  Artur  Rubinstein,  Svietoslav Richter și mulți alții. Dar e prea devreme, le va veni rândul pe parcrs.

Anul 1948 a început cu sufletele îngreunate de isprava de  la  Revelion.  Ne  simțeam  vinovați  față  de  colegii ”săltați” de organele de ordine, de părinții lor, de părinții noștri pe care i-am băgat în sperieți. La fiecare ieșire în oraș trebuia să-le fac promisiuni solemne că nu eram  mânat de niciun gând ascuns. Îmi făceam și cruce la plecare ca să-i pot sorbi mamei zâmbetul trist. Ce folos că  scăpaserăm  de  ”bolșevici”,  ai  mei  nici  nu  le  mai spuneau  altfel,  că  o  minune  cerească  ne-a  scos nevătămați din coloana de deportare, coloana morții, că întreaga familie era în viață, chiar dacă urmăritorii noștri s-au ținut scai de noi și s-au instalat în preajma noastră aducând în viața de zi cu zi, teama de ce scăpaserăm, teama de a nu mai scăpa niciodată de ei, de ceea ce se întrezărea în viitorul apropiat al românilor. Nu ne mai păsa de ce pierduserăm, de cele lăsate acasă. Încercam să  încropim  câte  ceva  care  să  ne  aline  durerile,  să încercăm să  ducem o viață cât de cât  decentă. Am pierdut legătura cu familiile atât de apropiate de noi în viața socială. Cel care mai ținea legătura cu câte unii era Mircea,  fratele  Dimitrie.  Era  în  relații  de  prietenie  cu vechiul lui amic de la Ismail Vaniușa, scriitorul sportiv Ioan Chirilă. Unele vești ni le mai trimitea idolul copilăriei mele, vărul meu George, de fapt nașul meu, care mă botezase având patru ani în fața mea. A fost chiar la Ismail să-și viziteze mama și sora, dar s-a întors mâhnit, dacă nu chiar scârbit de ceea ce găsise. Limba română dispăruse pur și simplu fiind un prilej de urmărire a celor care se mai încăpățânau. Până și rusa pierdea teren în fața ucrainenei în plină ascensiune. Pentru mine limba ucraineană era o limbă rusă vulgară. Eram puști când am rămas uluit să aud că WC-ul la țară era ”sralïnea” ceea ce în română, tot vulgară, s-ar numi ”căcarniță”. Eu ca eu, dar cei care plângeau în suflet erau părinții. Ei trăiau, încă, din amintiri, iar durerile mari veneau de sărbători. Paștele, Crăciunul, Anul Nou, trezeau amintiri care adânceau starea de depresiune. Nouă, copiilor, nu  aveau ce ne povesti, eram destul de mari la plecare ca să nu uităm nimic, la rândul nostru. Dar provocați de vecini, de noile cunoștințe, plecau cu gândul în pelerinaj prin  locurile  pierdute,  nu  foloseau  niciodată  cuvântul părăsite, și molcom depănau amintiri de neuitat. Nu le-a fost ușor să uite și nu au reușit s-o facă nici în pragul plecării spre cer. Au murit îndurerați lăsându-ne această durere drept moștenire.

Apropierea  toamnei,  a  bacalaureatului,  a  alegerii viitorului, au marcat pregnant starea de spirit a elevilor, dar și a părinților. Nota de sărăcie care a urmărit familia noastră  după  refugiu  ridica  inerent  întrebări.  Eram mezinul care trebuia să salveze orgoliul familiei. ”Chiar niciunul dintre copiii noștri să nu poată răzbi spre un viitor mai ca lumea?! Nu, Bob trebuie să meargă mai departe. Vrea Politehnică, acolo să meargă, să încerce!. Strângem  cureaua  și-l  susținem…”  Făcea  parte  din preocupările zilnice ale celor care-și reproșau sărăcia fără  să  fi  avut  vreo  vină.  Era  o  problemă!  Ceva echipament sportiv aveam, dar nu și haine, mai ales pentru  iarnă.  O  pătură  închisă  la  culoare  a  fost transformată, la o croitorie mai de mâna a treia, într-un loden, la modă în acea vreme. Ceva meditații cu un corijent  incorijibil,  norocul  meu,  au  mai  permis îmbogățirea garderobei. Sufletește eram pregătit nefiind un  tip  pretențios.  Trainingul  mă  salvase  din  multe situații,  fiind  acceptat  ca  o  ”curiozitate”  a  vârstei.  În general, puțini adolescenți își permiteau să se afișeze în dandy, chiar dacă situația materială le-o permitea, de  frica oprobiului, nu public, ci al găștii. Speranța, nutrită de părinți, era căminul studențesc și cantina, obținută la intrare, pe bază de sărăcie. Trebuie să recunosc, ideea cu  căminul  nu  mă  prea  încânta,  plecând  de  la experiența  căpătată  în  tabăra  de  la  Bratca.  Dar  era prematur să merg atât de departe cu planurile. Totul era să intru. Nu mă prea omoram cu învățatul, bazându-mă pe cunoștințele transmise de Oșorhan, care, de altfel, era sigur de reușita ”Băieților lui” de la Cercul de Chimie și Fizică.

”Pregătirile” au continuat, teama despărțirii s-a aciuat și ea în sufletele celor de acasă. Părinții ”băieților”, care nu se cunoscuseră între ei, au început să se caute, să se sfătuiască, să-și verse îngrijorarea. Așa s-a stabilit și legătura cu ai lui Orest. I-a apropiat și legătura de suflet care se instalase între refugiații din Basarabia și cei din Bucovina. Am fost la ei în casă, am fost primit ca unul de-al lor, bucuroși de prietenia dintre găliganii lor. Mă întreb ce-ar fi spus dacă ar fi aflat că prietena lui Orest mă  invitase  s-o  ajut  la  matematică  și  că  înainte  de plecarea la facultate îmi ”jurase” să vină după mine la Timișoara. Mai avea un an. Orest a simțit, dar, parcă, a luat-o ca pe o ușurare. Prea durase mult povestea lor și

Timișoara apărea ca o oază de scăpare pe firmamentul sufletului dornic de o schimbare, orice fel de schimbare.

În  periplul  meu  am  insistat,  poate  cam  des,  asupra aspectelor ”pozitive” ale parcurgerii primei etape, Etapa Oradea,  dând  în  vileag  lupta  ”basarabeanului”  greu acceptat,  cu  rezerva,  îi  spun  acum,  preconcepută,  a noilor mei colegi. Au avut loc, într-adevăr, evenimente care au sădit în mine neîncrederea, uneori frustrarea. Am  încercat  să  mă  încarc  cu  pozitivul  lor,  dar,  am suferit, ca și ai mei, de boala amintirilor. Mai era ceva care mă punea, zic eu, într-o postură aparte față de noii colegi.  Eu  eram  mai  ”în  vârstă”  decât  majoritatea. Pierdusem un an de școală sub ocupația sovietică și, cu toate  că  am  mers  și  eu  la  școală,  am  rămas  cu sentimentul perdantului. Am învățat multe în acel an, dar suma  învățămintelor  acumulate,  era  preponderent negativă, generată de suferințele prin care am trecut.Da, mă simțeam mai mare, mai înțelept, mai stăpân pe Eul meu, ceea ce mi-a și indus în comportare un fel de ”non angajament”, în aproape nimic, inclusiv în relațiile cu fetele. Știam să n-o arăt, cel puțin așa credeam, să-mi construiesc o armură de enigmatic. Un singur lucru nu cred că am putut să-l maschez, sentimentalismul meu, bolnăvicios,  după  mine.  O  bună  prietenă,  Tenzi,  mă apostrofa  în  fel  și  chip,  luptând  pentru  o  supremație orgolioasă.  ”Se  vede  că  vii  de  undeva  din  Stepele Rusești…” Am rămas cu gura căscată. Basarabia, stepă rusească?!  Am  sărutat-o  și  printre  picături  i-am șoptit…”Să nu mai spui asta niciodată!” Mi-a mai spus ea  și  altele,  tot  măgulitoare…”Ești  un  mincinos convingător, dar ai noroc cu pletele aste încârlințate.” Nu era genul pe care să te poți supăra, dar a adâncit în mine,  o  dată  în  plus,  starea  de  însingurare,  de iremediabilă  frustrare.  Că  eram  mincinos,  mințeau  și  alții, că aveam plete, mai aveau și alții, și încă și mai și, dar să-mi spună că arătam ca unul venit din stepele rusești?! Depășea puterea mea de înțelegere. Aveam o părere bună despre mine, despre felul meu de a fi, de a mă comporta. Țineam la această părere, chiar dacă o păstram ascunsă în profundul sufletului meu, dar ceea ce-mi arăta oglinda noilor prieteni, m-a pus pe gânduri.

Nu reușisem și basta! Hei, unchiule, un nou   ”N-a fost să fie” mi-a trecut prin cap.

 Cap. 6

 

Un nou punct de răscruce în lungul drum al periplului meu, al amintirilor, se apropia. Anul 1949 a luat-o, pur și simplu,  la  fugă.  Eram  în  ultima  clasă  de  liceu,  a douăsprezecea,  a  ultimului  sistem  de  învățământ nealterat. După noi urma prima mare reformă, trecerea la sistemul sovietic implementat cu sârguință. Avea să se treacă la ”deseatiletca”, pe limba noastră, ”școala de zece  ani”,  dar  în  nici  un  caz  după  dorința  noastră. Aveam  o  tradiție,  multă  influență  a  școlii  franceze, aveam  liceul  ”teoretic”,  bun  promotor  al  pregătirii primare  a  intelectualului  de  mâine,  cu  o  programă analitică  de  bază  bine  conturată  ca  pregătire  pentru ciclul universitar, dar aveam și un sistem pragmatic, al liceelor industriale, pentru crearea cadrelor tehnice. Și acest sistem era înarmat cu o programă analitică, deloc peiorativ acceptată, care nu punea stavilă elementelor bine pregătite spre ciclul universitar. Noi, egoist spus, eram  fericiți  că  apucaserăm  vechea  structură,  cu speranța,  mai  mult  a  părinților  noștri,  că  totul  era temporar și, chiar dacă nu așteptam cu sufletul la gură ”venirea  americanilor”,  însușeam  sufletește  această speranță.

 Am spus că trecerea în goană a timpului, dar și noua perspectivă de restructurare a învățământului, au indus, volens-nolens,  și  în  gândirea  corpului  profesoral neliniștea, ca să nu spun deruta. Orele au început să poarte amprenta formalismului, și asta într-un buchet de intelectuali  de  excepție,  de  care  se  bucura  Gojdu. Pierderea  locurilor  de  muncă  adecvate  pregătirii, atragerea  spre  politizare  a  profesorilor,  schimbarea programei analitice peste noapte, introducerea, în curs de realizare a ”manualelor unice” în locul celor semnate de personalități de top ale culturii române, toate, și mai câte altele, au săpat adânc la temelia învățământului preuniversitar.

Da, în această atmosferă, cei dornici de a purcede la o calificare universitară, am petrecut și noi acest an de răscruce, cumva în viteză, fără o teamă obsesivă de ce ne aștepta, majoritatea cu încredere în forțele căpătate, cum era și grupul ”Băieții mei” ai lui Oșorhan. Și a venit toamna, și ne-am îmbarcat în trenul Oradea-Timișoara, la Clasa a II-a, de fapt mai mult pe culoarele vagonului, într-o  gălăgie,  nu  pot  spune  veselie,  molipsitoare. Glumele cele mai deocheate zburau cu viteza trenului, iar curioșii, doar suntem un popor de curioși, nu ciudați, se înghesuiau în jurul nostru. Eram un fel de eroi printre ei, viitorii studenți, viitorii…Dumnezeu cu mila!

Am ajuns pe seară, necunoscând pe nimeni, neavând informații  despre  organizarea  admiterii,  despre eventuala  cazare  la  un  cămin  studențesc.  Ne-am instalat în sala de așteptare, Clasa a II-a, bineînțeles, am  atacat  pachetele  cu  bunătăți  de  acasă  și  într-o veselie deranjantă pentru cei care încercau să doarmă chirciți pe scaunele incomode, oameni de toate condițiile și vârstele, am apucat zorile frânți de oboseală.

Examenul  de  admiterea  se  ținea  în  sala  de  sport  a Liceului Confesional de Fete Notre Dame din Iosefin. Ne-am înscris și la informația primită ne-am îndreptat spre  Complexul  Politehnica,  unde  am  fost  cazați, înghesuiți,  în  camerele  de  cămin  situate  deasupra Cantinei Studențești. Câte zece într-o cameră, tocmai bine să aranjăm două partide de pocher, evitând cu obstinație odihna dătătoare de gânduri legate de ceea ce urma să vie. Realitatea era că plecaserăm încrezători dar ajunși în fața inevitabilei bătălii, am simțit, cu toții, mă refer la Grupul lui Oșorhan, o stare de emoție greu de suportat. În loc să ne odihnim, ca și cum o poți face la comandă, am jucat până dimineață pe chibrituri, țigări nu  prea  aveam,  eu  nici  nu  mă  apucasem  de  acest ”viciu”, mai târziu avea să ne țină de foame, ce prostie!, și  cu  fețe  nebărbierite,  totuși,  ne  consideram  deja bărbați,  ne-am  îndreptat  spre  vechiul  Notre  Dame, făcând cruce cu limba. Ne-am oprit în spatele Parcului Catedralei  Ortodoxe,  ne-am  răsfirat  pe  bănci,  cu speranța în câteva clipe de odihnă meritată. Examenul începea a doua zi cu proba la ”Constituție”! Da, așa se intra pe atunci la Politehnică. Materialul propus era o sumă de întrebări și răspunsuri care trebuiau memorate, tocite  spuneam  noi,  și  ”recitate”  în  scris,  precum pooeziile. Cu toate că nu se inventase încă sistemul ”grilelor”, aprecierea se făcea cam în același fel, după numărul de cuvinte, și mai ales de virgule, absente.

Urma o zi de matematică și la sfârșit Chimia. Moțăiam noi ce moțăiam, dar vârsta nu se lăsa dusă de somn, glumeam,  refuzam  răsfoirea  notițelor,  nici  nu  prea aveam pregătit așa ceva. Eu, veșnic cu ochii aiurea, cu vreun  vers  neterminat  în  timpul  ultimei  cacealmale devoalate, de cine dacă nu de Orest?, am strâns ochii obosiți și nu prea am înțeles de ce se fixaseră pe o bancă, unde o făptură încă nedefinită, răsfoia foile unui caiet, aparent prețios, după cum îl aducea la piept, din când în când, aruncând privirea undeva înspre neant. Erau probabil momentele în care fixa în memorie ceva cules dintre rânduri. O clipă dintr-asta mi-a fost de ajuns ca să-mi scutur privirea și s-o refocalizez pe țintă. Un chip gingaș, puțin spus, ingenuu, tot insuficient, se lăsa privit fără să realizeze efectul magnetic transmis la o distanță de câteva bănci. ”Ce te uiți așa în gol?, ce-ai văzut la orizont?!…” ”Ce orizont, Oreste, aici la doi pași de noi. Voi ce aveți, orbul găinilor?!…uite ce arătare învață probabil la matematică, că doar nu s-o pregăti pentru Constituție?!…” ”Păi ce, n-o cunoști pe sora lui Nick, minunea ta de artist?!” ”Ceee?..care soră, măi?!” ”Unica  soră,  Babi,  sau  Babutzi,  sau  Margareta,  sau Dumnezeu mai știe cum, ”zecista” de la Oltea…drăguță, finuță, tocilară, încuiată, etc., etc.” ”Măi, eu văd o fată drăguță și atât…sora lui Nick?…ce pezevenchi prietenul ăsta al meu…eram bun să-i fac lipitură cu Ela , dar nu să și aflu de comoara familiei…” ”Ei, nu te aprinde, nu-i de nasul tău…sunt sigur că ne cunoaște de la distanță, precis știe și ce hram porți, doar ești înalt ca și mine, faci ceva sport, ca și mine, și câte și mai câte se pot discuta între fete la școală. Mai ai și pletele astea, cât timp mai ai de gând să le afișezi?…” ”Măcar până îmi spune că-i plac…restul  nu  se  poate  prevedea…”  ”Pariez  că  ești perdant!  Las-o  mai  moale,  amice!”  ”Cu  Pepu  cum  a rămas?…i-ai prezentat-o pe Steluța?…” ”Du-te, mă! N-a mai rămas nimic, nici n-a fost…ce te mai interesează?!.. gelos, cumva?!” ”Nu, recunoscător, pe bune!”

Mai în glumă, mai în serios, am rămas cam tăcut…Brusc m-am sculat și am pornit, nu știu de ce mânat, spre banca cu pricina. ”Servus, Babi!…sunt Boris, prietenul lui Nick. Nu știam că are o soră…” ”Știu cine ești, așa, din vedere, dar acum aș vrea să mai răsfoiec notițele astea de  la  Constituție…nu-s  obișnuită  cu  textele  politice.” ”Putem  să  ne  uităm  împreună,  nici  eu  nu  sunt  un adept…” ”Știi, nu sunt obișnuită să învăț cu cineva, învăț singură…”  ”Nu  sunt  chiar  cineva,  sunt  cel  mai  bun prieten al lui Nick…am avea atâtea să ne spunem…” ”Lasă,  dacă  intrăm,  vom  avea  destule  ocazii  să pălăvrăgim…”

Cu așa punere la punct ce mai puteam spune?!…Am spus ”pa!”, neconvingător, și m-am retras. Să fi văzut zâmbete,  în  gândul  meu  le-am  calificat  imbecile, întrebări din priviri curioase, și chiar o bătaie pe umăr. Atâta superioritate în gest din partea lui Orest nu am mai remarcat. Într-un fel am înghițit în sec, m-am rezemat bine de speteaza băncii și am închis ochii. Culmea, am ațipit! Când am ridicat pleoapele, nu mai era nimeni pe lângă mine, dar nici ea nu mai era. M-am sculat leneș și m-am  îndreptat  spre  Piața  Iosefin.  Undeva  pe  la marginea parcului am remarcat grupul care mă părăsise și  care,  ca  să  mai  râdă  probabil  de  mine  puțin,  o înconjura cu multă voioșie pe Babutzi. Am luat-o spre ei, agale, am intrat direct în voioșenia lor și luând-o de braț, am mârâit. ”Ce faci tu cu găliganii ăștia? Așa de ușor mi te-au  furat?!”  ”De  când  sunt  a  ta?!”  ”Cred  că dintotdeauna,  dar  ai  stat  ascunsă  de  protectorul  tău frățior…prieten, prieten, dar nici așa! O cunoști pe Ela, prietena lui? Ca să fie cu ea la stadion, mă căra și pe mine. Sunt frumoși amândoi. Nu mă mir, dacă mă uit la tine…” ”Nu mergem să mâncăm ceva? Mi-e foame.” ”Iar vrei să scapi de mine?!” ”Nu!, chiar mi-e foame…”

Prietenii, doar eram prieteni, își dădeau coate, chicoteau când nu era cazul și, cred că o deranjau într-un fel. Atunci  mi-am  dat  seama  că  ținându-mă  de  gașcă, riscam să stric totul din fașă. M-am ferit cât am putut și am făcut bine.

După Constituție am început, cu toții, s-o luăm mai în serios. La matematică ne-am dus fiecare după capul său fără consultații în colectiv. La chimie ne-am adunat mai des în grup să discutăm despre ceea ce credeam, noi băieții lui Oșorhan, că știm suficient. Ea a continuat să se țină departe de noi, știa că suntem bine pregătiți, reputația  lui  Oșorhan  era  de  notorietate  publică,  dar prefera să repete după manual, conform cu programa analitică. Și bine a gândit, și bine a făcut. Noi eram tobă de activitate de laborator, de cercetare aș putea spune, dar îndrăgostiți de acest mod de instruire am rămas cu carențe  în  însușirea  teoretică,  după  manual,  după programa  analitică,  a  capacității  de  expunere  a cunoștințelor acumulate. Să nu uităm că idolul nostru era inginer chimist, fără o orientare pedagogică, cu un spirit practic extrem de dezvoltat pe care-l etala tocmai în  domeniul  aplicațiilor  materiei  predate.  Babi  s-a descurcat foarte bine și fără cunoștințele noastre, dar nici noi nu ne-am făcut de rușine. Ea spre zece, noi în jur de opt.

Opt băieți, unul și unul, am intrat cu toții, dar intrarea ei a fost cumva triumfală. Totul a ieșit bine, pentru că s-a terminat  cu  bine,  ceva  în  genul  vorbelor  lui Shakespeare. Noi la cămin, la înghesuială, ea la unchiul Andrei,  avocat  de  succes  în  Timișoara,  într-un apartament dintr-o zonă cunoscută, în Cetate, cu pian la dispoziție. Se lăudase că la Notre Dame, unde dăduse examen de admitere, ca la orice liceu, după ce făcuse clasele primare 3 și 4, locuind la sora mamei, mătușa Moțuș. Paralel cu viața de la maici, a făcut și trei ani de pian  la  Conservatorul  condus  la  acea  vreme  de muzicologul Sabin Drăgoi. Mi le-a povestit toate acestea pentru  a  lămuri  maniera  în  care  se  descurca  prin Timișoara, față de noi, cei din gașca lui Oșorhan, dintre care niciunul nu mai călcase prin perla Banatului. Chiar că  am  rămas  pe  gânduri.  Trei  ani  de  pian,  la Conservator, și eu care eram fericit că făcusem, din banii de meditații cam trei luni parcurgând Bayer I și Bayer II. Fascinat de pian, ca instrument de concert, mă grăbisem să mă simt cu o treaptă mică, dar treaptă totuși, mai sus decât amărâții din grupă. Bineînțeles, în afară de Orest, care-mi cunoștea ”boala”, dar suferea și el de ea. Povestea cu pianul n-a plecat chiar din senin. Aveam un coleg de clasă, Krijanovski, pianist, și născut, și făcut, care mă fascina cu tehnica lui. Pierduse un deget la mâna dreaptă, într-un accident, dar când se arunca asupra clapelor albe și negre, nu puteai remarca nimic. La terminarea liceului, pur și simplu a dispărut, fără să mai dau de el. L-am căutat, m-am interesat, convins că-i voi găsi numele pe vreun afiș de concert, dar nu s-a întâmplat. S-o fi pricopsit și el cu un ”n-a fost să fie”? Posibil.

Eram cu toții bursieri, pe bază de sărăcie, cu drept de loc în cămin studențesc și masă la cantină. Primul pas în drumul spre maturizare și devenire fusese realizat. Pare anecdotic, dar plini de noi, din puținii bani de care dispuneam,  ne-am  comandat  cărți  de  vizită  marcând sub nume noul nostru ”statut” de ”Student Inginer”! Le purtam la piept gata să le oferim la primele ocazii, care de altfel, nu s-au prea înghesuit. Oricum eram pregătiți și asta ne conferea o nouă poziție ”socială”, ca să nu mai spun de atenția, brusc crescută, cu care aveam să ne întâlnim în vechiul cerc al  prietenelor ”de altă dată”, în general format de fetele din clasele inferioare. Așa era cutuma. Cele de vârsta noastră nu prea ne acordau atenția lor, îndreptată de regulă înspre studenți, sau, și mai rău pentru noi, spre cadeții Școlii Militare de Ofițeri. Noi arătam cum arătam, în timp ce ofițerii în devenire, sclipeau  în  uniforme  lustruite  purtând  pe  epoleți  și steaua  de  sublocotenent.  Întoarcerea  ca  ”studenți Ingineri”, cel puțin din punctul nostru de vedere, stingea din complexul de inferioritate pe care-l purtam stoic. Era într-adevăr prima mare cotitură a vârstei care arăta la orizont,  implacabilul  drum  al  despărțirii  de  vârsta copilăriei.

Vacanța scurtă de care dispuneam până la începerea cursurilor a trecut în zbor, printr-o atenție exagerată din partea părinților, puși să ne pregătească, prin regim de îngrășare  forțată  și  supraintoxicare  cu  sfaturi.  Eram găligani în toată puterea cuvântului, dar pentru ei tot copii neajutorați. Da, ne-am întors la Timișoara plini de avânt, dezgustați de ultimii ani de liceu, de încercările de  ”încadrare” forțată în spiritul lumii noi, a lumii aduse cu forța tancurilor și sprijinită de ”devotamentul” trădătorilor, destui la număr din păcate, cu o speranță naivă în viața ”liberă” a studenților. În amfiteatrul anului întâi, de pe strada  Carol  Telbisz,  unde  erau  și  laboratoarele,  au încăput 101 de reușiți din cei peste 300 de candidați. Amfiteatrul, cu o pantă bine dimensionată, permitea o bună urmărire a catedrei și a imensei table negre, dar, în același timp și un control vizual al întregului amfiteatru de către profesori sau asistenți. Era și bine pentru noi,  dacă eram interesați de ce se întâmpla la catedră, dar și rău pentru noi, prea la vedere în situațiile inerente de relaxare. Am năvălit pur și simplu în sală în alegerea unor locuri cât mai strategice.  Ei, aici a apărut și prima discordie dintre mine și ea. Nu-i spuneam încă pe nume neștiind în acea fază de prezumtiv început care nume să-l aleg. S-a așezat în rândul doi spre consternarea mea fără să țină cont de semnele mele disperate. Asta nu se putea. Nici la liceu nu m-am simțit în voia mea stând în față. Resemnat am luat în piept treptele și m- am  oprit  în  rândul  trei  de  sus.  În  spatele  meu  se așezaseră două campioane naționale la scrimă, Lelia și Doina, iar pe ultimul rând Orest, chiar în spatele lor. În rest o așezare pestriță a celor din gașca orădeană. Cum fetele vorbeau fără oprire, ba cu Orest, ba cu mine, mi- am dat seama că eram în dezavantaj fiind obligat să mă tot întorc, să-mi sucesc gâtul, cu alte cuvinte. Orest, descurcăreț  din  fire,  domina  în  voie  acest  mic  grup constituit ad-hoc. Nu ne-am mai despărțit după ce ne- am informat reciproc despre hramul ce-l purtam. Eram făcuți  pe-o  formă.  După  o  dimineață  petrecută  la cucurigu, știam cam tot ce era de știut depre fiecare.

Prima zi de studenție s-a încheiat într-o bună dispoziție generală.  Am  plecat  pe  jos,  cu  toții,  să  inspectăm celălalt sediu al Facultății de Chimie Industrială. Eram cam la ”doi pași”, trecând pe lângă Muzeul Banatului, pe stânga, apoi pe lângă Teatrul Național care includea și Opera, pe dreapta, și ajungeam după această scurtă plimbare la Palatul Lloyd, din capătul aleei care unea cele două extreme, Catedrala Ortodoxă Metropolitană și Teatrul. În Palatul Lloyd era cantonat Decanatul, ceva laboratoare  de  Cercetare  Tehnologică,  săli  de  desen pentru  cursul  de  Desen  Tehnic,  și  de    Aparate  și Instalații. Tot la etaj, era și Sala de Desen Tehnic, utilată cu Planșete de Proiectare, dar și cu niște mese de lucru care ne-au atras atenția în mod special. Mesele erau prevăzute cu mantă de vreo 5 mm. Până să ne dumirim cum stau lucrurile, un foarte simpatic neamț, nu era ea singura din această etnie, Graef, a scos din buzunar câteva monede, mai mici și mai mari și a improvizat un joc de fotbal, Poetzi. Succesul a fost neașteptat. Băieți și fete au trecut să-l experimenteze. Când îmi amintesc cum ne amuzam și cum acest nevinovat joc a fost ridicat la rang de ”Campionat”, mă întreb dacă, părinții noștri, la plecare, nu aveau dreptate să ne trateze ca pe niște copii. S-a jucat la individual, la dublu mixt, cu program riguros întocmit, cu reguli mereu noi inventate. A fost un loc unde s-a închegat ”marea solidaritate de la Chimia Industrială”,  solidaritate  care  le-a  adus  îngrijorare ”Factorilor  Politici  de  Răspundere”,  dar  și  nouă satisfacția câștigării  unor bătălii, de mulți  considerate pierdute din fașă. Reclama pe Politehnică ne-a adus porecla de ”nesupușii”, iar în gura organizației politice, ”recalcitranții”.  Și  ăsta  era  doar  începutul.  Între năbădăioșii studenți și corpul profesoral s-a instalat o frăție mutuală care a dat de furcă Organizației de Partid. S-a întâmplat să și câștige, dar scorul victoriilor era de partea noastră. De pe atunci s-a demonstrat valoarea ” absenteismului” în rezolvarea problemelor cu iz politic. Sunt atât de entuziasmat de amintirile începutului vieții de student încât, pentru a nu știu câta oară, sar peste timp și o iau precum lobul lui Gogu Viziru.

Zilele  curgeau  fără  a  semnala  ceva  deosbit  în  viața noastră. Eram la început, încercam să-i descifrăm pe dascălii noștri și erau, Slavă Domnului!, nume sonore. Fizica cu Marele Cișman, venit de la Iași, autorul celor mai minunate prezentări ale fizicii aplicate în manuale liceale,  un  fel  de  Moisil  în  materie  de  umor.  Chimia Organică cu Ostrogovici, Osu, venit de la Cluj, tobă de carte  și  spaima  studenților  cu  memorie  deficitară. Chimie Generală, academicianul Drăgulescu, un tip fin și cald în relația cu studenții, aproape blajin, dar greu de păcălit,  Decanul  iubit  al  Facultății.  Matematică,  cu matematicianul, astronomul și seismologul Timișoarei, Curea,  având  în  subordine  unul  din  seismografele importante ale României. Chimie organică aplicată cu Reichel,  venit  după  studii  strălucite  în  Germania  și practică la I.G.Farbenindustrie. Electrochimie cu tânărul Facsko, un teoretician inventiv, creatorul Laboratorului de Electrochimie al Facultății. Tehnologie Anorganică, Cocheci,  omul  unei  memorii  prodigioase,  recunoscut pentru cursul lui sistematic, dar și pentru dragostea lui pentru Poli, al cărui Club a fost Președinte. Sunt doar o parte  din  ce  a  avut  mai  bun  Facultatea  de  chimie Industrială,  cu  asistenți  aleși  pe  sprânceană.  Chiar novici fiind, eram conștienți de valoarea acestor somități și de relația apropiată care se instala fără echivoc între ei și noi. Îi respectam, îi înjuram din când în când, dar totul în limitele impuse de statutul lor de dascăli.

Totul mergea ca pe roate până când, Dracul și-a băgat coada între noi. Politicul și-a făcut simțită prezența când a  început  să  răscolească  dosare.  Nu  conta  că  totul mergea bine. Trebuia să între în joc mașina de produs spaima,  de  înlăturat  ”elementele  dușmănoase”, provenite  din  familii  de  intelectuali  ”recalcitranți”,  din familii de ”chiaburi”, țărani cu câteva hectare de pământ, seva  băgăției  agricole  a  României,  etc.,  etc.  A  fost cutremurul care a dărâmat edificiul încrederii noastre, mai  ieri  adolescentine.  Drumul  spre  ”maturizare”  era deschis agresiv, maturizare prin care a început revolta noastră sufletească, mocnită, dar revoltă! Eram împinși să devenim, fără premeditare, ”dușmani” ai poporului.

Prima victimă a fost un coleg venit din armată. Fusese sublocotenent când s-a hotărât să intre în civilie, să facă chimie. Student inginerul Titi Dăneț, a fost ridicat de la cămin și dus a fost. Ce nu le-a plăcut din trecutul lui nu s-a aflat niciodată. Simplu, a dispărut. Un gust amar ne- a cuprins, dacă nu chiar teamă. Eu mai cunoscusem acest sentiment de la revelionul din 1947 de la Gojdu. Solidaritatea de care am pomenit ne-a îndemnat să-l sâcâim cu întrebări pe colegul nostru Boșcu, secretar de organizație de partid. Venise la facultate dintr-o fabrică chimică, de pe post de muncitor, cu bacalaureat luat la un Liceu Industrial. Participase la examenul de admitere alături de noi așa că nu ne puneam probleme legate de modul de a ajunge coleg cu noi. Felul lui de a fi, ceva mai măricel ca noi, așezat, mereu politicos și grijuliu în purtarea  față  de  colege,  l-au  făcut  să  ne  câștige încrederea și chiar simpatia. Ne-a prins bine. Cum eram cu  toții  utemiști  din  oficiu,  am  fost  ”instruiți”  asupra obligațiilor ce le aveam față de Organizație. Mergeam regulat  la  ședințele  organizației  fără  să  crâcnim, temători, în primul rând pentru bursele noastre – cămin și masă. Totul a mers bine până la prima ședință de excludere a unor elemente răuvoitoare, dușmănoase. Atunci s-a petrecut ceva greu de înțeles pentru acele vremuri. În modul cel mai discret posibil, Boșcu, pare incredibil, ne-a avertizat asupra persoanei care urma să fie exclusă și, pentru că noțiunea de cvorum, despre care auzeam pentru întâia oară, era obligatorie, ne-a sfătuit să lipsim. Am fost surprinși, bănuitori chiar, dar am  ascultat  sfatul  și  am  dispărut  chiar  și  din  zona facultății. Am fost marcat auzind că unul din cei vizați era  Geniul  anului,  era  Nicolae  Bonciocat,  arădan, element de excepție în toate. Paralel cu Chimia, s-a înscris și la Facultatea de Fizică-Matematică, dar având și o voce superbă de bariton, îndrăgostit de muzica de operă, s-a dus și la Conservator. Ne-am împrietenit, m-a ademenit  chiar  să-l  urmez  la  Fizică-Matematecă,  s-a apucat  să  mă  instruiască,  dar  în  loc  de  exerciții  de socoată, cum spunea el, ne-am apucat să sculăm vecinii cântând amândoi. El bariton cu școală, eu bas-bariton amator, el cu arii din Rigoleto sau Paiațe, eu cu aria lui Filip din Don Carlos. ”Vecinii” noștri nu luau atitudine  fiind biete animale duse la abator, în apropierea căruia se afla și ”vila” în care Boacă avea cameră cu chirie. După câteva ședințe de exerciții la matematică învăluite în  sunetele  deloc  temperate  ale  vocilor  noastre,  am renunțat spre dezamăgirea lui. Boacă era un sufletist, fiu al unei familii de intelectuali de clasă din Arad, tatăl medic militar, deloc bucurându-se de încredere social- politică. Am aflat și motivația pregătită pentru excludere. A venit o ”informație”, cum că, elev fiind, ar fi plănuit să fugă în America, cu un grup de colegi, cu o barcă, pe Mureș!?. Pare absurd, pare hazliu, dar era purul adevăr care  trebuia  prezentat  în  plen  pentru  judecarea  și împiedicarea  ca  astfel  de  elemente  dușmănoase  și pervertite încă din copilărie, să ajungă în mijlocul noii intelectualități în formare. Pe scurt, nu ne-am prezentat ”suficienți”  pentru  cvorum  și  ședința  s-a  amânat. Problema, însă, a rămas pe tapet. A fost pentru prima dată când am înțeles rolul absențelor în viața unui om, iar  acum,  când  rememorez  lucruri  care  ne-au  însoțit tulburând  liniștea  ce  ne  cuprinsese  la  intrarea  în facultate,  găsesc  și  un  termen  actual  folosit  în manipularea politică, Absenteismul. Dar am rămas și cu o nedumerire admirativă la adresa lui Boșcu. Fusese un act  de  curaj,  de  potențial  sinucigaș,  din  partea  unui tânăr, ceva mai vârstnic decât noi, cum am mai spus, care-și  risca  pielea  și  viitorul  pentru  niște  colegi  de facultate, adevărați prieteni de cămin. Boacă era salvat, noi victorioși dar temători, îmbogățiți sufletește de gestul prietenesc, peste puterea de înțelegere, a lui Boșcu, primit, de ce să n-o recunoaștem, cu oarecare rezervă de cei de la liceile teoretice. Acum îmi dau seama că, în sfârșit sintagma ”N-a fost să fie” a funcționat și pe un palier pozitiv. Boacă, marele meu prieten, a fost absolvit de  o  nedreptate  de  neiertat,  iar  sintagma  s-a  întors împotriva noilor noștri adversari.

 

Va urma

 Cap. 7

 

Și victoria noastră, și liniștea care a urmat o vreme, n-au putut să ne domolească teama de ce ar putea să vină. Și chiar așa a și fost. O nouă ședință, de data aceasta cu convocator semnat, cu aceeași temă pe ordinea de zi, cu același candidat la exmatriculare, s-a soldat cu același eșec, pentru ei, din fericire. Același îndemn la boicotarea  cvorumului,  în  aceeași  atmosferă conspirativă,  aceeași  solidaritate  a  ”recalcitranților”, aceleași  ”amenințări”  de  la  tribuna  Secretarului  de Partid,  gata  să  pună  la  îndoială  autoritatea  și credibilitatea lui Boșcu. Pe bază de înțelegere, lipseam cu  rândul,  mimând  o  ”condamnabilă”  indiferență, atribuită unei insuficiente pregătiri politice aduse de pe băncile liceale. Nu eram atât de ”golani” pe cât doream s-o demonstrăm și în mare reușeam. Pentru mai multă credibilitate, am cam început să lipsim ”demonstrativ” și de la cursuri. Eram mulți, se pierdea din vedere, se dădea  vina  pe  neseriozitatea  noastră.  Treaba  cu absența de la cursuri, de la anumite cursuri, mi-a surâs și mie, și colegului de cameră, cu care m-am mutat în chirie  ne  mai  suportând  haloimisul  din  camerele  din cămin. Pentru cei din primul an erau prevăzute doar camere mari, de câte zece paturi. Nu că nu puteai sta liniștit, că nu apucai să citești o carte, dar nu puteai nici măcar gândi. Și eu care mai visam și verzi și uscate puse în ritm de pozie, am ales evadarea. Mă înțelegeam bine cu noul prieten-coleg, Jean Hreanca, student la Fizică,  dar  forțați  de  programul  matinal  de  la  Radio Novisad, pe care-l urmăream pentru o muzică ce nu se prea putea auzi pe la noi, lipseam. La mine s-a nimerit să  fie  în  zilele  în  care  aveam  cursul  de  Socialism Științific, ceea ce nu mă punea pe gânduri, chiar dacă se făcea prezența ca la liceu. Cursul îl ținea un tânăr student de la Medicină, activist voluntar, viitorul Doctor Agripa.  Un  tip  liniștit,  bonom,  pe  care  îl  menajam considerându-l o simplă unealtă a sistemului. Totul a mers  ca  la  carte,  el  predând  monoton  cursul  de Marxism-Leninism, eu ascultând muzică bună. Totuși, la finele anului, omul ținând la zi prezența, la închiderea mediilor,  a  anunțat  câteva  nume  de  absenți  cronici avându-mă  pe  mine  în  top.  Să  pierzi  examenul  la Socialism  însemna  să  pierzi  anul.  ”Ce  ne  facem  cu tovarășul B.D., dragi colegi? 80 % absențe nu se pot șterge din condei…” ”Iertați-l, Domnule Profesor, colegul are  probleme,  vă  rugam  să-l  iertați…”  ”Și  ce  notă propuneți,  Domnilor,  tovarăși?!”  ”Cinci,  domnule profesor,  cinci!”  Golanii  râdeau,  auzeam  câte  un ”sărmanul”, fetele se alăturaseră și ele cererii mulțimii, numai  eu,  Zău  dacă  nu-mi  venea  să  mă  scol  și  să părăsesc  amfiteatrul.  N-am  făcut-o,  tras  de  guler  de Lelia. Așa a rămas, la voia mulțimii ”recalcitranților”, mi-a dat  un  cinci  salvator.  Acest  tânăr  medicinist  din Timișoara, a făcut o carieră strălucită la București, în chirurgia plastică. Numele lui a ajuns un fel de Salvator al Arșilor și au fost mulți care i-au datorat viața, sau cel puțin a doua șansă.

Cu, sau fără sfatul lui Boșcu, problema exmatriculărilor a fost amânată, dar nu și încrederea noastră în ”forța” ce o reprezentam. Era,  totuși, o amânare sine die, dacă nu o victorie.

Dacă nu una, trebuia să se întâmple altă dandana. Babi, începusem  să-i  spun  precum  majoritatea  colegilor,  a venit cu întârziere la cantină, la ora prânzului, cu chipul răvășit. Venea de la o ședință de lucru a UTM-ului, unde fusese cooptată pentru referințele primite de la liceu și confirmate de rezultatele de la facultate. Se făcuse o listă de studenți meritoși pentru a pleca în URSS, la continuarea  studiilor.  Speriată  a  bâiguit  un  fel  de ”mulțumesc, nu pot, trebuie s-o întreb pe mama , nu pot s-o las pe mama, mama este singură, nu, nu pot…” ”Dar mama ar trebui să fie mândră, nu poate să se opună, etc., etc.” ”Nu, trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu ea, nu poate rămâne singură…” S-a găsit să lase ”norocul” să-i scape printre degete, de alt fel, singura din cei  aleși.  Cam  așa  ceva  i-a  spus  unul  din  comitet mimând o surpriză totală. Ei, asta da problemă. De la Boșcu am aflat că și eu intrasem pe prima listă, dar la analiză am fost radiat. Bine au făcut deoarece am fi fost doi  recalcitranți  din  grup.  Era  speriată,  iar  eu  care aveam misiunea s-o liniștesc, doar venise la mine, nu la altcineva, am rămas blocat.

 ”Mergi la Sântana, tragi cât poți de timp, mai faci o gripă, sau mai știu eu ce, și vedem la întoarcere…Din câte am înțeles  e  ”urgență”  și  trebuie  s-o  rezolve…Boșcu conduce, el știe punctul tău de vedere, sper s-o lase baltă  fără  repercursiuni…la  întoarcere,  dacă  te  mai cheamă le spui răspicat că nu poți, să trimită un delegat să vorbească cu maică-ta, să mă întrebe și pe mine…” ”!…De ce să te întrebe și pe tine?” ”Ei, toată lumea știe că suntem împreună…” ”Cum suntem împreună?! Nu suntem nicicum!” ”Dacă vrei te pup aici în văzul lumii, așa, de confirmare…” ”Ești lud, nu mai vorbi prostii, nu vezi că toți se uită la noi?” ”Putem spune că ne-am logodit, să pară ceva serios…” ”Dacă te-ar auzi unchiul Andrei, te-ar trimite nu la Moscova, în China, să scape de tine și de părul tău…” ”Așa mai merge, vezi că te-am făcut să zâmbești?…Chiar că ești drăguță!” ”Să nu mai spui ce-ai spus! Nu suntem împreună! Ce prostie!…” ”Mie mi-ar surâde, poți să fii convinsă!” ”Cred și eu!” ”Opaaa…!”   Vrei să mergem puțin la aer?…să ne mai răcorim…” ”Da, îmi ard obrajii… Doamne!, ce mă fac?” ”Dacă-i  nevoie  plecăm  în  alt  centru  universitar, București, Iași?…” ”De ce nu Cluj?!…” ”Sunt rivalii lui Poli…” ”Am un prieten acolo, student la Litere, joacă la U…” ”Cât de prieten, ce joacă?” ”Extremă…” ”Arată ca și Cargol?, cam toate extremele arată la fel, scunzi…” ”Nu-i ca tine, dar nici prea scund…încearcă să-mi facă curte, adică încerca…e ceva mai mare ca mine…” ”Dacă-i așa, mergem și la Cluj, mă descurc eu cu el!” ”De ce trebuie să  te  descurci  tu?!,  e  un  bun  prieten,  neamț,  șvab, Ei, astăzi chiar că am o zi nefastă…nu mi-ai spus  că  am  un  rival…”  ”Nu  înțelegi  că  suntem  doar prieteni?!, ce rival?, ce vrei să spui?” ”Nimic, până nu ne lămurim cum e cu Moscova…” ”Dacă te aude unchiul meu, te mută el undeva, mai departe de mine…” Păi trebuie să-i raportezi?”…”Nu, că ne-a văzut când ieșeam din parc și n-a fost prea încântat…” ”Joacă șah, sau table măcar?, să știu cum să-l abordez la nevoie…” ” mai bine să stai la distanță, ascultă-mă pe mine!”

Glumeam  noi,  dar,  cum  eram  cu  musca  pe  căciulă, amândoi,  eu  fugit  din  Basarabia  și  vânat  pentru ”repatriere”, ea, șvăboaică, cu tatăl plecat în 1943 cu armata germană în retragere, prizonier la francezi, apoi stabilit în Germania la Düsseldorf, plini de suspiciuni, mereu în așteptare. Mai rău era cu ea, fiind urmărită pentru o eventuală corespondență. Bazată pe statutul ei de  fruntașă  la  învățătură,  știind  că  în  orice  moment poate  sosi  o  informare  binevoitoare,  trăia,  totuși,  în permanență  cu  o  teamă  cronică.  Era  o  perioadă  a exmatriculărilor politice. Timișoara și Clujul erau fruncea! Noi ne înțelegeam foarte bine, dovadă că, de dimineață până seara, cu gențile pline după noi, ca să se vadă că suntem studioși, eram împreună. Cei din jur o luau ca atare, eram cuplu, băieții ne respectau, nu se băgau peste mine, profesorii ne luau și ei ca atare.

Într-o  seară,  la  Laboratorul  de  lucrări  organice, Profesorul  Reichel,  învârtindu-se  printre  mese  a întrebat-o dacă-i place Opera și dacă vrea să meargă la  spectacol.  ”Da,  Dle  Profesor,  chiar  am  bilet  pentru spectacolul Tosca, cu Corbeni.” ”Și cu cine mergi?” ”A, cu colegi…” Eu eram în altă grupă, mă știa, dar nu mă menaja la lucrări. Cu vreo două zile înainte, se oprise lângă masa la care lucram, de fapt răsfoiam o carte. ”Ce faci, nu lucrezi?! Ce-i cu cartea asta în limba rusă?” ”Don  Profesor  e  un  curs  de  lucrări  de  laborator  de chimie  organică…E  traducerea  din  Gattermann  – Wieland, din germană.” ”Cum ai spus, Gattermann – Wieland? Păi nu se mai găsește nici în Germania. Ia să văd!” Cum nu știa rusa s-a uitat și el ca și copiii la poze, le-a descifrat în mintea lui și mi-a înapoiat-o. ”Să știi că este cea mai bună carte din câte s-au scris. Păstreaz-o și treci la treabă!” Recunosc că nu m-a mai urmărit, cu o singură excepție. M-am dus s-o văd pe Babi la grupa ei, stăteam de vorbă lângă masa de lucru și, apropiindu-se de noi, m-a poftit să ies afară și să respect apartenența la grupă. Am respectat, dar am simțit mereu privirea lui, în grupa mea. Băieții care s-au prins m-au luat în vizor și nu m-au mai slăbit. ”Măi, ăstai mâncător de studente, nu-l subestima!” N-a mai fost nevoie de vigilență. Omul a fost domn și s-a purtat ca atare.

În rest, de dimineață până seara împreună, la Operă, mai  rar  la  câte  un  film,  la  Poetzi,  la  ping-pong,  la meciurile  de  fotbal  ale  echipei  preferate,  Poli, bineînțeles, la cele de hanbal în 11, unde Timișoara era în topul Europei, prin parcuri și, la o mică cofetărie din Fabric, pentru cea mai bună cremă de castane cu frișcă, descoperită întâmplător, în căutare de ceva gustos. Nu  prea  aveam  noi  bani,  dar  pentru  așa  ceva  mai economiseam câțiva lei.

Așa ne-am pomenit în vacanța de iarnă, fiecare la el acasă,  eu  la  Oradea,  ea  la  Sântana.  ”Hai  și  tu  la Oradea, la tușa ta, mergem la Felix sau, și mai bine, la Episcopia, la valuri. Te prezint și la ai mei…” ”De ce să mă prezinți la ai tăi?!, ca ce?” ”Ca prietenă, colegă…” ”Nu, mă duc la mama, e singură, poate vine și frate- meu, să facem Crăciunul împreună…” ”Vine și extrema de la U ?…” ”De unde să știu ce face? El e la Cluj, eu la Timișoara…” ”Știe de mine?…” ”Știe ceva…nu știu de unde a aflat…” ”Veștile importante circulă repede…” ”În Timișoara știe multă lume de noi…” ”Te deranjează că se  discută?…”  ”De  ce?!…nu  facem  nimic  rău…”  ”Din contra, eu zic că e bine, nu crezi?…” ”Da, sunt protejată de șmecheri…și ne și mai  distrăm…e bine…” ”Mai și învățăm împreună…” ”Da, cu tine mai poți să înveți ce?!, orașul poate?!…” ”Bine că ai spus bine și nu rău…” ”Să-ți scriu?…” ”Dacă vrei, dar nu prostii…ce faci, și atât…”

În vacanță am mâncat pe rupte, am jucat ceva baschet la  sală,  venea  și  Orest,  am  vrut  să  patinez,  dar patinoarul nu era suficient de înghețat, i-am scris, nu mi- a răspuns. Vremea a zburat și ne-am reluat parteneriatul fără  probleme,  fără  întrebări.  Doar  una  singură.  ”Ai primit scrisoarea?” ”Da, sigur…a citit-o și mama…să-i fi văzut grimasele…” ”De ce?…nu i-a plăcut?!” ”Nu, m-a întrebat cine-i aiuritul care-ți scrie…atâta le-nvârte că nu a înțeles nimic…” ”Și?, ce i-ai zis?…” ”Că ești puțin aiurit  dar că vorbești frumos cu mine și că mă protejezi de golanii  de  pe  stradă…”  ”M-ai  prezentat  pe  post  de bodyguard…hm!…nu i-ai spus că suntem prieteni?!” ”I- am spus că suntem colegi…ce tot îi dai cu prieteni?!” ”Am să inventez un alt termen mai potrivit, să-l accepți și tu…”  ”Ce  termen?!”  ”Încă  nu  l-am  inventat,  am  să-l strecor pe neobservate, bine?”

Frig,  nefrig,  noi  ne-am  continuat  programul…ea  cu  o căciuliță pe cap, eu cu pletele în vânt. Și s-a întâmplat neprevăzutul. O sinuzită acută, cu infernale dureri de cap. Iradiere locală, prescripții de neacceptat, suferință stoică.  Mi-a  trecut  ce  mi-a  trecut,  dar  am  rămas  cu sensibilitate  pe  viață.  Căciulă  tot  nu  mi-am  luat.  Nu cadra!? Vârstă, minunată vârstă!…

Stam noi ce stam despărțiți în amfiteatru așteptând cu nerăbdare terminarea cursului, dar colo sus, la cucurigu, au apărut semne de întrebare și pentru Orest. Cum sta mereu în spatele celor două scrimere, privirile uneia, ale Doinței,  au  început  să  poposească  cam  insistent  pe chipul chipeșului meu prieten. Eu, stând cu spatele le ei am rămas surprins să aud, pe surse, evenimentul zilei. ”Ăștia-s  cuplați  și  tu  habar  n-ai…”  ”Ai,  mă!…Fata-i măritată, ce v-a apucat?!” ”Tu cu Babi a ta, nu mai ești la curent cu nimic. E așa cum îți spun!…” Și așa a fost să fie. ”Și de Lelia n-ați aflat nimic, că tot în spatele meu stă  și  ea?”  ”Atenție  cu  Lelia…e  în  ”tratative”  cu  un conferențiar, ăla de la electrochimie…” ”OK!, bine că nu sunt liber…” ”Că bine zici…Lelia e o atracție de gradul zero…ai grijă cu glumele cu care îți place să fandezi…” ”Mulțam, amice, o să am…”

Dar cum timpul nu stătea pe loc, a venit primăvara, noi tot  așa,  împreună,  a  venit  și  vara,  cu  plecările  la practică.  Eram  în  grupe  diferite,  am  primit  repartiții diferite. Eu, la Câmpia Turzii, la Industria Sârmei, Ea, la Arad, la Astra Vagoane. Amândouă Intreprinderile erau de prim rang, neputând fi refuzate, de dragul refuzului. I- am propus să ceară mutarea la Industria Sârmei, mi-a replicat  că  la  Arad  va  sta  la  rude  și  a  rămas neînduplecată.  La  Câmpia  Turzii  aveau  secții  utile practicii noastre, la Arad, cel mult ciocănitul boghiurilor. Aveau și ei de toate, laboratoare de control analitic, dar eu visam Cheile Turzii. Și așa a rămas. Ea la unchiul Tibi, matematecian de forță, eu, pe valea Cheilor, unice pentru a urca în patru labe și a coborî patinând pe fund. Ea mânca în familie, eu, la o cantină muncitorească, oricum mai bună decât cea de la Poli, cu amicii din grupă. Bineînțeles, nu puteau să nu profite. ”Ce mai știi de Babi?!…cum de n-ai adus-o cu tine?…o să fie greu, nu?…” ”Taci, măi!, o să urcăm pe munte fără cicăleală, o să  mergem  la  seratele  muncitorești  ale  sârmarilor,  o să…” ”O să ne uităm după puștoaice, chiar, ai văzut cum te mănâncă din ochi Iolanda, adică Ioli, unguroaica de la laborator…nu e rele, nu, nuuu…” ”Până nu mă sărută, nu e  nimic  de  privirile  ei…”  ”Opaaa!  Ziceam  că  n-ai remarcat-o…” ”Hai să pregătim o plecare pe Chei…abia aștept! Să facem rost de ceva saci de dormit, poate rămânem peste noapte…or fi având ăștia așa ceva la Clubul Sportiv…” ”Bineee, ocupă-te puțin de Ioli, precis știe…poate vine cu noi…pare isteață…” ”Dacă mă mai sâcâiți mult, plec singur pe munte…acum mă duc să arunc puțin la coș…am văzut câțiva băieți care chiar știu baschet…” ”Ioli nu face baschet, ea-i cu ascensiunile…” ”Măi, tu toate le știi?” ”Eu îs cu informațiile…cu înălțimea mea, fac și eu ce pot…dacă aș fi avut cei 2 metri ai tăi, altfel aș fi discutat acum cu voi…” ”Dacă aveam 2m, acum eram în Lotul Național…”

Mai în glumă, mai în serios, viața a început să intre pe făgașul  ei.  Acum  când  scriu  din  amintiri,  trebuie  să recunosc un fapt cu iz de derizoriu. Am avut industrie autohtonă, lucram pe export de la egal la egal, dar, răul pe care l-a provocat Petrică Roman calificând industria românească ”o grămadă de fier vechi”, în calitatea sa de premier, este astăzi la vedere. S-au dezmembrat uzine, s-au ”valorificat” secții la fier vechi, au apărut milionarii postrevoluționari, a apărut liberalismul de tip nou, am făcut ”capitaliști” gata să-și vândă Țara. Iarăși o iau pe urmele lobului peste timp al lui Gogu Viziru, uitând că rememorez câte ceva din viața reală a unui ”student- inginer”.

Și am plecat spre Cheile Turzii, trei băieți și-o fată, adică Ioli. Și ne-a fost de folos, băieților, vreau să spun. Nu era chiar o simplă amatoare, era obișnuită cu excursiile pe munte. Se cățăra și cobora precum o căprioară, nu vorbea  la  urcuș,  râdea  cu  poftă  la  coborâș,  de  noi bineînțeles.  Frumusețea  este  copleșitoare.  O  vale obrăznicuță, strecurându-se zglobiu printre versanții pe care  i-a  și  creat,  obligându-te  să  practici  o  atenție distributivă,  între  bolovănișul  gata  să-ți  sfârtece picioarele și priveliștile amețitoare ale crestelor de pe stânga sau dreapta cursului. Te obișnuiești, neavând habar de ce se acumulează în mușchii solicitați, febra, etalându-se abia după relaxarea în noapte. Totul este să nu te oprești, să nu te întinzi pentru un dram de odihnă. Dar această plimbare nu poate rămâne singurul scop în sine.  Crestele  te  îmbie,  vrei  să  urci,  să  cucerești frumosul  și,  abia  colo  sus  să-ți  permiți  luxul  unei binemeritate, dar înșelătoare relaxări. Și am pornit-o în sus, pe deal. Ușurința cu care Ioli conducea operațiunea urcând în liniște, permițându-și doar câte o aruncătură de privire peste umăr, pentru a nu ne pierde și a ne încuraja, era imboldul care ne ținea încă în picioare. Un singur  gâfâit  a  precedat  zgomotos  cuvintele  de disperare  ale  unuia  dintre  cei  trei,  fără  nume,  eram colegi doar, ne-a oprit pe loc. ”Regret fraților, mergeți voi după capra asta, eu rămân pe loc și mă întorc…Gata cu ascensiunile!”  ”Dacă  rămâi,  stai  pe  loc  până  ne întoarcem noi…nu poți coborî singur, e mai greu ca la urcare!” Și a rămas, iar noi am urcat până am dat de o culme mai plată, sculptată ca pentru noi de vântul și ploile, nelipsite prin aceste locuri aparent odihnitoare, de-a lungul vremurilor. Fenomene carstice, dacă nu mă înșel, de eroziune eoliană.

Ajunși pe culmea ademenitoare pentru un  pui de somn, ne-am întins la soare, dar ne-am ținut treji urmând sfatul antrenoarei. Era puțin jenant s-o vezi relaxată, pusă pe vorbă, avidă să afle totul despre noi, noi fiind doi în total. Era volubilă dar cu o voce subțire-subțire, ca de copil. Nu știu ce mi-a venit și i-am spus Pițigoi. S-a uitat urât, apoi a râs, apoi a spus că-i place. Și așa a rămas cu porecla până la terminarea practicii.

După vreo oră de relaxare controlată, fără somn, am purces la coborâre. Ei, aici a început circul. Una e să urci bine aplecat în față și, cu totul și cu totul altceva, să vezi panta coborând vertiginos și obligându-te să frânezi din călcâie, cu corpul aplecat ușor, dar nu și plăcut, pe spate. Ai impresia că ți se rupe mijlocul și faci ce faci și te așezi în fund. De așezat te așezi, dar cum să te mai ridici?! Pe Ioli o apucase râsul, și Zău, nu era de râs. ”Se poate coborî și așa, la nevoie”…Și am ascultat sfatul și am pornit-o la vale, pe fund, sprijiniți în palmele, deja zdrelite,  și  folosind  călcâiele  pe  post  de  frâne.  L-am găsit și pe al treilea, dormind dus. Un scurt popas și am luat chinurile în piept, atenți la fiecare mișcare, temându- ne de o rostogolire. Nu s-a produs, dar primul popas l- am făcut lângă susurul liniștit al șuviței de apă. Spălare, uscare și, un râs, nu, un hohot. Ioli și-a oprit privirea pe pantalonașii  noștri  în  zdrențe.  Nedumeriți,  ne-am mângăiat  fundurile  și  am  înțeles.  Nu  prea  mai  erau mascate. Parcă erau găuri de cașcaval. A fost măreț! Ne-am lăsat bluzele să atârne mai jos de talie și duși am fost. Ne-am oprit la cantină pentru despărțire. Cred că arătam  jalnic,  judecând  după  semnele  de  mirare  din ochii trecătorilor neavizați. Ioli m-a sărutat pe obraz, iar eu, ca să mai anim atmosfera de sfârșeală, am sărutat-o de-adevăratelea. Au urmat zile pline cu laboratoare, cu baschet,  cu  hoinăreli  prin  împrejurimi  și  o  singură excursie la Turda, cu trenul. Peste tot aveai ceva de văzut, de peste tot rămâneai cu ceva. Ioli încântată de poreclă, la despărțire mi-a dat o poză pe care a scris ”De la Pițigoiul tău scump și drag” și m-a sărutat și ea de-adevăratelea.

M-am întâlnit cu Babi la Oradea. Mi s-a părut că trecuse un  veac de la plecarea la practică. Era bine dispusă, stătea  la  mătușa  ei  Matzuș,  româncă  din  neamul Grozeștilor, dar rupând-o mai mult pe ungurește, sau cel mult  într-o  româno-maghiară  hazlie,  și  la  un  unchi bonom sută la sută.

Mi-a  povestit  mult  despre  sejurul  la  Arad,  despre ciudățeniile  profesorului  de  matematică,  unchiul  Tibi, despre uzina de Vagoane, cu care România s-a mândrit cândva. Am luat-o spre parcul care ducea la cimitirul Rulikovski, am ajuns și la cimitirul atât de iubit de elevi și eleve,  reclădind  cumva  atmosfera  adolescentină  a apartenenței  noastre  la  cele  două  licee,  perioadă  în care,  de  fapt  nu  ne-am  cunoscut.  Ne-am  întors,  am trecut pe lângă fiecare liceu, Gojdu și Oltea. Aveam amintiri frumoase, cunoșteam orașul ca-n palmă, am tot depănat.  Am  dus-o  la  Catedrala  Romano-Catolică, sediul  primelor  mele  concerte  simfonice,  sediul  unui centru cultural muzeistic de prim rang, muzeul culturii, al istorei, astăzi în clădirea adiacentă catedralei. Totul s-a desfășurat după dorul meu de Timișoara, de prezența noastră permanentă în cuplu, termen alarmant pentru Babi,  de  respectul,  pe  care-l  impuneam  oriunde,  pe străzi,  prin  parcuri,  la  facultate.  Dar  tăcerea premergătoare furtunii trebuia să se curme. ”ȘI tu, ce-ai mai făcut pe la Câmpia Turzii?, nici nu prea știu pe unde e…” Da, întrebare de 50 de puncte…și ca făcut, ca să-i demonstrez sinceritatea mea proverbială, dar și reproșul pentru refuzul de a mă urma la practică, i-am arătat poza cu pricina, aia cu ”Pițigoiul tău scump și drag” fără să mai apuc să mai intru și în detalii. Nici că am mai apucat. Mi-a spus că pleacă la Sântana, că ar fi bine să n-o mai plictisec la Timișoara, und so weiter…Ce s-o mai prezint la ai mei, ce să mai fac o vizită mătușii sale?! Ne-am  despărțit  șifonați,  dar  vina  îmi  aparținea  doar mie.  Ea  îmi  povestise  de  cum  petrecuse  vacanța  în familie, eu, de cum am urcat pe munte cu Pițigoiul meu scump și drag! M-am trezit prea târziu din gafa făcută. Ne-am despărțit la ușa mătușii, ea tristă, dezamăgită, eu, furios pe mine. Un an de facultate în care am jucat rolul îndrăgostitului spășit, curgea pe Valea Sâmbetei. Și,  totuși,  am  intuit  un  semnal…Babi  se  aștepta  la altceva de la mine…să fi fost o atracție aparte, ceva la prima  vedere?!  N-am  mai  avut  chef  de  Oradea.  Un pretext banal și am luat trenul spre Timișoara. În gândul meu repetam, mai mult sau mai puțin convins, ”ea este de vină”.

În prima zi de reluare a cursurilor, cu o moacă de ”mea culpa”, la cantină m-am strecurat lângă ea. Banalități,  indiferență, ca pe vremea când ne-am cunoscut. ”Vrei să, te duc pe jos până la Piața Unirii …” ”Acolo vreau și eu să mă opresc, la Dom…” ”Hai să mergem, e frumos afară…” Și am pornit-o ca mai ieri, cu servietele după noi, cu încercările ei de a recunoaște locurile dragi din copilărie, cu încercările mele de a restabili, cât de cât atmosfera  pierdută  și,  de  ce  să  n-o  recunosc,  cu speranța, dar și disperarea în suflet. Am intrat în Domul Catolic, cum era cunoscut, ea în față, în genunchi, eu, în ultimul rând, fixându-l pe Sfântul Anton, cel cu copilul în brațe, de lângă peretele din stânga mea. Am plecat spre Fabric, spre locuința cerberului, a unchiului Andrei. ”Ești supărată pe mine?!” ”De ce să fiu?!…ca ce?!…și eu aș fi putut  să  mă  distrez,  dacă  aș  fi  vrut…suntem  doar prieteni-colegi…e  vreo  problemă?!…”  ”Nu,  eu  sunt vinovat…dar nici tu nu trebuia să refuzi să ceri Câmpia Turzii..ar fi fost frumos!” ” Ce să fie frumos?!…iar o iei de la început?” ”Nu, nici vorbă…de fapt nici nu s-a sfârșit…” ”Tu ai imaginație, nu glumă!” ”Ce!, nu se poate să-mi placă ceva?!” ”Ce, eu sunt ceva?!” ”Nu, ești cineva care m-a întors pe dos!…îmi placi și pace!…mă simt bine în postura de îndrăgostit…” ”Du-mă acasă!, te rog…Tu te crezi la Oradea?!…”Nuuu!, la Oradea nu dădeau fetele pe mine nici cât pe o ceapă degerată…” ”Ai că ești nostim!…Ha, ha. Ha!!!…tu și cu Orest al tău…” ”Babi, pe atunci  eram  copii,  năzdrăvani,  dar  copii…Aici,  te-am întâlnit, te-am îndrăgit, l-am pierdut pe cel ce-am fost în închipuirea oamenilor, m-am maturizat, și, și toate astea datorită ție.” ”Chiar că-i bine să iuțim pasul și să ne alegem alte subiecte pentru hoinăreală…Bine?!” ”E bine, chiar dacă nu-mi surâde…Culmea, toți care ne cunosc, de  aproape  sau  din  privire,  ne  știu  împreună…Să-i dezamăgim?” ”Bine că am ajuns acasă, cu tine nu mai termină  omul…care  împreună?!”  ”Uite  cum  porțile deschise ale parcului ne invită…Ce zici, intrăm?” ”Vrei să dea unchiul meu peste noi?” ”Dacă ăsta-i singurul motiv, accept reținerea ta și te pup” ”Cum să mă pupi?!, ți-am mai spus că ești lud…nu-mi plac prostiile tale!”

Și n-am mai pupat-o, dar măcar am continuat de acolo de unde rămăseserăm. M-am așezat singur pe o bancă și m-am mirat de chipul meu din oglinda sufletului. ”Te-ai schimbat, Bob, ai îmbătrânit…” Așa s-a încheiat un nou un capitol al periplului meu cu deja perimatul   ”N-a fost să  fie” al  unchiului  Alex.  Un  nou  drum,  o  altă speranță…nimic nu a fost tăiat în carne vie, cum mă așteptam.

VA URMA

 

 Cap. 8

 

Da, am ieșit cu bine la liman. A fost de învățătură, dar și de satisfacție. Făcusem o gafă de neiertat și totuși, la întoarcerea  la  cursuri,  am  regăsit  atmosfera  de  la plecare. N-am făcut un pas înainte, dar nici n-am dat înapoi. Babi asta era o enigmă pentru mine. Arăta cum arăta, adică trăsnet, atrăgea privirile roi, dar nu mă lăsa singur, la timpul cât îl petreceam împreună, te puteai și plictisi unul de altul de atâta cumințenie, dar continuam ”parteneriatul”  nostru,  fără  ezitare.  Ocoleam  cuvântul ”împreună”,  nu  ca  să  nu  mă  audă  cineva,  dar,  în principal  ca  să  nu-l  audă  ea.  Vorba  ei  ”cum împreună?!…” Ei, prietenii continuau să mă tachineze, să mă întrebe ce a făcut ea la Arad, la practică, dar știind unde băteau, îi ignoram. Simțeam că ne respectă, că pentru ei eram ”împreună”, ceea ce-mi conferea o postură de siguranță, fiind, în general scutit de ingerințe. Ea,  ca  de  obicei  discretă,  nu  făcea  nicio  aluzie  la practică, cu o singură și nevinovată excepție, când, tam- nesam m-a întrebat ce mai știu de Pițigoi. Eu, care mă liniștisem, am avut, dacă nu un șoc, atunci măcar o presimțire. ”Habar nu am, n-am scris, nu mi-a scris…un episod infantil…” ”Ei, chiar infantil nu prea a fost…nu trebuie  să  te  jenezi…să-i  spunem  un  accident adolescentin  fără  urmări,  nu?!”  ”N-a  fost  nimic,  chiar nimic care să merite să mai fie semnalat, pe bune!” ”Stai liniștit, nu mă interesează, doar nu suntem ”împreună”, vorba ta preferată.” ”Aș vrea să fie vorba mea preferată, dar mi-ar trebui susținerea ta, nu?!” ”Asta nu!…suntem colegi și atât!” ”De acord! Sunt în minoritate…” ”Cum adică  în  minoritate…Ce  eu  sunt  mai  multe?!”  ”Păi ești…Ești Babi, ești colega mea, ești mâncată din ochi de alții, ești Muza mea, să știi că scriu versuri dar le și rup, ești tot ce am mai frumos pe lume…Da, ești multe!” ”Tu  chiar  ești  lud…nu  poate  vorbi  omul  cu tine…sărmane, ești atăt de singur încât nu pot răzbi cu tine…suntem mulți amândoi, cu tot atât de multe idei diferite  fiecare  ceea  ce  nu  ne  poate  aduce ”împreună”…clar?!” ”Clar, frumoasă prințesă…” ”Vezi?, iar o iei razna…Ce prințesă?!…” ”Am spus, frumoasă, nu oricum, și chiar ești…de aceea sunt, nu știu cum să spun,…după tine. Mai bine n-o spun!”

Cam în acest spirit curgeau lucrurile între noi și, încet, încet, am mai depășit o iarnă. Era a doua, după toți, eram ”împreună”, noi mergeam cot la cot, și atât, dar ne simțeam bine, dovadă că, noi continuam ”parteneriatul” colegial. Și am dus-o așa până prin iunie când vremea frumoasă  a  permis  organizarea  spectacolelor  în  aer liber,  prin  Parcul  Trandafirilor,  care  urma  cursul Begheului, începând de nu știu unde și oprindu-se prin Fabric. Noi îl cam știam pe de rost. Rigoletto, sub cerul liber, pe o scenă judicios amenajată, cu bănci pentru spectatori. Printre aceștia, studenții era chiar fruncea. Cântau, marele bariton Goangă și tenorul de excepție Bădescu,  alături  de  formația  îndrăgită  a  Operei  din Timișoara. Studenții năvăleau fără probleme, adică, fără probleme, alergând împrăștiați de colo-colo, imposibil de oprit. Noi am încercat să ne strecurăm ținându-ne de mână, dar cum alergatul în doi nu ne prea ajuta, am fost invitați să ne oprim pentru controlul biletelor. ”Ce bilete, tovarășe?!  O  conduc  în  față  pe  fiica  lui  Jean Bădescu…trebuie să asiste la spectacolul tatălui ei din primul rând, printre invitații protagoniștilor…Hai, Zău, că am întârziat și așa prea mult!” ”Hai, treceți și nu mai încurcați circulația…avem destule pe cap!” Am ajuns la bănci, ne-am înghesuit, n-am întâmpinat rezistență, dar nici de prea multă politețe nu am avut parte. Era bine, abia  că  puteam  sta  și  noi  ca  o  pereche,  ca  niște ”împreună” fără obiecții din partea fetei lui Bădescu. Pot spune, și acum, după atâta amar de vreme, că simțeam furnici la fiecare intrare a orchestrei, la fiecare intrare a soliștilor. Erau grozavi! Goangă era la el acasă. Tuna pe scena deschisă neavând nevoie de acustica unei săli. Bădescu idolul vremii, cu vocea lui de tenor dramatic, obliga asistența la o liniște care venea, parcă, din altă sferă. Se juca cu acutele concurând cu orice tenor de factură lirică. Când Goangă a început monologul cu ”O natură, ce om netrebnic ați făcut din mine..să nu poți, să nu vrei decât a râde…”, explozia care plutea în văzduh  s-a dezlănțuit ca o furtună de neoprit. Numai vocea lui Goangă nu a avut de suferit. Trecea de la dramatism la umila îndurare cu o naturalețe de mare artist. Rolul lui Rigoleto părea creat de Verdi pentru el. Era fascinant, era  de  nedescris.  Tot  spectacolul  era  pregătit  la  un superlativ  greu  de  prins  într-o  viață  de  om.  O  spun acum, când atracția pentru spectacolul de operă mi-a oferit  șansa  de  a-mi  îmbogăți  ”repertoriul”  meu  de audiție nesperat de mult. Dar, să mă întorc la spectacol, să  mă  opresc  la  scena  cvartetului  din  fața  geamului tavernei. Din interior răsuna vocea ușuraticului Duce, cu acea  ”La  donna  e  mobile…”  atît  de  fredonată  de asistență  la  plecare.  În  față,  nefericitul  Rigoleto, copleșind  cu  dramatismul  vocii  sale,  participarea întregului cvartet.” Conform libretului, scena trebuia să se  desfășoare  într-o  atmosferă  dramatică,  în  mijlocul unei furtuni dezlănțuite. Și, furtuna s-a dezlănțuit. Tunete și  fulgere  înspăimântătoare,  asociate  cu  o  ploaie torențială, ne-au apropiat unul de altul. Babi, speriată, mi-a  strâns  mâna  cu  o  forță  nebănuită.  Spectacolul coborâse parcă din Iad. Totul continua fără nicio intenție de a opri spectacolul. Soliștii au dat un examen greau de imaginat, la cote de supranatural. Un fulger, ieșit din comun prin intensitate, i-a luminat fața înspăimântată, ne-am privit, i-am mângâiat obrazul și am primit un sărut pe obraz. Apoi ne-am sărutat de-adevăratelea. În acel moment, încă mulțumind Cerului pentru furtuna, parcă trimisă pentru noi, mi-am spus că, vrea, nu vrea, vom rămâne ”împreună”. Ce credeam eu era una, dar ceea ce nu am făcut, era alta. Am evitat acest cuvând magic, neștiind ce mai credea ea. Important a fost că după spectacol, cu ploaia oprită din senin, uzi leoarcă, am hoinărit până noaptea târziu, eu ținând-o după umeri, ea căutându-mi  privirea  și,  parcă,  sărutul  care  întârzia. Eram o pereche ce se ascundea de gura lumii, ca și cum  o  mai  puteam  opri.  Important  este  că  nu  ne bârfeau, ci ne admirau, invidiau pozitiv. Mai puțin grijuliul unchi Andrei.

A fost un moment important acel spectacol cu Rigoleto, mai ales că se apropia practica de vară și speram să evit  situația  din  anul  I.  Și  am  rezolvat-o  ”împreună”, alegând Zlatna, alături de un grup de la Anorganică, plin de  vervă,  de  voie  bună.  La  acea  oră  Zlatna  nu  ne spunea mare lucru. Știam că era într-o zonă muntoasă, bogată în rezerve minerale, cu o industrie metalurgică cam arhaică, dacă nu chiar jalnică, cum ne-o prezentau asistenții însoțitori. O zonă poluată.

Am plecat cu grupul, veseli, zgomotoși de veseli. Trenul era al nostru, chiar dacă mergeam la clasa a II-a. De la Timișoara la Arad, de acolo la Sebeș, apoi cu alt tren la Alba Iulia. Treizeci și ceva de kilometri până la Zlatna i- am făcut cu autobuzul. Era și o mocăniță arhaică, dar nu s-a potrivit programul. Știam că o vom face pe parcurs. Era romantic. Zlatna, de la cuvântul slav ”zoloto”, aur, simbolica denumire a regiunii, cunoscută și exploatată de pe timpul romanilor pentru aur, a păstrat în memoria istoriei noastre denumirea de Ampelum. O regiune de o frumusețe  rară,  având  baza  așezată,  parcă,  pe  linia ferată  dintre  Deva  și  Sebeș,  și  forma  unei  căciuli îndreptate  spre  Nord,  în  cadrul  căreia  se  înghesuie minunate bogății minerale în frunte cu mineralizațiile de cupru  și  aur.  Zona  întreagă  nu  știu  dacă  ocupă  o suprafață  mai  mare  de  3000  kmp,  ascunzând  în  subsolul ei bogății minerale deosebit de valoroase, dar și creatoare de surse de poluare datorate tehnologiilor de  exploatare  și  prelucrare  pretabile  la  acea  vreme. Zlatna,  ca  atare,  este  așezată  într-o  depresiune  ce desparte munții Metaliferi, din Vest, de munții Trascău din Est, întinzându-se precum o limbă lungă, pe cursul râului Ampoi, pe vreo 25 de kilometri.

Primul lucru care ne-a izbit neplăcut a fost mirosul greu de sulf din atmosferă. Un combinat metalurgic vechi, Ampelum  Zlatna,  producea  pe  lângă  cupru  de convertizor,  acid  sulfuric,  diferiți  sulfați,  aluminiu. Începuturile  prelucrării  cuprului  se  află  la  jumătatea secolului  al  XVIII-lea.  Ceea  ce  am  prins  noi  era rezultatul transformărilor din anii cincizeci când, în locul vechilor cuptoare de prăjire a minereurilor sulfuroase au apărut  primele  cuptoare  Lurgi  și  altele  cu  vatră, permițând obținerea de mate cuproase cu aur și argint. Acest combinat constituia principala sursă de poluare plasând  Zlatna  în  fruntea  topului  centrelor  industriale poluante din Ardeal. Era partea cea mai neplăcută a prezenței  noastre  ca  studenți-ingineri  practicanți.  Mai era  și  atitudinea  deloc  binevoitoare  a  personalului tehnico-muncitoresc față de ”filfizoni” ca noi. Nu că ne sinchiseam, dar deseori eram supuși unui ”examen” sui generis, provocator. Partea bună de care beneficiam sta în  laptele  antidot  de  care  beneficiam  și  pe  care  am învățat să-l bem ca apa, fără nici un alt suport alimentar. Salvarea  o  găseam  în  biscuiți  cu  rahat,  pe  care  le procuram la Alba Iulia unde făceam curse cu mocănița, prilej de relaxare binevenită. Mocănița avea o istorie veche de peste 100 de ani, Zlatna fiind prima localitate din Ardeal care a beneficiat de o ”Mașină cu Aburi” de 16 CP.

Eram tineri, scăpați de ani de zile de adolescență, ne consideram maturi, dar ne comportam uneori precum copiii  mai  mari.  Relațiile  dintre  noi  erau  excelente, singurul  ”cuplu”  din  grup,  acceptat  ca  atare,  era  cel dintre mine și Babi, însă, realmente, din decență, nu ne depărtam de grup. Eram mereu împreună, dar față de Timișoara, unde cutreeram orașul doar în doi, aici nu ne puteam permite așa ceva. Am folosit cuvântul ”cuplu” pentru a evita atât de controversatul ”împreună”, respins cu  atâta  hotărâre  la  Timișoara,  de  Babi,  bineînțeles, chiar și după spectacolul cu Rigoleto.

Am pomenit de locul fruntaș ocupat de Zlatna între cele mai poluate orașe din Ardeal, dar trebuie să spun, că pe această relativ mică suprafață a căciulii mineraliere, cum am numit-o, au existat multe alte locuri demne de luat în seamă, chiar și acum, când scriu aceste rânduri. Și spre Brad, la Gura Barza, și spre Abrud, și mai ales dincolo de  Abrud,  la  doar  10  -12  km  distanță,  la  celebra exploatare minieră de la Roșia Montană. De-a lungul vremii  s-au  aplicat  tehnologii  care  mai  de  care  mai poluante, ca să pomenesc doar de două: amalgamarea aurului și extracția prin cianurare. Atât Mercurul, cât și Cianura, folosite așa cum s-au folosit, cu o imprudență crasă, cu incompetență condamnabilă, dictate doar de considerente  strict  ”economice”,  au  contaminat  zone largi  exploatate,  dar  și  zone  adiacente.  Iazurile  de decantare stau și astăzi mărturie a pericolului ignorat și pot ridica probleme serioase de oportunitate în intențiile de  redeschidere  a  lucrărilor  prin  aceleași  procedee tehnologice distrugătoare. În astfel de zone hoinăream în căutarea splendorilor peisagistice și a aerului curat, fără  nicio  atenționare  profesională.  Nu  că  nu  era  o poluare nimicitoare, ci, din păcate, păcat criminal, nu era permis subiectul la dezbatere. Ne consideram maturi, dar în domeniul protecției, eram niște copii naivi, trimiși în jungla incompetenței îndrumătorilor noștri.

Dar, să revin la imaturitatea maturității noastre, etalată pe parcursul întregii luni cât a durat practica. Am mai spus-o, întreaga zonă se bucura de un peisaj magnific, iar pentru noi, asta prima. Ne băgam fără teamă prin locuri  recunoscute  ca  oaze  ale  iadului,  convinși  de imunitatea vârstei ce o aveam. Chiar și în perimetrul combinatului metalurgic, împinși de curiozitate, de inedit, și  de  nevoia  luării  unor  notițe  pentru  rapoartele  de încheiere ale practicii, ne ”băgam” peste tot, asmuțind clasa muncitoare și atoteștiutoare, împotriva noastră. Nu era o problemă știind că, acolo, nu ne vom mai întoarce. De  fapt  practica  asta  ne  ajuta  în  lupta  ulterioară  cu repartițiile de absolvire.

În  acest  perimetru  prea  puțin  ademenitor,se  mai întâmplau și ”evenimente” mai puțin familiare pentru de- alde noi. Mi-aduc aminte de o situație care, cu toată ”maturitatea” noastră, ne-a lăsat cu gurile căscate. Am întâlnit un puști de vreo 3-4 anișori, drăguț foc, care se juca prin împrejurime, de unul singur, stârnind râsul unor găligani  mai  mari.  Puștiul  împingea  cu  mâna  stângă chiloțeii în jos și, cu m1âna dreaptă se freca de zor, pe unde nu-i voie. Intrigat, unul dintre noi l-a întrebat ”Ce faci tu, acolo, Neluțule?!” ”Mă futez” ”Ce ai spus?!…de ce faci asta?” ”Îmi place, mă gâdilă…” Nu eram noi la vârsta ușilor de biserică, dar am rămas, fete și băieți, într-o  stare  totală  de  confuzie.  Găliganii  râdeau hohotind, ceea ce ne-a trezit cumva la realitate. ”Măi, băieți, de ce faceți așa ceva cu un copil?!…al cui e?” ”Nu vă băgați…are părinți…râd și ei…” Pentru noi, cât eram noi de trecuți prin viață, cât eram de prieteni între noi, întâmplarea a fost un  șoc și a creat o stare de jenă. Avertismentul găliganilor era însă fără echivoc. ”Veniți voi cu aere de ingineri să ne apostrofați!?…” Cel puțin asta am înțeles noi.

Bine, Zlatna avea și o altă fațetă, care arunca zona combinatului, cumva, în afara ”orașului”, marginalizând-

  1. trimițând-o în lumea mahalalelor. Economic prezenta un  interes  de  netăgăduit,  dar  cultural-turistic  era  un avertisment  malefic.  Zlătnenii  se  lăudau  însă  cu  un trecut  al  locului  ce  vizează  chiar  epoca  bronzului. Muzeul  de  arheologie  era  o  mândrie  prin  numărul impresionant de exponate. Epoca de ”aur” a exploatării prețiosului  metal  de  către  romani,  istoria  așezării romane  Ampelum,  existența  unei  bogate  activități miniere desfășurate neîntrerupt din a doua jumătate a secolului XVIII și până-n zilele noastre, toate reflectate în  materiale  de  o  importanță  istorică  deosebită, confereau credibilitate mândriei celor care populau acest colț dăruit de Dumnezeu și hăituit de Diavol. Și natura, despre frumusețile căreia am tot pomenit, atunua vălul de ceață sulfuroasă care ridica semne de întrebare în sufletele de nestăpânit ale turiștilor ”incorijibili”, cum se autointitulau chiar ei. Dintre multiplele rezervații naturale care atrăgeau drumeții ”bolnavi”, una m-a impresionat fără  rezerve.  Cheile  Caprei.  Cu  un  an  înainte  mă desfătasem hoinărind, urcând și ”coborând” prin Cheile Turzii, un spectacol de neuitat, cu întâmplări și mai și. Cheile Caprei, un unicat al comorilor oferite de natura Zlatnei,  de  care  administrativ  aparțin,  ca  întregul  sat Feneș de altfel, sunt de dimensiuni relativ mici, pe o lungime de cca. 1 km, unde ”prăpastia” pe firul căreia te încumeți să mergi, la sute de metri adâncime, te înfioară prin apăsarea ce o simți exercitată de pereții, abrupți, sălbatici, calcaroși, prelucrați de vremea în asociere cu ploile și vântul nelipsit pe această văioagă. Superb și puțin înspăimântător, pentru niște amatori mândri doar de cărțile lor de vizită cu impresionantul ”student-inginer” și de un dor nelimitat de viață. Într-adevăr, gândirea noastră, visurile, nu aveau opreliști. Vorba spectacolului cu  Rigoleto,  nici  ploaia  torențială,  nici  fulgerele  și tunetele înspăimântătoare nu ne puteau influența, și nici opri, în pornirile noastre romantice, pline de dragoste. Visam și iubeam. În ceea ce mă privește, eu chiar asta făceam și nu mă puteam plânge. Nu eram ”împreună”cum ziceam sau vroiam eu, dar eram alături. În practica de la Zlatna ne-am simțit bine, și ”împreună” și în grup. Și  cei  din  grup  se  săturaseră  să  tot  facă  aluzii. Acceptaseră  statutul.  Nu  mă  recunoșteam  în adolescentul  de  altădată,  dar  mă  simțeam  bine  ca matur. Începusem să visez la mai mult. Ne-am înfruptat din tot ce avea Zlatna să ne ofere. Babi era încântată de Biserica  romano-catolică  ”Sf.  Ioan  Nepomuc”,  o adevărată surpriză pentru ea, eu, mândru de Biserica Ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului”, zidită în secolul XV-lea, gotică la început, barocă mai apoi, cunoscută pentru  pictura  murală  din  interior,  aparținând  și  ea secolului  XV.  O  admiram  pentru  pioșenia  ei  față  de catolicismul  romano-catolic,  nu  vedeam  nimic  rău  în apartenența mea familială la ortodoxism, le asociam pe amândouă  în  ceea  ce  astăzi,  când  scriu,  numim Ecumenism Creștin, și nu căutam explicații în a noastră apropiere. Și în familia ei existau greco-catolici, inclusiv mama,  împreună  cu  întreaga  ramură  a  Grozeștilor, născuți la Battonya, în Ungaria, expulzați la Unirea de la

1  decembrie 1918, ramura tradatoare, dupa opinia mea de adolescent, din Ardealul anilor 1700 și nu mai știu cât. Atitudinea de atunci, și a ei, și a mea, astăzi s-ar încadra în ceea ce numim ”Toleranță! Eu, am trecut-o cu convingere  la  dragoste  la  prima  vedere.  ”Dragoste”, ”împreună”, iar umblam pe un teren minat, dar eram atât de  convins  de  ”dreptatea  mea”,  încât  o  cultivam,  cu convingere, în sufletul meu. Și a venit timpul, bună sau nu, practica ne-a făcut bine la amândoi. Ne-am întors la Timișoara cu tot tamtamul stârnit de excesul nostru de exuberanță. La acea vreme nu prea știam ce-i oboseala. Vorba ungurului, în traducere românească, ”o fo’ bine, dar  o  fo’  destul”.  Timișoara  ne-a  primit  cu  brațele deschise, cu străzi, cu parcuri, cu serviete inutil de pline, mai mult și mai nou, cu mersul ținându-ne de mână, cu tot ce a urmat. Ne sărutam rar pe stradă, dar se mai întâmpla. Fiind o toamnă frumoasă iar piețile pline de fructe, în special struguri, am reluat drumul spre Piața Unirii,  a  Domului  cum  era  cunoscută,  obișnuință căpătată primăvara, odată cu apariția cireșelor. Toamnă, frumoasă toamnă! Ne-a împins mai departe. Am luat tramvaiul din Fabric și am pornit în direcția Pădurii Verzi. Era prima tentativă. De la capătul liniei am luat-o pe jos, printr-un  interminabil  maidan,  plin  de  pietre,  greu  de străbătut. Pe dreapta clădirea dărăpănată a unui spital, pe  stânga  câteva  blocuri  de  locuit,  modeste  ca înfățișare.  Noi,  în  mijlocul  acelei,  să-i  spunem,  pieți. Ținteam cu privirile imaginea unei liziere de pădure și iuțeam pasul, în doi, la braț. Brusc m-am pomenit prins pe după gât, am văzut doi ochi strălucitori și un zâmbet cum nu mai cunoscusem altul și, și ne-am sărutat ca niciodat, cu ochii închiși, orbi la ce se petrecea în jurul nostru.  Un  zgomot  precum  cel  de  pe  stadioane,  de aplauze vreau să spun, a pus capăt desfătării. A deschis ochii, s-a lăsat ușor pe călcâie, până atunci stătuse în vârful degetelor, m-a privit jenată și a murmurat un ”hai, să mergem, te rog, râd de noi…” ”Nu râde nimeni, fîi ca mine, zâmbește și agită-ți mâinile în semn de mulțumire!

 Hai!” În clipa aceea ne-am simțit ca la un meci a lui Poli, la marcarea unui gol…Nu aplauze, ci vacarm. ”Vezi, toți sunt cu noi! De fapt ne îmbrățișează în felul lor. Sunt bolnavi amărâți, lipsiți de orice spectacol. Le-am oferit unul  pe  cinste…Și  ei  sunt  de  acord  cu  al  meu ”împreună”…” ”Iar vii cu ”împreună”?…de unde ai scos asta?!” ”Din sărutul tău și răspunsul meu…Nici nu vreau altceva decât să fim și să rămânem ”împreună”…”  M-a luat la braț și nu ne-am mai oprit decât după ce am depășit liziera…Era frumos, era un aer curat, copacii erau  rari,  la  început,  s-au  îndesit,  iar  ici  și  colo,  au apărut cioturi de trunchiuri tăiate cu drujba, la înălțimea unui  scaun  mai  săltat.  Am  săltat-o  pe  un  astfel  de taburet și m-am aplecat s-o sărut. ”Ce faceți voi acolo?! Unde  vă  credeți?  Ce  sunteți?”  ”Studenți,  ce  să fim?!…am venit să ne relaxăm, nu se vede?!” ”Actele la control!” ”Aiurea, ai mai văzut studenți umblând cu acte? Ne știe toată lumea. Mâine îți aduc o trupă de studenți să  înveți  să-i  recunoști  și  să-i  respecți…”  ”Mă ameninți?”…”Studenții nu amenință, tovarășe silvicultor. Ai grijă de cei care taie pomii, nu de cioturile astea. Sunt bune de odihnă, dar nu pentru pădure!” ”Hai, cărați-vă de aici! Să nu vă mai prind…” ”Important e să nu te prindă studenții…Și fii mai blând.”

Am  plecat  dezamăgiți,  Babi  speriată,  eu  furios  pe propria-mi  neputință  de  bărbat…am  făcut  același parcurs, am trecut pe lângă spitalul ”bunei cuviințe”, am făcut  un  semn  de  mulțumire  cu  brațele  înălțate,  am primit un singur răspuns, bolnavii noștri fiind la odihnă. A fost o experiență ”memorabilă” pentru doi neinițiați în relațiile  cu  oamenii,  cu  neprevăzutul  unor  atitudini. ”Iubire, data viitoare te invit la gazda mea unde ne vom săruta în voie. Sunt zile când toată lumea este plecată, lume formată dintr-o mamă singură și o fiică de vârsta noastră, îndrăgostită foc de un campion la înot. Și ei au avut  parte  de  un  incident  neplăcut,  chiar  în  Parcul Trandafirilor, sub clar de lună, pe o bancă. Trei indivizi i- au bruscat, campionul, bine făcut, i-a aruncat pe doi peste gard dar a încasat un cuțit în spate de la al treilea. L-a costat cariera de sportiv de performanță. Și asta în plin oraș, orașul invidiat pentru liniștea-i proverbială. N-a fost prea bine primită invitația mea și s-a soldat, totuși, cu un ”mai vedem noi!”

Eram așa de plini de noi încât zilele care au urmat n-au cunoscut nicio schimbare în programul nostru curent. Ne plimbam, ca să nu spun, hoinăream, aceleași trasee, aceleași popasuri prin parcuri cu o singură precauție. Nu mai căutam băncile din zonele întunecate. Din contra, la semiumbră, urmam cutuma instaurată tot de unii ca noi, și-i imitam în lipsa lor de prejudecăți sărutându-ne în voie, în văzul trecătorilor. Unii ne zâmbeau, poate cu invidie, alții se strâmbau, provocând zâmbetele noastre nonșalante. Progresele făcute de Babi mă trimiteau în al noulea cer. Chiar că mă simțeam ”împreună” cu ea, dar fără să mai insist asupra expresiei buclucașe. Iarna lui 1952 ne-a limitat mult câmpul de manifestare la vedere a sentimentelor, dar ne-am descurcat, aplicând deviza nespusă a lui ”mereu împreună”, oriunde se putea. O  primăvară timpurie dar plină de ”noi probleme”, ne-a așteptat cu brațele deschise. Venea anul, fără practică, dar cu perspectiva a două luni de convocare militară, la arma chimică, care ne privea doar pe noi băieții. Reușita practicii de la Zlatna, cu toate minusurile pe care vârsta a știut să le ignore, a ridicat speranța unei noi aventuri în grup. Era vizat Combinatul de la Târnăveni, un alt gigant al  poluării,  dar  important  prin  diversitatea  activității chimico-industriale.  Lovitura  primită  prin  hotărârea instruirii  băieților  într-o  unitate  militară,  printr-o convocare de două luni, ne-a dat peste cap planurile noastre de petrecere a vacanței ”împreună”. Eram așa de abătuți încât, pentru a nu știu câta oară, resimt și acum, când scriu, prezența acelui ”nefast”,    ”N-a fost să fie!” Am așteptat sosirea verii cu emoția neîmplinirii visului nostru, dar și cu speranța puerilă într-o minune, a revocării hotărârii guvernamentale. Repet,    ”N-a fost să fie…”

 

 Cap. 9

 

Nu s-a revocat nicio hotărâre guvernamentală și, bieții de noi, noi băieții, am primit ordinul și foile de drum și am luat drumul Făgărașului, cel mai important Centru Militar pentru Arma Chimică. Eram înțeleși pe grupuri mici,  formate  pe  simpatii,  și  am  ales  traseul,  care încotro, numai să amânăm clipa debarcării. Nu numai că nu  eram  încântați  de  perspectiva  cătăniei,  dar  eram oripilați la gândul răcanilor pe mâna cărora urma să ne pierdem libertatea. Un grup mic, la care s-a alipit și vărul lui  Babi,  student  și  el  la  Chimie  Industrială,  Iulius Sajnovic, ”corcitură” și el, cu mamă din familia Kruchilor. Fiind  brașovean  și  cunoscător  al  regiunii  cu  pricina, Iulius  a  primit  sarcina  de  a  alege  un  traseu  mai interesant, și l-a ales. ”Mergem prin Sibiu, ne odihnim pe lacul  parcului  Dumbrava  Sibiului  și  luăm  un  tren  de noapte spre Făgăraș…e frumos Sibiul.” Așa am făcut și am părăsit Timișoara cu un tren de diminață. Ideea a fost năstrușnică. Timpul excelent, lacul liniștit, parcul, o adevărată pădure, ademenitor. Ne-am dus la pontoane, am cerut o barcă și am luat cu noi și o ”responsabilă”, o fetiță cel mult de vârsta noastră, drăguță, plină de viață. Fata și noi patru. ”Tu nu te băga lângă fată că te spun lui Babutzi!” ”Acum înțeleg cum de te-ai strecurat în grupul nostru…a insistat mult?” ”Cine să insiste?!…” ”Babutzi, cine  altcineva!?”  ”Nici  n-am  vorbit  cu  ea…Ce  mai combinație! O șvăboaică și un rus!…eu te accept pentru  că  joci  binișor  șah…Care-i  scorul  între  noi?…Ai  cam rămas  în  urmă…”  ”Doar  nu  era  să  mă  pun  rău  cu rudele?!…și tu ești șvab ca și ea, jumi-juma, numai că la ea o jumătate este româncă…ca și la mine, de altfel.” Plimbarea  a  fost  grozavă,  am  uitat  chiar  și  unde mergem. Am hoinărit prin oraș, singuri, fără fată, am încercat  să  intrăm  la  muzeu,  la  Brukenthal,  dar  era închis pentru renovare și am poposit, seara, la gară. Eram  puțin  obosiți  așa  că  am  dormit  duși  până  la Făgăraș.  Pe  peron  un  sublocotenent  întreba  de  zor ”Cine mai e de la Timișoara?” Am ridicat câte o mână în sus și ne-am îndreptat, fără grabă, spre cel care avea să ne fie ghid. Ce ghid?! Ne-a luat tare de la început. ”Ce-i cu întârzierea asta?! Trebuia să fiți aici la prânz…” ”Păi încă nu suntem cătane…Încă n-avem program…” ”Ați primit  ordin,  ați  fost  repartizați,  din  clipa  asta  vorbiți numai întrebați. Indisciplina, în armată, se pedepsește. Urmați-mă!” ”Domnu ofițer, noi suntem, dacă suntem, elevi ofițeri, ăia cu termen redus, vom fi colegi…tratați-ne ca  atare,  Vă  rog!”  ”Nicio  grijă,  Domnule  cu  ”termen redus”,  de  mâine  ai  să-ți  revii,  nicio  grijă!”  Capul răutăților era incorijibilul Teoran. Cam scund, dar rău de gură, mereu pus pe șotii, născut a fi prieten cu toată lumea. El a întreținut o atmosferă pozitivă, ca să nu spun sănătoasă, și la Câmpia Turzii.

Unitatea  militară  de  ”Apărare  Antichimică”,  denumire obligatorie  pentru  a  desemna  caracterul  neagresiv  al armatei noastre, situată într-o zonă periferică a orașului, constituită dintr-o multitudine de cazărmi, clădiri vechi dar inspirând încredere prin robustimea lor, ne-a liniștit în ceea ce privește condițiile de cazare. Surpriza a venit când am fost conduși spre ”dormitoarele” în care urma să ne petrecem nopțile și unele ore de odihnă din timpul zilei. Am spus surpriză deoarece ne-am pomenit în fața unei barăci, mari, dar tot baracă era, în care ”cușetele” personale erau niște spații dreptunghiulare, limitate de niște  scânduri  fixate  pe  jos  între  care  ”salteaua propriuzisă” era un strat gros de paie, acoperite cu o pătură cazonă, pe post de cearceaf, peste care mai găseai un fel de pernă umplută cu paie și încă o pătură cazonă, pentru învelit. La cap, o poliță lată pentru lucruri personale, sub care intrai cu pernă cu tot, cu mare grijă să nu dărâmi ”etajera”. Ni s-a explicat că trebuia să ne aflăm în condiții de campanie ceea ce nu ne va strica în instruire. Tot șirul de ”cușete” era lipit de peretele din spate  al  barăcii.  În  fața  cușetelor  era  culoarul  de  la intrare, lat cam de trei metri, pe al cărui perete erau fixate  cuiere  pentru  atârnat  haine  și  întregul harnașament  –  un  rucsac  mare,  plin  cu  tot  felul  de lucrururi ”specifice”, așa li se spunea, pentru apărarea antichimică, pelerine din plastic transparent, lopată și nu mai știu eu ce. Ba știu!, o mică rachetă de semnalizare, manevrată manual. Oricum, greu, dar obligatoriu pentru ținuta ”specifică”. Mai aveam și o pușcă, un ZB-eu, cum am învățat să-i spunem, fără muniție de război, care se distribuia doar la trageri. Cartușele oarbe se distribuiau și  ele  doar  pentru  manevrele  de  instruire  militară  cu scopul declarat de generator de zgomot, tot ”specific” și de recul. Totul trebuia învățat din mers într-o atmosferă ”specifică”  de  război.  Două  termene  ”specific”  și ”apărare” erau obligatorii în vocabularul care desemna caracterul  de  apărare  al  armei  chimice  din  armata română. Cum eram grupul întârziaților, am fost duși la depozitul de îmbrăcăminte și echipamente, am predat hainele civile și ne-am echipat și înarmat ostășește, ca duși înapoi la baracă să avem ce să dăm jos de pe noi. N-a fost nevoie deoarece toți ceilalți plonjaseră direct pe paiele din cușete, îmbrăcați ca de război. Le-am urmat exemplul  fără  cârtire  și  ne-am  cufundat  în  liniștea disciplinei militare. ”N-a fost să fie” și-a făcut datoria. ”Pluton, drepți!” a răsunat bestial la ușa de intrare. Ne- am gândit că e o alarmă în plină pace. ”Nu este permis să  vă  culcați  îmbrăcați  în  uniformă!  Dezbrăcarea, aranjarea echipamentului și apoi culcarea!” ”Care ești, măi?!… Să ne trezești noaptea?!. Ne putem speria și  facem urât. Aproape că sunt în faza de preludiu…” ”Sunt Sergentul Major…și răspund de disciplina din dormitor. Executarea!” Un murmur de nemulțumire și de revoltă a întrerupt ordinul Sergentului Major. Eram noi cum eram, dar acum, când rememorez acele scene ”hazlii” pentru noi,  recunosc  că  dădeam  dovadă  de  o  ”inconștiență colectivă”. Și asta era doar începutul. S-au trezit frații și s-au pus pe noi. Noi, în schimb, am dat în boala râsului colectiv, de care nu aveam nicio cale de scăpare. Cu o gripă, un colectiv ca al nostru s-ar fi descurcat cumva, chiar  și  într-o  unitate  spitalicească,  dar  cu  acest  râs stârnit de te miri ce, plecând de la unul la altul ca într-o  reacție în lanț, sau cel puțin ca într-un efect domino, nu aveam nicio șansă.

Plutonul  nostru  format  din  timișoreni  și  ieșeni  a  fost preluat de Locotenet-majorul Neamțu, un tip bine făcut, sportiv de performanță în lumea militară, un adevărat decatlonist.  Bun  la  toate,  dar  atât  de  bun  încât  nu pricepea că niște bieți studenți subalimentați nu-l puteau urma în ambițiile sale. Omul avea ambiția să ne scoată în două luni nu ofițeri, îi ajungea că era el, ci sportivi performeri în marșuri specifice armei chimice, adică cu tot harnașamentul din dotația ”specifică”, plus masca de gaze pe față cu cartuș cu tot. Pentru condiția fizică apela la  tăvăleală  comandată  simplu  ”culcat,  sculat,  aviație inamică la orizont, masca pe figură, culcat pe spate, tragere foc cu foc și nu mai știu ce…” Avea omul nu doar imaginație  dar  și  ambiția  mărturisită  să  ne  scoată  la concurs pe țară între unități militare similare ale Corpului Armei Antichimice. Dintr-un șut campionul nostru nu a scos doar untul din noi, dar și boala râsului colectiv. Nu mai aveam chef de mâncare, nu se mai prindea somnul de  noi.  Nenorocirea  era  că  nu  puteai  să-i  reproșezi nimic. Nebunul, nici că-i puteam spune altfel, participa alături  de  noi  pentru  a  se  menține  în  formă.  Pentru puținul timp liber de care mai dispuneam, sâmbăta și duminica, am acceptat propunerea de a constitui echipe de volei și a organiza un campionat pe unitate. Cum timișorenii  eram  constituiți  de  acasă,  eram  șase  din echipa Facultății de Chimie, l-am cooptat și pe ieșeanul Caramfil, înalt, suplu, doritor. Cu mulți ani după, l-am vizitat în cabinetul său ministerial. L-am găsit pe același fost coechipier de la Făgăraș, cu care ne-am pus pe povești aducătoare de clipe senine, după ce în prealabil a rugat secretara să nu fim deranjați. Și am stat pe săturate. Echipa a mers bine, am câștigat campionatul, dar  și  admirația  Nebunului.  Pentru  el  competiția  era însăși viața. Pentru noi o clepsidră cu acțiune încetinită. Număram zilele până la întoarcere. Cele mai grele ieșiri în ținută de campanie erau cele care ne scoteau din oraș,  în  direcția  Mândra,  pe  drumuri  laterale,  prin hârtoape, praf și alte minuni inventate pentru realizarea marșurilor în condiții de război. Hainele reușeam să le spălăm, să le recondiționăm, în timpul nostru liber, dar nici astăzi nu reușesc să le spăl din memorie, chiar dacă încet-încet  am  ajuns,  după  tot  felul  de  convocări,  la gradul de căpitan în rezervă.

Întoarcerea la Timișoara a fost ca un duș cald, de cele reci am tot avut parte, de sub care nu te înduri să ieși. Cred și eu, Babi lipită de mine, dorul de hoinăreală în doi împlinit, fără întrebări, fără aluzii. Eram aceiași colegi ocolind  cu  încăpățânare  noțiunea  de  ”împreună”. Toamnă  frumoasă,  fructe  la  discreție,  Piața  Unirii,  a Domului,  spațiu  preferat,  în  afara  parcurilor.  Gazda amabilă, relația cu fratele reluată la cote înalte. ”Bob, hai să  faci  duminica  la  noi,  la  Biled.  Mănânci  și  tu  ca oamenii  și  te  mai  încarci  cu  de-ale  gurii…”  ”Tu,  tot singur?!…” ”Deocamdată…” Am luat trenul și am lăsat-o pe  Babi  să  plece  la  Sântana.  Grijuliu  cu  viața  mea intimă, frățiorul mai mare, zece ani în plus nu era de colo, a aranjat cu gazda, o tânără șvăboaică cu bărbatul plecat în armată, să se ocupe puțin de cel mic, adică de mine. ”No, asta mi-ar mai lipsi!”, mi-am spus cu gândul la  Câmpia  Turzii.  Am  prelungit  cina  până  spre dimineața, mai tărie, mai cafele. Și vinul a meritat vizita fratelui  mai  mic  la  fratele  mai  mare.  Am  plecat  de dimineață  la  Timișoara,  râzând  de  unul  singur,  la întrebarea  retorică  ”Să-i  povestesc  colegei  mele  de hoinăreală, căci, vorba ei ”împreună nu eram…” De ales tot  m-am  ales  cu  ceva:  un  jambon  cât  nu  mai manevrasem în viața mea. L-am dus direct în cămara gazdei cu gândul să-mi invit prietenii la un ospăț și s-o conving și pe Babi să vină, în sfârșit, în vizită. Cât am lipsit  de  acasă,  bunul  meu  coleg  de  cameră,  Jean, fizicianul, citind biletul lăsat pe patul conviețuirii noastre nevinovate,  a  dat  iama  în  cămară,  a  scos  triumfal jambonul, s-a înarmat cu un cuțit enorm de bucătărie și în ritmul antrenant al unei melodii la modă, a pornit un dans macabru, cu cuțitul în gură și jambonul sub braț. Un țipăt frate cu moartea i-a stricat liniștea încă din preludiu, însoțit și de zgomotul înfundat al prăbușirii unui corp, corpolent. A aruncat jambonul, a aruncat cuțitul, s- a aplecat speriat asupra corpului aparent neînsuflețit și a recunoscut-o  pe  bunica  gazdei,  care  venise  să  mai verifice ce mai era prin casă. În clipa aceea a înțepenit și el. L-a trezit cel de al doilea urlet al disperării, bunica s-a săltat singură și a luat-o la fugă. A fost ca un duș rece,  a  sărit  după  ea,  a  înșfăcat-o  și  a  început  s-o mângăie și s-o sărute, bolmojind o scuză pe post de  lămurire. Nu pot să redau fidel cele întâmplate pentru că auzindu-i  lui  Jean  relatarea,  de  hohotele  care  m-au năpădit, am reșinut să realizez doar parțial dramatismul întâmplării.

Sărmana femeie, intrând liniștită, într-o casă liniștită, a văzut doar cuțitul din gura lui Jean fără al recunoaște pe individ.  S-a  liniștit,  a  lansat  un  ”bată-te  norocul  de ciudat!”, a mai stat la taclale ca să-și revină total și l-a pus  s-o  însoțească  până  la  ea  acasă.  Acolo  l-a ademenit cu un pahar cu apă rece, bun pentru ieșirea din spaimă. Golanii nu puteau scăpa așa pleașcă și a doua  zi,  cu  acordul  gazdei,  au  venit  și  au  atacat studențește trofeul fratelui meu mai mare. Când i-am povestit lui povestea jambonului a râs copios dar nu s-a abținut de la o remarcă: ”Măi frate, ai lăsat șvăboaica cu ochii în tavan…puteai să te distrezi și tu puțin…poate altădată…”  ”Până  la  altădată,  dragă  Dima,  am  să-ți prezint eu o altă șvăboaică ca să vezi prin ce ape mă scald…ai  s-o  îndrăgești,  te  asigur!”  ”Hopa,  Bob înbdrăgostit  lulea,  bravo!”  Nu,  nu  m-am  lăudat,  mi-a ajuns o lecție. Tinișoara era a mea cu Babi cu tot.

Anul trei a debutat cu dreptul, aș putea spune. Ne mai aștepta un an de convocare la Făgăraș pentru a primi gradul de sublocotenent, dar nu mai făceam din asta o tragedie.  Până  și  Neamțu,  nebunul  nostru,  nu  mai apărea în culori negre.

La facultate, anul 1953, ca și viața mea personală, au avut plusuri care ne-au marcat viitorul, chiar dacă am gustat,  culmea,  amândoi,  adică  ”împreună”,  amarul încadrării la ”indizerabili”, având fiecare în parte, dosare ”negre”, vorba tovarășului Ijac, șeful cadrelor pe Institut.

La facultate, unde eram deja în atenția înțelegătoare a Profesorului Vasile Cocheci, chiar dacă am rămas în grupe diferite, după un examen parțial, de fapt un test scris, Babi a luat singura notă maximă, fiind singura care a  rezolvat  problema.  Atâta  și-a  chinuit  mintea  cu ascunzișurile problemei încât n-a mai apucat să scrie ceva și la teorie. ”Păi, de ce n-ai tratat și teoria? Ești singura  care  a  făcut  problema.  Meriți,  totuși,  nota maximă!” ”Dom Profesor, n-am mai avut timp…” ”Spune- mi,  tu  cu  cine  înveți?  Umbra  asta  a  ta  nu  se  prea omoară…”  ”Păi, învăț cu el, adică el învață cu mine ca să mă liniștească…stă și-mi explică și nu mai are destul timp pentru el fiind în grupe diferite…Știe să explice, Dom Profesor…” ”Sunteți împreună de mult timp, nu?!” ”Nu  suntem  ”împreună”,  suntem  colegi,  prieteni…” Urmarea a fost că a cooptat-o la catedră ca preparator, o muncă oarecum voluntară, neprevăzută în statele de plată. Totuși, din când în când primea câte o primă cu care fugea pușcă la magazinul de ”delicatese” feminine, spray-uri  și  smacuri.  Și  eu  mai  ciupeam  câte  ceva făcându-i Domnului profesor traduceri din limba rusă, din cursuri sau dizertații primite pe cale de schimb la nivel universitar. Mă și amuzam de multe ori urmărindu-i cursul cu degetul pe traducerea mea. Cocheci avea o memorie fenominală. Prelua pasaje întregi, cu virgule cu tot.  Într-o  zi  m-a  chemat  să-mi  propună  să  încep  o  activitate  de  cercatare  în  laboratorul  lui,  în  care  era implicat cu ceva legat de cărbunii activi. Ideea era să rămân astfel cu subiect prestabilit pentru lucrarea de licență la Chimia Anorganică. Mi-a surâs, mai ales că ajungeam și pe această cale să fim ”împreună”. Și a fost și bine și de perspectivă. ”Auzi, tinere, cu voi doi am planuri mari. Vreau să rămâneți la Catedră, asistenți. De acord? Dar să știți că va fi mult de muncă…” ”Da, să trăiți!”  Și  a  fost.  Pentru  ea  nu  era  o  problemă.  Mă gândeam la mine, la ce o fi însemnând cercetarea de laborator,  la  noua  relație  cu  profesorul.  A  fost  peste așteptări.  Deoarece  urmărirea  experiențelor  efectuate implica  și  schimburi  neîntrerupte,  24  din  24,  mi-a încredințat  cheile  biroului  său,  deplina  inițiativă  în urmărirea  experimentelor  și,  spre  surpriza  mea nedisimilată, am prins drag, alții i-au spus pasiune, și rezultatele  au  început  să  curgă.  Dom  Profesor  era încântat. Nopțile le petreceam în cabinetul lui, cu ușa ducând  în  laboratorul  său  personal,  cu  o  canapea comodă pentru clipele de somn, cu o nouă perspectivă asupra  viitorului.  Îndrăgisem  atât  de  mult  Timișoara încât mă și simțeam instalat pe BeGeu. Iarna a trecut pe negândite,  petreceam  mult  timp  la  Catedra  de Tehnologie Anorganică, ea cu funcția de preparator, eu cu laboratorul de cercetare. Evitam să stăm împreună pentru a nu compromite cumva încrederea de care ne bucuram. Primăvara, în limitele timpului liber de care mai dispuneam, umblam pe rupte, la braț, prin parcuri, pe  malul  Begăi,  prin  Piața  Domului,  mai  ales  după apariția cireșelor. Fabricul îl colindam pentru cofetăria castanelor cu frișcă care nu țineau niciodată cont de sezon. Într-o zi frumoasă am convins-o să-mi viziteze gazda știind că nimeni nu avea să fie acasă. A fost plăcut să ne simțim singuri, nesupravegheați de curioșii străzilor și parcurilor. Dar când e să nu-ți meargă, nu-ți merge pur și simplu. Eram atât de absorbiți unul de altul încât nu am auzit deschizându-se ușa de la intrare. N- am auzit nici ușa camerei. ”Baba”, cum îi spunea Jean, a scos un ”ioi !” prelungit, eu, cred că am strigat un ”ieși!”  convingător  și  totul  s-a  terminat  în  coadă  de pește. Baba a plecat grăbită, noi ne-am luat servietele și am plecat pe jos, ca să ne mai răcorim, în direcția opusă celei pe care veniserăm. Am tăcut noi ce am tăcut, dar surprinzându-ne unul altuia privirea, am izbucnit într-un hohot de râs soră cu sfârșitul lumii. În clipa aceea am realizat că eram chiar ”împreună” și că vom rămâne ”împreună”. A fost un ”N-a fost să fie” soldat cu un ”Ba este”. Tot atunci m-am despărțit de Jean și mi-am găsit o  gazdă  mai  potrivită,  o  cameră  în  fundul  unei interminabile  curți,  fără  gazde  pe  capul  meu,  fără probleme care să afecteze intimitatea singuraticului din mine. Puteam să ne întâlnim în deplină relaxare, puteam să-mi aștern pe hârtie gândurile mele poetice, ca să le rup necitite de nimeni. Nu aveam încredere în pornirile mele literare. Și Babi, s-a mutat împreună cu o colegă la o gazdă, aproape de stadionul de fotbal al lui Poli. Aici nu  am  avut  acces  ”împreună”,  ferindu-ne  de  orice complicație  colegială,  mă  refer  la  vederile  mele,  la colega ei, pe care, n-o prea aveam la suflet. Simplu, nu- mi plăceau colegele urâte și ea făcea parte din această categorie.  Fată  isteață,  ambițioasă,  înnebunită  după prietenul meu Boacă. Se apropiase de Babi ca să fie într-o companie atrăgătoare. Era ceva la ordinea zilei.

Era un an în care nu ne prea omoram cu prezența la cursuri majoritatea fiind pe ultima sută de metri. Pentru examene însă interesul luase cote nebănuite. La finele anului  urma  să  obținem  dreptul  pentru  susținerea licenței. Cei cu teme teoretice se omorau prin biblioteci, cei cu cercetări în laborator, dădeam bici experiențelor pentru a primi avizul profesorilor pentru redactare. În  sesiune  am  luat  și  eu  puțin  în  serios  examenele  și, bombă, cu de trei ori FB și o dată un B, am luat o bursă, i se spunea de merit, ceva bani nesperați care aveau să-mi aprindă imaginația. Pur și simplu am avut grijă de ei.

Singura umbră care ne-a acoperit lumina soarelui a fost cea de a doua convocare de o lună la Făgăraș. Timp pierdut, decretat in corpore. Ne-am dus, de data aceasta fără  ocolișuri.  Am  fost  primiți  cu  ceva  mai  puțină ostilitate. Au continuat manevrele cu Nebunul, tăvăleli prin hârtoape, târâș pe burtă, amenințări pentru lipsă de implicare, scoateri la raport și, în final examene cu probe scrise. Spre sfârșitul lunii am fost scoși la raport, în ținută de război, pentru a fi întâmpinați de o comisie mixtă, româno-sovietică. Un speach al comandantului Unității Antichimice, un îndemn la împlinirea datoriei în orice împrejurări, o scurtă lecție de patriotism și, în final, cu  un  solemn  ”tovarăși  sublocotenenți”,  o  invitație  la care  am  cam  început  să  mișcăm  în  front.  ”Tovarăși ofițeri,  cei  care  doresc  să  rămână  în  cadrul  Armatei Române, să facă un pas înainte.” Bomba lui Teoran a explodat făcând ravagii. ”Ăla eu, ăla Eu…”, urmată de un râs colectiv de neoprit. Ce-a fost în capul lui, dar și-n al nostru, nici acum nu pot spune. Consternare, un ”Drepți !”  răgușit  din  gura  a  comandantului,  o  expresie  de nedescris pe fața ofițerului sovietic, urmate de un și mai răgușit ”Înapoi rupeți rândurile!” Din acea clipă am fost preluați de Nebun, simpatic de altfel în neputința lui, scoși pe câmp în pas alergător și tăvăliți până seara, ca în vremurile bune. Neamțu ratase ocazia unei avansări, comandantul  se  retrase  cu  sovieticul  după  el, gesticulând  a  neînțelegere,  la  probabilele  bâlbe explicative  ale  comandantului.  Ne-am  așteptat  la  o retragere a gradului de ofițer și la inerentele consecințe. Nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Seara am fost convocați pentru a ni se înmâna livretele de ofițer, foile de drum și un zâmbet ironic al lui Neamțu. A fost ceva necugetat, ceva ce Nebunul nostru nu o meritase. Ne- am dat seama că Unitatea nu-și permitea luxul de a dezvălui evenimentul. Onoarea militară trebuia apărată cu orice preț.

Ne-am  întors  la  Timișoara  în  așteptarea  unei  reacții dure, dar nu s-a întâmplat nimic. Se apropia toamna, se încheiau socotelile cu Facultatea, se făcea programarea pentru susținerea licenței, pentru începutul anului 1954.

 Noi, ca noi, mă refer la Babi și la mine, ”împreună”, cum se  spune,  până  la  capăt.  Peste  tot,  prin  locurile îndrăgite, niciodată bârfiți, simpatizați, cu o droaie de prieteni, cuprinși de nostalgia anilor de studenție care se scurgeau,  parcă,  nemilos  de  repede.  Viitorul  era sumbru.

Tot ținându-ne de mână, îi mângâiam degetele mâinii, mișcare  ce  o  repetam  cam  des,  stârnind  uneori nedumerire.  Pe  29  septembrie  1953  am  invitat-o  la cină(!?) la un restaurant cochet de sub podul de pe Bega, am mâncat șnițel de porc, am băut bere. I-am luat mâna  și  i-am  pus  inelul  cumpărat  din  banii  sesiunii amintite, de fapt unica în viața mea de student. ”Ce-i asta?!”  ”Logodna  noastră!”  ”Nici  nu  m-ai  întrebat măcar…” ”Ar fi fost o întrebare retorică la care rîspunsul îl știam.” ”Te iubesc, zurliule!” ”Te iubesc Babutzi!” A fost frumos, unic în felul său. Fâstâceala ei a început a doua zi la Facultate. ”Ce-ai făcut cu inelul?!” ”Încă nu vreau să mă vadă colegii, mi-e jenă…” Și așa a făcut zile întregi profitând de înțelegerea mea. Am lăsat după ea. Când eram  împreună  își  punea  inelul  în  deget.  Eram  la cantină și m-am mirat că avea inelul pe deget cu toate că voia să mai țină secretul. Dar, fiindcă mereu apare neprevăzutul, a apărut mătușa ei de la Oradea. A uitat de precauții și i-a sărit de gât. ”Babutzi, ce-i asta?!…” ”Tuși,  m-am  logodit  cu,  uite-acolo…”  ”Care,  ăla  cu pletele?!  Doamne, Istenem, Istenem! Andrei știe?” ”Încă nu, nu m-am întâlnit încă cu el…” ”Dar el ce a păzit, Doamne?!” ”Îl știe din vedere…dar nu știa nimic serios…”

 ”Mama  ta  știe?…”  ”Încă  nu  i-am  scris…”  ”De  unde este?…” ”Din Oradea, tuși…” ”Nu, nu se poate, plec la Sântana și apoi la Oradea…să-mi spui numele lor și adresa…” ”Tuși vreau să te bucuri cu mine, hai să ți-l prezint…”

Pentru a câta oară unchiul Alex a avut dreptate cu ”N-a   fost să fie”. Secretul lui Babutzi a căzut…

 

 Cap. 1o

Cu sau fără vrere plimbându-mă prin anul 1953, am ocolit, sau chiar omis două din evenimentele care au atras atenția lumii. În plin stalinism, cei avizați s-a spus mai târziu, așteptau cu nerăbdare veștile. A venit pe 5 martie când toate instituțiile au fost anunțate de moartea lui Stalin. O mobilizare ca la carte a scos zeci de mii de oameni  la  un  miting  pe  aleea  dintre  catedrala metropolitană și teatru. Din balconul teatrului se auzea comunicatul,  repetat  cu  o  mare  frecvență,  de  la difuzoarele enorme instalate special. Ne-am dus și noi, ca oile, dar n-am mai protestat la aflarea veștii. Eram răi, citind după privirile noastre radiind de satisfacțe. Chiar era înghesuială. Studenții adunați pe facultăți, formau un fel  de  oaze  de  liniște  în  mijlocul  unei  mulțimi impresionate până la lacrimi. Incredibil îmi pare și astăzi, dar am văzut lacrimi și am auzit plânsetul, nu departe de bocet.  Atunci  părea  normal  deoarece  mulțimea,  care ocupase  și  străzile  laterale,  venise  mânată  de ”responsabili”,  dintr-aceia  care  luau  și  notițe.  Da, reușiseră să creeze atmosfera de înmormântare după un scenariu pregătit, parcă, la comandă. La încheierea mitingului de doliu, am luat-o pe grupuri spre parcuri. Trebuia  să  ne  revenim  fără  a  atrage  atenția  asupra noastră. La un moment dat, cine altul decât veșnicul Teoran, mi-a șoptit ”asta ne mai lipsea!” ”Ce vrei să spui?” ”În foamea generalizată care a cuprins Țara, ne mai trebuia și norul ăsta de tristețe. Să n-ai ce mânca, să n-ai ce bea…”

Da, amicul adusese vorba de un subiect ocolit cu teamă cam de toată lumea. Era anul 1953, anul Festivalului internațional al Tineretului de la Bucurști. Ce ambiție! Cu doi ani înainte începuse adunarea proviziilor alimentare, inclusiv a băuturilor alcoolice, pentru a fi depozitate în capitală. Încet, încet lipsa mărfurilor din toate colțurile devenea acută, supărătoare. Cum Festivalul era pregătit pentru  iulie-august  1953,  apogeul  foamei  s-a  instalat chiar  de  la  începutul  anului.  România  ajunsese  de pomină. Și totuși, bairamul național a avut loc. Pentru noi a fost de prost augur. Conform cutumei, anul IV, la absolvire, urma să facă o excursie tehnică prin centrele industriei chimice și asta în condițiile în care nicăieri nu găseai nimic.

Toată speranța în depășirea stării de spirit create de iminenta despărțire de ceea ce începuserăm să numim ”cei mai frumoși ani”, a fost acceptul de a participa la Marea  Excursie  a  absolvenților.  Aveam  nevoie  de spiritul  de  gașcă  și  bine  am  făcut.  Am  plecat  vreo patruzeci  de  studenți  și  trei  asistenți  coordonatori. Conform  obiceiului  astfel  de  excursii  tematice  erau subvenționate din fondurile facultății. Două vagoane tip Clasa  a  II-a  ne-au  fost  puse  la  dispozișie  de  CFR Timișoara.  Acolo  dormeam,  cum  se  doarme  într-un vagon, în toate pozițiile. Nu eram deranjați de nimeni, din contra, noi deranjam de câte ori opream în vreo gară, alergând pentru a ne dezmorți, vociferând pe toată întinderea  peronului.  Eram  însoțiți  de  trei  asistenți responsabili de reușită. Primul popas a fost la Brașov pentru a cunoaște industria cimentului românesc, cât de cât modernizat. A fost impresionant prin dimensiuni dar și prin aspectul de gigant industrial. Am avut și vreo două zile de răgaz, pentru a vizita orașul, superb printre altele,  și  împrejurimile.  Am  format  grupuri  după preferințe și am luat-o care încotro. Babi s-a dus să-și viziteze rudele la Noua, o suburbie a Brașovului. Un grup mai măricel am atacat Tâmpa. Panorama ce se deschidea de sus era copleșitoare, iar caracterul de fost oraș medieval era creionat ca pe o hârtie de desen. Când au început pozele în grup, cine altul decât Teoran, m-a agățat făcându-mi semn să tac. Avea în mână un sul  mare  de  hârtie  și  m-a  tras  după  el  în  spatele grupului. Eram printre cei mai sus cocoțați. S-a așezat în dreapta, mi-a dat un capăt al sulului de hârtie, lat cam de un metru și lung de vreo doi. Mi-a arătat să trec în stânga grupului și să ridicăm sus, deasupra grupului, fâșia cu ceva scris cu litere de-o șchioapă. Când am tras cu ochiul la lozincă, era deja prea târziu. De jos, din fața grupului,  un  fotograf  amator  din  rândurile  studenților, imortalizase momentul. ”Măi, Teo, tu te-ai țăcănit? Cum ai  putut  să  scrii  așa  ceva?!”  ”Ăsta-i  ”crezul  nostru” asupra viitorului, un fel de ni se fâlfâie, însă spus mai pe șleau ”Pi..a Mă…i !”. Hohotul de râs care a izbucnit a confirmat  unitatea  de  vederi  a  grupului.  Am  mai desfășurat  lozinca  și  la  plecare,  între  geamurile vagonului, spre nedumerirea, dar și deliciul celor de pe peron.  Următorul  punct  de  vizită  a  fost  Combinatul Chimic de la Târnăveni. Enorm, învechit ca aspect, cu zeci  de  Secții  de  producție,  care  mai  de  care  mai poluante,  mai  înspăimântătoare  pentru  bieții  de  noi. Dacă  la  Zlatna  ne-am  putut,  nu  împăca,  dar  măcar obișnui puțin, aici, în afară de laptele antidot, nimic n-a putut să ne atragă. Doar apropiindu-te de combinat și-ți venea  să  te  întorci  la  Timișoara.  Un  miros  puternic, grețos, de acetilenă te făcea să crezi că te afli pe un șantier de construcții unde sudura era la ea acasă. De fapt, nu era ceva care se putea și termina. Erau unități industriale de producție a carbidului și a acetilenei. Ca și la Zlatna, poluarea o simțeai în tot orașul, în toată zona. Auzisem lucruri înspăimântătoare despre Târnăveni dar ”zvonurile” trecuseră pe lângă urechile noastre fără să se lipească de noi. Eram la vârsta la care ceea ce nu-ți plăcea, nu te interesa.

Târnăveniul nostru, care suferise tot felul de transformări etnice de-a lungul istoriei, de la ”Târnava-Sân-Martin” la atât  de  neplăcutul  ”Dicsöszentmárton”-ul  unguresc, orășel în Județul Mureș, se întinde pe ambele maluri ale râului Târnava mică, la cca. 20 km de Mediaș, vreo 75 de km de Sibiu și 100 km de Cluj, în așa zisul Podiș al Transilvaniei.

Dezvoltarea Industriei Chimice și a celei a Materialelor de  construcții  s-a  datorat  în  cea  mai  mare  parte prezenței gazului metan în zonă și asta încă din vremuri memorabile.  Totul  însă,  din  păcate,  fără  vreo  grijă pentru mediul înconjurător, pentru om. Un conglomerat de unități de producție industrială. Pe lângă principalul produs chimic, carbidul și subprodusul său acetilena, s-a dezvoltat o ramură metalurgică, o industrie a sticlei, ca să nu spun că, din documentația consultată am aflat de existența  în  timpul  primului  război  mondial  a  uzinei ”Nitrogen”, producătoare de explozibili și gaze toxice de luptă.

Nu  putea  fi  vorba  de  o  informare  tehnică  asupra combinatului într-o excursie ca a noastră. Nu era nici timp, nu era nici o preocupare pentru ”perfecționare”. Nu aveam habar de nimic iar impresia primară am exprimat- o simplu, un ”haloimis”. Dar am rămas, totuși, cu ceva: convingerea fermă că nu e de noi. O repartiție la acest combinat ar fi echivalat cu un dezastru. Studenția ne-a instruit în drumul spre libertate, motiv pentru care am rămas  visători  și  după  absolvire,  Combinatul  ne-ar  fi tăiat aripile transformându-ne în sclavi.

Puținul timp care l-am avut la dispoziție ne-a permis, mie și lui Babi, alături de un grup de colegi singuratici, să hoinărim în căutare de atracții, de orice fel, atracții să fie. Și am găsit adevărate monumente ale artei arhitecturale vechi. Ne puneam chiar întrebarea ”Ce caută aceste minuni făcute de mâna omului în acest iad ecologic?!” Mai ales că acest iad nu era de ieri, de astăzi. Spre satisfacția ei, a lui Babi, vreau să spun, bisericile au constituit  atracția,  prin  frumusețe,  prin  vechime,  prin dragostea  cu  care  erau  înconjurate.  Mai  erau  și împrejurimile, dar nu puteau intra în vizorul preocupărilor noastre, trimiși nu pentru a admira, ci pentru a învăța, pentru  a  ne  instrui.  Doar  am  tot  auzit  la  absolvire sintagma ”Viitorul este al vostru!”  Dar ca să nu rămân dator amintirii lăcașurilor de cult, amintesc din memorie doar câteva superbe realizări. În frunea lor voi pomeni de  Biserica  romano-catolică  Sfântul  Martin,  patronul orașului Târnăveni, asta pentru a-i face pe plac lui Babi, cu care nu ne-am mulțumit doar la o admirare turistică, de la distanță, din fugă, ci ne-am odihnit în interiorul ei, eu,  pe  una  din  băncile  primitoare,  ea  în  fața  statuii Sfântului  Anton  cu  pruncul,  ca  în  anii  studenției  la Timișoara, în parcul Unirii, la Dom. Am trecut prin fața Bisericii Unitariene, în stil gotic, amintire a Secolului XIV, declarată monument istoric și păstrată ca atare. Silueta ei nu te lasă să treci fără să te oprești gândind la cum a fost  în  Evul  Mediu  European.  Și  ca  să  închei  și  cu apartenența mea la ortodoxismul nostru, amintesc de minunata priveliște oferită de Biserica Ortodoxă Sfântul Gheorghe, cu silueta ei urcând spre Cer prin cele trei turnuri  specifice  gata  parcă  să  se  desprindă,  cu monumentala intrare care ne duce cu gândul la atâtea biserici  monument  ale  ortodoxiei  românești.  Am  ales doar trei repere ”specifice” amalgamului de credințe care face din Târnăveni, un adevărat ansamblu ecumenic, parcă, pentru a contracara iadul ecologic. Un amestec de amintiri triste și ademenitoare, marcate, din păcate de teamă, teama de un eventual popas mai prelungit.

 Am plecat spre Turda, cu gândul mai mult la Salinele sale monumentale, unice în lume, decât la Industria sa Chimică, bazată pe sare și clor. Și aveam de ce să nu așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu Turda chimiștilor. Dacă la Zlatna am învățat să suportăm mirosul sulfului rezultat  din  prăjirea  metalurgică  a  minereurilor sulfuroase,  iar  la  Târnăveni  să  ne  stăpânim  greața provocată de mirosul de acetilenă, la Turda, am suferit nu mai puțin din cauza clorului înecăcios, penetrant în orice ungher, dar și iritant universal. Ochii, nasul, pielea, erau preferințele acestui agent poluant atât de toxic.

Turdava dacilor, Potaissa romanilor, Turda de azi, a fost prin Secolul XIX, sub unguri, capitala Comitatului Turda- Arieș,  sub  numele  de  Torda-Aranyos.  Turdanii  erau foarte  mândri  de  trecutul  lor  istoric  și  nu  uitau  să menționeze,  aproape  ostentativ,  faptul  că  în  a  doua jumătate a Secolului XVI, la Turda a fost dat ”Edictul de la  Turda”  privind  libertatea  religioasă,  o  premieră europeană. Nu este de mirare numărul impresionant de biserici din Turda și împrejurimi dar și diversitatea după diferitele  culte  ale  bisericilor  creștine.  Alături  de  cele ortodoxe,  la  Turda  găsești  biserici  greco-catolice, romano-catolice,  reformato-calvine,  unitariene,  dând semnificație,  peste  ani,  Edictului  amintit.  Mândria orașului  rămâne  însă,  fără  echivoc,  Marea  Catedrală Ortodoxă  cu  Hramul  Sfinților  Mihail  și  Gavriil. Monumentală  prin  dimensiune  și  arhitectură românească, biserica domină partea centrală a orașului, o reală rivală a Catedralei din Alba-Iulia. De fapt a fost singurul lăcaș de cult vizitat de noi, noi doi vreau să spun, pe îndelete.

Pe lângă mirosul clorului atotputernic, Orașul mai avea de înfruntat ceva vizibil, supărător de vizibil, praful de ciment, de la fabrica cu același nume. Orașul era alb. Roșul țiglelor, fabricate ”acasă” de uzinele de materiale de  construcții,  dispăruse.  Aerul  îmbâcsit  de  pulberea micronică invada plămânii nepregătiți ai noilor veniți. Nu că  localnicii  s-ar  fi  acomodat,  dar,  pur  și  simplu,  nu aveau altă cale. Singura soluție, paleativă, era evadarea în  timpul  liber  în  afara  perimetrului  agresiv.  Ne-am speriat noi ce ne-am speriat la Zlatna, sau la Târnăveni, dar dezolarea care a pus stăpânire pe sufletele noastre visătoare,  a  avut  un  impact  descurajant  asupra perspectivei  inginerului  chimist.  Industria  chimică  a României ne chema să construim viitorul devenind eroi, o  lozincă  la  ordinea  zilei.  Când  a  început  vizita sectoarelor de producție, am înțeles cât de diferită era punerea  în  practică  a  cunoștințelor  căpătate  prin ”idilicele”  cursuri  teoretice.  Timpul  scurt  de  care dispuneam ne-a obligat să ne mulțumim cu puțin, dar a fost de ajuns. Cum principala materie primă  era sarea, mai pe scurt Clorura de Sodiu, ne-am oprit la Secția de Electroliză unde se produceau, în instalații de electroliză cu catod metalic, dar din nefericire, și în cele cu catod de  mercur,  sursa  principală  a  contaminării  cu  acest element  înspăimântător  a  perimetrului  tragicului  oraș. Electrolizoarele produceau Clor, cu scăpări importante în  atmosferă,  hidrogen,  acid  clorhidric  rezultat  din sinteza celor două produse amintite, hidroxid de sodiu, soda caustică de toate zilele. O linie paralelă, în care soluțiile de clorură de sodiu erau tratate cu amoniac, scăpat  și  el  cu  generozitate  în  aerul  înconjurător, producea bicarbonați și carbonati, ca atare, sau servind obținerii aceleiași sode caustice.

Dar combinatul Chimic mai producea și alte bazaconii toxice printre care așa numitul HCH, explicitat în termeni ”științifici” ca fiind ”Hexaclorciclohexan”, un insecticid de mare  eficacitate,  împrăștiat  cu  o  criminală  neglijență, prin  zonă  și  în  afara  ei.  În  această  atmosferă  de respingere, tinerii învățăcei,  ocoleau incintele secțiilor poluante,  mulțumindu-se  să  consemneze  ”totul”  în caietele  de  practică,  ca  o  datorie  a  instruirii supravegheate de nevinovații noștri asistenți, și ca un ”remember” strict personal, necesar în lupta cu alegerea ”de bună voie” a viitorului.

Peste toate, însă, ce te frapa era ”mândria” turdenilor pentru istoria acestor locuri, ”înțelegerea” pentru acest înfiorător prezent și, nesecata ”speranță” în viitorul de la capătul tunelului. Nu uit ”mândria” cu care un inginer chimist localnic ne-a vorbit de anul 1913, când aici, la Turda, s-a produs Iperita, folosită de Germania în lupta de la Ypres. Da, fiecare cu referire la ”o dată istorică”, nu și la degradarea morală care i-a cucerit și pe alții acoperindu-se  cu  și  mai  imoralul  ”scopul  scuză mijloacele”.

 Eram  așa  de  derutați,  dezamăgiți  puțin  spus,  încât gândul la celebritatea Salinei, rămas cumva în subsidiar, a rămas estompat de starea de spirit dobândită. Și totuși am inclus salina în ultima zi de ”staționare” la Turda. Acum când scriu aceste rânduri, înarmat cu informațiile legate de prestigiul de care se bucură această străveche exploatare a sării din Europa, mi-e greu să fac apel la amintirile vizitei noastre. Astăzi superlativele agențiilor de turism din lumea întreagă nu se sfiesc să plaseze Salina din Turda pe lista atracțiilor mondiale. Prin 1953 situația nu era deloc atât de roză. Localnicii, care o cunoșteau ca în palmă, ne-au împuiat capul cu toate minunile subterane, reale și înflorite poetic, împingându- ne în adâncurile părăsite încă de prin anii 30, din lipsa unui  interes  economic.  Abia  după  primul  deceniu  al noului mileniu, statul s-a pus pe treabă, atrăgând prin amenajările făcute, atenția lumii turismului. Noi am luat- o pe vechiul drum de acces, Galeria Franz Josef, un fel de tunel orizontal de circa un km care pornea din Nord- Estul orașului, folosit la vremea vizitei noastre în prima sa  jumătate  și  ca  depozit  pentru  alimente.  Nimic impresionant, doar apăsător. Am mers ce am mers dar ”vocea  fetelor”  a  comandat  întoarcerea.  Era  frustrant gândind la faptul că Turda ne-a atras nu atât, sau deloc, prin  Industria  sa  Chimică,  cât  prin  existența  celebrei saline. Știam că în adâncuri aveam să găsim unicate de instalații de exploatare minieră arhaice, păstrate la fața locului,  cum  era  celebrul  Crivac,  un  troliu  vertical asigurând transportul prin puț a materialului extras cu instalația amintită. Acest crivac era acționt de cai care prin cele patru brațe, în cruce, era supus mișcării de rotație, asigurându-se extracția propriu zisă. Complicat de imaginat chiar și descifrând pozele din arhivă. Un acces printr-o colivie de puț era de neconceput pentru grupuri mixte de vizitatori cum eram noi. Lucrurile s-au schimbat în timp salina Turda devenind un punct de atracție  mondială,  una  dintre  cele  mai  căutate  și recomandate  ”minuni”  subterane.  Am  părăsit  Galeria Franz Josef cu amărăciunea copilului căruia i s-a promis ceva deosebit și nu s-a ales cu nimic.

Excursia  a  continuat  dar  în  condiții  mai  mult  decât precare. Baia Mare ne-a primit cu magazinele golite, cu o atmosferă de înmormântare, deloc prielnică unor vizite tehnice.  Eram  și  flămânziți  și  obosiți.  Cocheci  a  luat inima-n dinți și ne-a făcut o vizită de îmbărbătare. Zona era atât de bogată în obiective tehnice și turistice, iar noi puși pe desăvârșirea chiulului. Și chiul a fost. Industria minieră și cea metalurgică păleau ca importanță în fața industriei chimice , cel puțin după părerea nostră și, ca atare, ne-am mulțumit cu acest mod de gândire. Ar fi multe de povestit, dar starea de spirit care ne-a însoțit până  la  plecarea  spre  casă,  adică  spre  Timișoara, estompează,  acum,  când  scormonesc  memoria, plăcerea de a mă scălda în amintiri. Totuși, aș fi nedrept dacă  n-aș  pomeni  de  surpriza  care  ne-a  pregătit-o Cocheci în ”cârdășie” cu primarul orașului. Cocheci era un nume, un colaborator, o vizită onorantă pentru oraș. În ajun, autobuzul pus la dispoziție ne-a aruncat într-un loc de vis, pentru acel centru al poluării industriale cum ara  și  Baia  Mare,  o  superbă  pădure,  cu  o  grădină restaurant în centru. Totul era pregătit pentru cheful de despărțire. În acea perioadă de lipsuri alimentare, de foame  națională,  am  mâncat  pe  săturate,  nu,  pe suprasăturate,  fripturi  la  grătar,  stropite  cu  bere,  da, bere, la discreție!

Dacă  nu  am  reținut  prea  multe  din  vizita  tehnică, episodul  răsfățului  din  pădure  a  compensat  toate neîmplinirile viitorilor ingineri chimiști. Ne-am întors plini de voie bună, la fel de gălăgioși  ca la plecarea spre Brașov. Timișoara ne-a primit cu brațele deschise, iar noi doi, ne-am îmbrățișat și sărutat pe unde am apucat.

Logodna  buclucașă,  odată  deconspirată,  a  adus neliniște  în  cele  două  tabere.  La  Sântana,  Dna Grozescu-Kruch, Mami de mai tîrziu, a primit vestea cu emoție dar cu calm. O frământa faptul că Babutzi a ei nu i-a spus nimic, nu i-a cerut părerea. La educația primită de acasă, la cea însușită în primii ani de școală la Nôtre Dame din Timișoara, la supravegerea perioadei de liceu de la Oradea de către Mătușa Mațuș și unchiul Ionel, sau a unchiului Andrei de la Timișoara, Cerberul care avea ce avea cu pletele mele, o astfel de izolare față de propria  mamă  părea  de  neînțeles.  Auzise  de  mine, cenzurase  scrisorile  trimise  de  mine  în  vacanță,  nu înțelesese  nimic  concret  din  stilul  meu  ”aiurit”  de exprimare,  dar  era  la  curent  și  se  simțea  frustrată. Doamne!, și ce mândră a ajuns să fie de un așa băiat  bun, peste ani. Vizita surorii sale la Sântana, mai mult a iritat-o  decât  s-o  liniștească,  care  nu  reținuse  nimic altceva decât imaginea unui pletos. Nici nu eram așa de pletos pe cât de exagerat eram prezentat. Babutzi a lor nu  s-a  legat  niciodată  de  acest  aspect  ”exotic”,  din contra îmi invidia onduleurile de la ceafă. Și, cel mai important, eu așa mă plăceam.

După Sântana a urmat Oradea. Îngrijorata mătușă s-a dus pușcă la ai mei să-i atenționeze că nepoata ei era un element rexcepțional, educată, serioasă, pentru care căsătoria, vorba ei ”Doamne Ferește!”, nu era o joacă cu un tânăr așa cum arăta când l-a văzut la Timișoara. Acest  băiat  a  făcut-o  să  facă  ceva  ce  n-ar  fi  făcut niciodată din propria inițiativă. Vorbind repede, agitat, amestecând româna cu maghiara, pe Dumnezeule cu Istenem, a lăsat-o pe mama cu gura căscată. Dar s-a redresat și a dat drumul replicilor pe un ton, civilizat, dar nu și liniștit. ”Doamna Săcal, nici băiatul meu nu este mai  prejos.  Nici  nu-l  cunoașteți  și  vă  grăbiți  să-l incriminați. Este politicos, credincios, educat, încântat de propria  lui  persoană,  iubit,  nu,  adorat,  de  întreaga noastră familie. Ce cusur i-ați găsit fără să-l cunoașteți?! Că poartă plete?! Dar ar trebui să recunoașteți că nici nu-i stă rău. Și elev fiind, găsea cale să-și mascheze pletele, iar fetele îl plăceau. Asta o știu sigur de la sora lui,  Ludmi,  elevă  și  ea,  la  curent  cu  viața adolescenților…” ”Tocmai asta nu-mi place. Avem și noi informațiile noastre…Babutzi nu este așa, vă asigur…” Ce mai!, un război în toată regula. Pretenții și orgolii!

 Viitorul  avea  să  demonstreze  contrariul.  Și  Mami,  și Tușa Mațuș, și Unchiul Ionel, se luau la întrecere cu ai mei pentru a sta cu noi, la noi, pe șantier, mai ales după apariția Cristinei.

Dar până atunci mai sunt multe amintiri de relatat. Se apropia  iarna  lui  1953/1954,  încheierea  cursurilor,  a examenelor, a predării proiectelor de licență, a planurilor de viitor. Bazați pe intențiile lui Cocheci, ne simțeam în siguranță.  Relațiile  cu  Dom  Profesor  erau  excelente. Babi își vedea liniștită de ale preparatorului, eu încheiam cu  brio  cercetarea  în  tema  aleasă  de  Cocheci,  un domeniu  căruia  i-a  consacrat  o  bună  parte  din activitatea lui științifică.

Examenul de licență fixat penru ianuarie 1954, nu ne provoca nicio emoție. Ne permiteam să hoinărim, parcă în draci, pentru a cunoaște mai bine orașul iubit de pe Bega, oraș în care proiectam ”științific” viitorul nostru ”împreună”.  Singurul  lucru  care  ne  stăpânea  era nostalgia,  prematură  încă,  pentru  anii  de  studenție. Sintagma  ”te  iubesc”  a  cucerit  teren  în  vocabularul nostru ceea ce era cumva o noutate pentru noi. Curios, timp  de  aproape  patru  ani  nu  am  folosit  această adresare, iar și mai interesant este că, pentru prima dată l-a rostit ea, în seara logodnei, la restaurantul de sub podul de pe Bega obligându-mă să-i răspund cu aceeași monedă. Tot atunci s-a împământenit și acel atât de ocolit ”împreună”. Și chiar am rămas.

 S-a mai atenuat și teama ei de privirile colegilor și a început să nu mai scoată verigheta la facultate. Au mai fost și alte cupluri, aparent formate pe baza unor afinități evidente, care ne urmăreau cu o ușoară invidie, dar care nu s-au confirmat după anii de studenție. Într-unul din cazuri chiar am rămas dezamăgit. Țineam la amândoi, citeai din privirile cu care scrutau unul în ochii celuilalt mirarea, întrebându-se retoric ”De ce?!” I-am studiat la întâlnirile decadale, apoi cincinale de  la Timișoara și București.  Cu  Vera  am  rămas  în  relații  de  prietenie excelente.  Comunicăm  telefonic  și  simțim  aceeași căldură nedisimilată a vechii prietenii. Facem parte din grupul din ce în ce mai restrâns al celor rămași în viață. Suntem un fel de veterani. Cu timpul va deveni fanul meu  de  necontestat,  după  citirea  ”creațiilor”  mele literare. Dar mai e până atunci.

Ianuarie a sosit incredibil de repede, într-o atmosferă generală de emoție, plină de întrebări. Pentru Examenul de Licență, în fruntea Comisiei a fost invitat Profesorul Universitar Simionescu de la Iași, somitate recunoscută unanim. De fapt era invitatul obișnuit al Politehnicii din Timișoara. Seria noastră nu avusese încă prlejul să-l întâlnească, de unde și starea de emoție ce pusese stăpânire pe noi. Și a venit și clipa ”mortală”, dovadă a imaturității noastre, încă, din sufletele noastre de tineri ce se pregăteau să fie lansați în neantul vieții reale. Spun  ”vieții  reale”  deoarece  studenția  aparținea  fără echivoc poeziei, visului.

 Babi  a  fost  prima  care  a  intrat  în  foc.  Degeaba  era ultrapregătită,  dacă  emoția  făcea  parte  intrinsecă  din ființa ei. La ea totul era să scoată primul cuvânt după care, n-o mai pueai opri. Greu de stârnit. Între noi nu s-a manifestat niciodată această latură. Eu trebuia să fiu motorul, veșnic pe post de narator. Și a turuit Babi fără să-i lase comisiei loc de întrebări. Totuși, Simionescu, conștient de rolul Președintelui Comisiei, a ridicat două degete: ”Domnișoara Kruch, ai o temă generoasă și de interes pentru Timișoara – Purificarea chimică a apelor din  Bega  în  vederea  potabilizării  acestora. Documentarea  făcută  te  onorează.  Dar,  spune-mi  și mie, ai citit ceva despre Gange și discuțiile care se duc pe linie de tratare a apelor sale?” ”Da, am citit ceva legat de  folosirea  Radiațiilor  Ultraviolete…”  ”Mulțumesc dragă…Bravo pentru lucrare și pentru atât de agreabila prezență printre noi!” Dacă ar fi fost Cristina de mai târziu în locul ei, ar fi replicat simplu cu un ”Ce-ați spus Domnule Profesor?!” Nu puteai să-i faci un compliment fără  a  fi  rugat  să-l  repeți.  Nevinovat,  bineînțeles! Nemaifiind  întrebări,  Babi  a  țâșnit  îmbujorată  și  m-a pupat pe obraz. Eu nu participasem la expunere ca să nu-i distrag atenția. În schimb ea s-a așezat în ultimul rând al asistenței. Când mi-a venit rândul, am tras o dușcă  mare  de  aer  în  piept  și  m-am  postat  în  fața juriului.  După  o  scurtă  prezentare  a  profesorului Cocheci, am făcut la rândul meu rezumatul cercetării. Simionescu dădea aprobativ din cap și la un moment dat m-a oprit. ”Ai foarte multe date de laborator bine reprezentate și-mi place interpretarea lor. Spune-mi și mie, sunt observații de laborator făcute și în regim de 24/24 ore. Cum ai făcut să urmărești toți parametrii? Ai avut  ajutor?  Doar  nu  dormeai  pe  scaun  lângă instalație?!”  ”Eu  am  urmărit  totul  personal  având condițiile oferite de Domnul Profesor Cocheci. Stăteam în laborator cât era necesar măsurătorilor și mă relaxam în  Cabinetul  Domnului  Profesor.  Aveam  cheile Cabinetului  a  cărui  ușă  dădea  în  laboratorul  de cercetare și la nevoie și dormeam pe o canapea foarte comodă,  cu  un  deșteptător  alături.  Nu  am  lăsat supravegherea pe mâna altuia…” ”Măi Vasile, ăștia sunt viitorul cercetării, cu plete cu tot.” Am ieșit val-vârtej, Babi după mine, m-a mai pupat o dată și a adăugat: ”Să mergem la castane cu frișcă, mi-e foame…” Și am plecat în Fabric, la cofetăria noastră, felicitându-ne reciproc pe drum.

A doua zi Cocheci ne-a chemat la el să ne spună că a înaintat  propunerea  pentru  repartizarea  noastră  la Catedră, pe post de asistent. De bucurie am sărutat-o în fața lui obținând un zâmbet și un ”Bravo!”. Au mai fost și alți colegi aleși de profesorii lor, dar totul s-a făcut cu calm, cu încetinitorul, și poate că așa a fost mai bine.

Am început să dăm zilnic târcoale Catedrei lui Cocheci cu o nerăbdare nedisimulată, în așteparea confirmării. N-a venit cum așteptam. În referatul cadrelor, cum am mai  amintit  mai  sus,  tov.  Ijac,  șeful  necruțător  al Serviciului  de  Cadre  al  Institutului,  a  consemnat respingerea, la amândoi. Sus, în dreapta referatului, a adăugat de mână, o ”lămurire” imbecilă pentru Șeful Catedrei:  ”Amândoi  au  câte  ceva  negru  la  dosar!” Cocheci a sărit în aer. L-a sunat pe Ijac, i-a ascultat argumentele și i-a replicat că va rezolva pe altă cale. Argumentele erau cele știute: eu fugit din Basarabia, ea cu tatăl plecat în 1943 cu nemții pe front și stabilit în Germania  după  un  prizonierat  în  Franța.  Cocheci  se baza  pe  Asul  lui  din  mânecă.  Academicianul Murgulescu,  savant  recunoscut  pe  plan  mondial  în domeniul Chimiei Fizice, Ministru al Învățământultu îi era naș. L-a sunat și a rămas stupefiat.

”Vasile dragă, orice în afară de cadre! Nimeni nu poate trece  peste  Cadre!…”  Restul  au  fost  schimburi  de amabilități între naș și fin…

”Copii, nu pot face nimic! Sunt bulversat…Poate apare ceva schimbare în sistem…E absurd ce se întâmplă…Să țineți legătura cu mine…” Ne-a îmbrățișat la plecare.

Au  urmat  zile  cu  multă  amărăciune.  Visul  clădit  pe intențiile  unui  profesor  universitar  s-a  prăbușit  ex abrupto. Trebuia să luăm drumul celorlalți colegi și să mergem  la  București,  la  Ministerul  Chimiei,  pentru repartiții. Ce să cerem, ce ni se va da?! Erau întrebările obsedante. Știam că vom rămâne ”împreună”, cu orice preț, dar unde?

Plecarea la București, la Ministerul Chimiei, s-a soldat cu un eșec. După zile de deliberări, zile în care Babi a stat la o prietenă, iar eu, confortabil la Gara de Nord, la Clasa a II-a, am ajuns și în fața sbirului, ministrul adjunct Sorin.  Fără  menajamente  ne-a  pus  în  față  listele  cu repartițiile și ne-a luat pe rând la munca de lămurire. ”Sunteți tineri ingineri chimiști, țara are nevoie de voi acolo  unde  sunt  probleme.  Industria  chimică  este  în plină dezvoltare, veți învăța, veți prelua de la cei mai în vârstă. Locurile nu se negociază. Întrebări?” ”Bla, bla, bla…” ”Ce anume?!” răsunase vocea lui Teoran. ”Păi, tovarășe ministru, pe noi nu ne întrebați? Și dacă nu acceptăm repartiția?…ce ne faceți?!, Domnule…” ”Fără repartiție nu vă angajează nimeni și nu mai aveți ce face cu diplomele! Punct! Treceți pe la secretariat și vă luați repartițiile. În trei luni vă prezentați la locurile de muncă!” De  la  rozul  studențesc  am  trecut  brusc  la  negrul ingineresc.  Ne-am  învârtit  prin  cartier,  am  luat-o  pe Dionisie Lupu și ne-am așazat pe băncile unui părculeț de pe lângă Biserica Evanghelică. Ne uitam unii la alții și nu deschideam gura. Un mare semn de întrebare atârna deasupra  capetelor  noastre,  ceva  în  genul  sabiei  lui Damocles. Ne-am întors la Timișoara dar, poate pentru prima dată, ”împreună” al nostru a intrat într-un fel de criză  de  stare.  Întrebările  fără  răspuns  generau  alte întrebări fără răspuns. ”Mă gândesc să merg la Arad să văd ce pot face rudele, în special vărul meu Titi, inginer la Vagoane Arad.” ”Eu merg la Oradea să văd dacă nu pot aranja ceva la Combinatul de Alumină. Relații n- am…” Am plecat dărâmați. Nu concepeam o despărțire, nici  măcar  temporară.  N-am  primit  nicio  veste  de  la Arad, nici eu nu aveam ce să-i transmit. Într-o zi ne-am pomenit cu Dima al nostru. Venea de la Sovromul de la Petru Groza, Șteiul de astăzi, unde era angajat pe post de interpret. ”Bob, vino la ”Kvarțit”, angajează tot felul de tineri specialiști, au laboratoare, se construiește, se fac locuințe…numai  că,  dacă  vrei,  trebuie  să  mergi  la București, La centrala Sovromkvarțitului.” Am scris la Arad și am plecat la București. Aveam inima cât un purice, am sunat la centrală, pe Dionisie Lupu 68, și am intrat la Directorul General, Tarasov.

”Cu ce te pot ajuta, maladeț?” Și am început să mă prezint,  adică  să  mă  bâlbâi.  ”Baris,  vorbești  bine rusește. Vrei să lucrezi la noi? Avem nevoie de chimiști.” Recunosc,  am  înviat.  M-a  servit  cu  o  cafea  mare, fierbinte, de care nu m-am atins decât la plecare. Când am vrut să iau ceașca, mâna a tremurat ca un perforator cu repetiție. Am retras mâna discret, nu destul de discret ca să nu-mi dau seama că zâmbise și el, tot discret. ”Și care-i  problema?  Batem  palma?”  Atunci  i-am  relatat povestea cu repartițiile de la Ministerul Chimiel subliniind atitudinea  ministrului  Sorin.  ”Stai  așa,…Olga  dă-mi ministerul chimiei, cere-l pe tovarășul ministru Sorin.” Olga era secretară și interpretă. În clipa acea am ridicat mâna, un fel de ”stați!” ”Ce-i te-ai răzgândit?!” ”Nu dar sunt logodit cu o colegă, tot inginer chimist…ce fac?” ”Dă-mi numele fetei…cum?!, ce nume e ăsta?” ”Este nemțoaică,  din  România…”  ”Dacă  vă  angajez,  mă chemați  la  nuntă!”  Ascultând  convorbirea,  siguranța șefului sovietic pe de o parte și presupusa supunere a ministrului român, am înțeles care era adevărata relație dintre ”stăpân” și ”supus”. ”Baris, mergeți pe șantier, vor primi numirile voastre și fiți sănătoși…este multă treabă de făcut!” O strângere de mână, nu înainte de a-mi fi băut cafeaua, fără să vărs nicio picătură. O telegramă cu ”Vino la Timișoara” ne-a adus în orașul iubit pe care ne-am  grăbit  să-l  considerăm  orașul  viitorului  nostru. Trebuia să ne despărțim de orașul unui vis împlinit, dar întrerupt  de  nedreptate.  De  data  aceasta  sintagma buclucașă a unchiului Alex, cea cu ”N-a fost să fie” a avut un efect deprimant asupra noastră.  Porneam în viață cu încrederea sfârtecată.

VA URMA, cu ajutorul ”Lui Doamne Ajută!”

 

 

Cap.11  

Ne-am  întâlnit  la  Timișoara.  Nici  nu  putea  fi  altfel. Trebuia  să  ne  luăm  rămas  bun  de  la  ”toți”  și  de  la ”toate”. Cei toți la care m-am referit, majoritatea, au luat- o care încotro. Huzurul anilor de student luase sfârșit. Puțini erau cei care au rămas pe loc și cum ”egoismul” nu așteaptă o invitație specială, au dispărut, cu voie, sau fără  de  voie.  Cele  toate  erau  la  locul  lor,  parcă, așteptându-ne. Am umblat toată ziua împinși parcă de ceva forță ocultă care ne amintea de zilele bune. Ne-am dus pe Telbisz, la amfiteatru, ne-am dus la Palatul Loyd,  la sala de Desen Tehnic cu ale sale inegalabile mese, parcă,  special  făcute  pentru  Poetzi,  am  luat-o  de-a lungul  Begheului,  prin  parcuri,  am  ajuns  la  Piața Domului, era destul de rece, dar noi habar nu aveam, am intrat în Fabric, la cofetăria cu piure de castane cu frișcă, ne-am întors la Dom, am intrat și ca de obicei, eu am  stat  în  ultimul  rând,  iar  Babi  s-a  rugat  în  fața Sfântului Anton cu Pruncul și, în final, obosiți și triști am mers  la  locuința  mea  cu  amintiri.  În  loc  să  ne îmbrățișăm, să ne sărutăm, am pălăvrăgit toată noaptea despre Ștei, eu prezentând în culori roze cele aflate de la fratele meu, ea lăcrimând discret. La un moment dat i- am sorbit cu un sărut lacrima ce se prelingea și am provocat, fără să vreau, cascada. Lacrimile au curs în voie, printre sughițuri.

Am plecat, ea la Sântana, eu la Oradea urmând să ne întâlnim la ai mei pentru pregătirea plecării. Fratele ne aștepta la Ștei cu repartiția pentru o cameră în baraca de pe malul Crișului Negru. A venit la Oradea, a făcut furori printre ai mei cu al său chip și atitudine jenată, n-a vrut să rămână să doarmă la noi și a trebuit s-o duc la Tușa  Mațuș  și  Unchiul  Ionel.  O  atmosferă  puțin stânjenitoare, o retragere a femeilor pentru lămuriri și o întrebare  a  unchiului:  ”Joci  șah?”…”Da,  îmi place…”…”Când  ai  să  ai  chef,  vino  la  noi,  am  totul pregătit…Să știi că sunt destul de bun…”

Așa avea să fie în viitorul apropiat. Jucam până când scorul final îi era favorabil. O căsuță modestă într-un mic rai de verdeață.

 

 Seara m-am întors la ai mei înconjurat de superlative la adresa ”logodnicii”, după prima vizită.

Am plecat la Ștei cu autobuzul pentru a cunoaște mai bine traseul. De tren eram sătul și aveam să-l ocolesc în anii ce au urmat. Drumul ne-a plăcut în urcușul său lent, dar continuu, discret, dar suficient pentru a ne avertiza că ne îndreptăm, încet-încet, spre ceea ce eu știam din adolescență, spre Apuseni, mândria bihorenilor. ”Orașul” Ștei, respectiv Petru Groza, așa cum l-am apucat noi, situat în dreapta Crișului Negru, la o altitudine medie de cca. 250m, la 80 km de Oradea, 10 km de Vașcău sau Nucet și vreo 20 km de exploatarea minieră Băița cu celebra mină Avram Iancu. Șoseaua dintre Ștei și Băița Bihor era asfaltată permițând un continuu dute-vino al basculantelor  încărcate  cu  un  minereu  de  uraniu considerat unic în lume pentru conținutul său ridicat în uraniu.  Sovrom  Quarțitul  a  fost  o  adevărată  mană cerească  pentru  Uniunea  Sovietică,  mană  care  a restabilit echilibrul între țările posesoare de zăcăminte radioactive. Toate aceste ”informații” le-am primit înainte de a poposi pe acel șantier în continuă desfășurare, de la frățiorul meu mai mare, dornic de a ne încuraja și mai ales de a ne atrage. Și a reușit. La acea vreme lumea habar nu avea de radiații, de contaminare radioactivă, de problemele de protecție. Noutatea domeniului era, totuși,  atrăgătoare  pentru  niște  inginerași  nevinovați, visând să se acopere cu gloria priorității printre nefericiții lor colegi aruncați în iadul chimic al unor centre de tristă amintire ca Zlatna, Turda, Târnăveni. Cuvântul ”nuclear”  începea să aibă nu numai atracție, dar și greutate, la noi. Am fost preluați cu îmbrățișări și duși la camera repartizată în baraca unde se instalaseră, de peste doi ani, Dima, devenit Mircea, și minunata lui soție Florica, de prin locuri, din Săliștea de Bihor. Da, baracă am spus. O construcție din scânduri de brad, lungă cât ținea coridorul care o stăbătea împărțind-o simetric în două. Construcția, nici acuma nu-mi vine s-o numesc baracă, era cocoțată pe un schelet de piloni, grinzi tot din lemn de brad, la circa 1m, și mai bine, de sol, cu scări fără balustradă, bine fixate, la cele două intrări în edificiu, la doi pași de albia Crișului Negru. Apă repede, venind din Apuseni, cristalină pe timp de secetă, învolburată de ploile montane, devenită furioasă și umflându-se în pene pentru a cuceri suprafețe întinse de pe ambele maluri ale râului, și lăsând impresia unui lac nesfârșit, pe care baraca plutește liniștit, fără tangaj, bine proptită în sol prin pilonii de sub ea. Și încă un amănunt dezolant, ca și cum numai asta mai lipsea, un closet, WC ar suna prea pretențios, la vreo 10 m apropiere. Dar astea erau doar primele constatări, ca să nu le spun surprize.

O cină bogată, o țuică de Bihor și un pahar, două, de vin roșu de la gospodar, au încercat să estompeze cât de cât impresiile de instalare. Pe la miezul nopții oboseala și-a spus cuvântul și am fost conduși în camera care urma să devină locuința noastră. Pentru câtă vreme? Nu știu  ce  gândea  Babi,  dar  eu  am  cochetat  cu  ideea renunțării cam tot restul nopții. Spre dimineața, simțind că nu dorm, m-a întrebat: ”Crezi că vom rezista?!…” ”Nu uita  că  suntem  împreună  și  asta  este  cel  mai important…” Dimineața am primit micul dejun și cafeaua pe  o  tavă  adusă  de  Florica.  Era  primul  gest  de înțelegere  și  încurajare.  La  Direcție  totul  era  pregătit pentru  întocmirea  formelor  de  angajare.  Totul  ca  la moară,  șnur,  inclusiv  angajamentul  de  păstrare  a Secretului de Stat. Totul era secret! Cam sec pentru noi, dar acceptabil ca fel de ”punere la punct”. Eram tratați ca ingineri și asta ne oferea, cât de cât, o satisfacție, prima de acest fel. ”Eu sunt un fel de Șef pe aici, când aveți  ceva  probleme  veniți  la  mine,  direct…Sunt tovarășul  Kosteanoï…Acum  mergeți  la  casierie  să ridicați  un  fel  de  primă  de  instalare,  echivalentă  cu salariul de stagiar, 900 lei, fiecare. După aceea mergeți să  cunoașteți  șantierul,  orașul  în  construcție.  Aveți legitimațiile de Laborator cu care vă puteți apropia de orice  obiectiv  în  afara  celor  în  care  nu  vă  lasă  să intrați…Peste vreo două zile puteți să vă prezentați la Laboratorul Central. Vor primi actele de angajare. Barís și  Margaríta,  frumos  sună…V-ați  aranjat  bine  cu locuința?” ”Mdaaa!, cam sinistru la baracă…” ”Temporar, nu vă lăsăm mult timp acolo…construim, construim…”

Răul cunoscut de ieri, parcă, se mai atenuase. Prime de instalare, salariu cu peste 50% peste salariile de stagiari din  industria  chimică,  sprijinul  fratelui  și,  mai  ales  al cumnatei, distanța relativ mică până la Oradea, și cu Beiușul și mai aproape și el, ritmul alert al construcțiilor de locuințe. Erau speranțe certe pentru viitorul apropiat. Cât  de  apropiat,  aveam  să  simțim  prin  proprie participare și apreciere. Și am luat taurul de coarne.

Apropo de taur, să nu uit când va veni vremea pățaniilor.

Am  luat-o  agale  din  Piața  Palatului  Administrativ,  pe ceea ce se profila a fi cea mai importantă stradă în devenire, strada Lenin. Asfaltul era turnat, o stradă largă echivalentă cu ceea ce numim patru benzi, cu trotuare conturate, cu puieți de plopi pe ambele părți. Câteva blocuri mici terminate la fațadă și, cumva grupate într-o zonă  definită,  vile  prefabricate,  produse  în  RDG. Cochete,  cu  două  nivele,  toate  în  verde,  un  verde odihnitor. Aveam să aflăm că era un fel de cartier al specialiștilor sovietici. Imaginația noastră a luat-o razna, pe  loc,  schițând,  fiecare  în  parte,  un  viitor  aproape romantic, într-o vilă doar a noastră. Gândeam și visam ”împreună”, un termen ocolit cu ostentație în primii ani de studenție. Acum suna bine! Am trecut pe lângă o construcție ce părea a fi viitoarea sală de sport. Ca dimensiuni promitea multe. Mai în spate un alt șantier în plină  desfășurare,  viitorul  bazin  de  înot.  Paralel  cu strada Lenin se profilau alte două străzi, gata asfaltate, cu trotuare bine conturate. Ceva blocuri mai măricele tronau  pe  dealul  Petrilenilor,  cartier  ce  urma  să definească  limitele  noului  oraș  Ștei,  de  unde  se desprindea șoseaua relaxării, cum aveam s-o numim, drumul spre civilizație, spre Oradea. Eram la doi pași de Laboratorul  Central  Ștei,  mai  bine  zis  Secția  de Laboratoare,  o  clădire  din  beton  și  cărămidă,  cu  un singur nivel, cu profil în  ”U”, cu o singură intrare în colțul de jos-stânga al Profilului. Cu geamuri mari zăbrelite ca pentru  a  marca  caracterul  ”Strict  Secret”  al  activității desfășurate. Misiunea cuprindea analiza fizico-chimică,  imagistică și mineralogică a minereului exploatat la Băița Bihor precum și a probelor geologice de prospectare. Baza  profilului  și  aripa  stângă  cuprindeau  întreaga activitate  analitică,  iar  aripa  dreaptă  găzduia  cel  mai important muzeu mineralogic nuclear din această parte a  lumii  ”nucleare”,  bucurându-se  de  exponate  cu adevărat  unice  pe  plan  mondial,  reprezentate  de bolovani cu ”nasturan”, la concentrații care au stârnit mirarea  științificilor  și  au  atras  interesul  major  al sovieticilor prezenți prin ”Sovrom Quarțit”. Era locul în care ventilația funcționa 24 din 24 de ore, aruncând în aerul  Șteiului,  printr-un  burlan  discutabil  de  scurt, atmosfera insuportabilă din muzeu. O vizită curentă nu putea fi prelungită la mai mult de unu-două minute. Nu teama te alunga ci amețeala care te cuprindea. Descriu aceste  amănunte  în  avans  pentru  a  face  înțeles specificul și condițiile în care se desfășura munca de laborator. Le-am constatat după intrarea în laboratoare, nepregătiți total în domeniul în care urma să lucrăm. La facultate  problema  radioactivității  în  general  și  a activității  nucleare  era  lecturată  precum  o  pagină  de istorie.  Chiar  și  instructajul  de  protecție  făcut  la  fața locului nu a excelat prin profesionalism. Șeful Protecției Muncii, inginer minier, strivit de problemele din minerit, considera Laboratoarele Analitice ca un loc de relaxare, de joacă la suprafață. Da, ne-am învârtit primprejurul noului nostru loc de muncă neîndrăznind să batem la ușă pentru o primară prezentare. Mai aveam două zile păsuire și, cu, sau, fără o motivare emotivă, am preferat să profităm de ultimele clipe de libertate. Am luat-o, cum se  spune  cu  ușurelul  și  obsedați  cumva  de  ce  ne aștepta la baracă, am luat-o încet spre ”casă”. Aveam nevoie de ceva ”antrenament” căci emoții aveam peste poate. În plus, eu aveam și remușcări. Eu am convins-o să accepte Șteiul și eram primul nemulțumit. Mircea și Florica se simțeau și ei vinovați. Din dorința de a ne avea aproape, nu ne-au avertizat asupra condițiilor de locuit. Așteptau și ei, dar așteptarea lor a durat cam mult.  Nopțile  erau  cele  mai  grele  perioade.  Ziua hoinăream, cu, sau fără treabă. Seara aveam nevoie de de un minim confort ori asta lipsea cu desăvârșire. I-am propus să renunțe, să plece la Arad sau la Oradea, iar eu să rămân până la rezolvarea problemei. Kosteanoï îmi  promisese,  dar  lucrurile  nu  păreau  să  aibă  o rezolvare rapidă. ”Nu plec, cum să rămâi singur?!…” Și am rămas amândoi.

Laboratorul a fost, întru-n fel, salvarea. Ne așteptau, aveau  nevoie  de  oameni,  sovietici  noi  nu  mai  erau așteptați,  încet,  încet,  românii  trebuiau  să  preia activitatea. Babi a fost instalată la o masă de laborator, utilată cu de toate pentru o activitate de chimie analitică clasică.  Cu  mine  a  fost  altfel.  ”Barís,  colegul  de  la Moscova nu mai vine. Va trebui să te descurci singur. Știi rusește, aici ai toată documentația, mergem să vezi lboratorul  tău  de  spectroscopie,  acolo  ai  lăzile  cu aparatura, încă nedesfăcute, vizavi de laborator ai un atelier mecanic cu un muncitor priceput, bun la toate. Am să-l anunț că este în subordinea ta. Asta-i tot. Te las să te obișnuiești cu gândul. Citește tot ce ți-am dat. În lăzi ai să găsești și prospectele și instrucțiunile. Te las că mă așteaptă femeile. Mă înțeleg cu ele, dar unde sunt multe femei, sunt și probleme. Margaríta înțelege rusa?”  ”Puțin,  de  la  școală…vorbește  germana, franceza,  maghiara…”  ”Oooo!,  eu  am  făcut  ceva germană la școală, dar nu prea am rămas cu ceva…De Margaríta  am  să  mă  ocup  personal…a  mai  lucrat undeva?” ”Nu, doar la facultate ca preparator…” ”Este foarte  drăguță!  Sunteți  buni  prieteni?”  ”Da,  suntem logodiți,  din  facultate…”  ”Frumos,  romantic…” Laboratorul meu era la baza profilului ”U” al construcției. Sala de Chimie Analitică era în aripa stângă. O sală enormă,  despărțită  în  două  de  un  șir  de  zece  Nișe ventilate, câte cinci, așezate spate în spate. Pe fiecare culuar astfel format se aflau câte cinci mese de lucru utilate cu toate accesoriile specifice. Pe una din aceste mese, a treia din șirul de cinci, Elena Petrovna, o femeie de circa 55 ani, Șefa Secției de Laboratoare, a instalat-o pe Marga și, mai mult prin gesturi decât prin vorbe, i-a explicat  cam  ce  avea  de  făcut.  Câteva  demonstarții, câteva stângăcii și un scurt verdict ”Devușca(fetițo) tu nu prea  lucrat  analize…Nicevo,  nicevo(nu-i  nimic,  nu-i nimic)…Eu nu știut mai mult…”

N-a fost un dezastru aprecierea, dar Babi a mea s-a șifonat  un  pic.  ”Lasă  că-i  demonstrez  eu  pentru Devușca…” Una peste alta treaba a mers bine, chiar  bine de tot. Aprilie se anunța frumos, însorit. Munca la laborator ne-a copleșit pe amândoi. Babi înghițea toate sfaturile,  îndrumările  Elenei  Petrovna,  cucerind-o  prin îndemânare și respectarea instrucțiunilor de lucru. Cu o memorie  prodigioasă  și  o  putere  de  concentrare  de invidiat,  cel  puțin  pe  mine  mă  enerva,  reținea  orice amănunt legat de tehnica de lucru. Șefa era încântată și se așeza lângă ea profitând de orice clipă de libertate după care jinduia. Progresul era evident. La mine era altfel. De domeniul spectroscopiei aplicate nu prea știam mare lucru. Din Fizica Optică a lui Cișman am cules doar povești bune de speriat un nevinovat. Trebuie să recunosc faptul că rusa m-a salvat în mare măsură. La acea  vreme,  rușii,  prefer,  totuși,  să  spun  sovieticii, traduceau tot ce apărea în lumea largă și nu aveam cum să apreciez rolul lor în redactarea lucrărilor științifice. Mi- am băgat nasul până-n gât în lucrarea lui Rusanov și bine  am  făcut.  Mai  târziu  aveam  să  aflu  că  era corespondentul  americanului  Ahrens,  cu  care colaborând,  au  obținut  recunoașterea  unanimă  de Părinții  Spectrografiei  din  lumea  geologiei  și  a mineritului. Am beneficiat și de traducerea în rusă a lui Ahrens. Am început să mă dumiresc fără să fi pus mâna pe  un  spectrograf  sau  spectrofotometru  de  emisie. Citeam mult, luam notițe, apucam noaptea în laborator, încă impropriu numit așa, visând la ziua în care voi scoate la iveală conținutul ascuns al lăzilor cu pricina. Au mai trecut zile bune iar aprilie ne-a arătat și o față mai puțin prietenoasă. La munte, în Apuseni au început  ploile. Apele râurilor au pornit năvalnic la vale iar Crișul Negru de lângă baracă, a luat-o razna. Am primit ceva pelerine și cizme înalte, cam prea înalte pentru o femeie de  statura  Margarítei.  Ziua,  ca  ziua.  Spectacolul  era fascinant. Să vezi, cât vezi cu ochii, zona din jurul nostru transformându-se într-un imens lac. Mai puțin liniștitor a fost odată cu lăsarea întunericului. Locatarii cu state mai vechi, nu păreau panicați, știind din experiență, că la caz de nevoie, armata va veni să ne scoată din încurcătură. Ne-am culcat ca toată lumea, dar nu pentru a dormi. Așa ceva nu era posibil. Zgomotul ploii, mitraliind parcă acoprișul barăcii pe un fond de susur continuu al apelor în creștere, te îndemna mai mult la echiparea cu cizme, decât la odihnă. Ne-am întins pe patul dublu, am îceput să vorbim în șoaptă, așa ne-a venit, încercând câte o glumă  neavenită.  Margaríta  mea,  din  curiozitate,  sau frică, a început să lopăteze cu brațul lăsat la podea. ”Am impresia că se umezește…o fi ajuns apa la noi…hai să ne sculăm…” ”Până nu a ajuns apa la saltea putem rămâne  în  pat…după?!…potopul…”  ”Ți-e-ți  arde  de glumă…la  înălțimea  ta,  oricum  ai  să  rămâi  cu  capul afară…eu ce mă fac?!” ”Te iau în brațe…cam de mult n- am mai făcut-o…” ”Tu ești chiar lud…Chiar că m-aș duce la mama…așa stagiatură, mai va!” Glumă, neglumă, dar apa a pătruns bine în baracă. Se apropiau zorile și, încă, nimeni  nu venise să ne ”salveze”. Lumea a ieșit  pe coridor la sfat. Vorbeau toți, toți având câte o propunere pe care o susțineau fără să se asculte. Florica, mai tăcută din fire, ne-a făcut o vizită. ”Babi, nu fii speriată!

 Am mai trecut noi prin ceva asemănător și baraca nu s-a  mișcat din loc. Bună precizare! Dimineața vor veni să ne scoată  pe  uscat.  Mă  duc  să  pregătesc  dejunul  și cafeaua…mă întorc.” Și au venit, băieți tineri și voinici și au luat femeile pe sus și le-au depus pe uscat. Cum apa începuse să se retragă, au mai făcut o treabă bună. Au făcut un coridor din scânduri groase, dulapi cum li se spunea, între baracă și budă. Nu merita alt nume după cum  arăta  după  inundație.  Ne-am  dus  să  predăm cizmele și pelerinele la un punct militar administrativ și am pornit-o agale spre laborator. Toată lumea aflase de aventura  noastră  nocturnă  și  poveștile  nu  mai conteneau. Elana Petrovna a sunat la Kosteanoï și cu autoritatea de care se bucura l-a avertizat că nu vrea să piardă așa două cadre de nădejde. Ce putea răspunde? ”Liniștește-i că se rezolvă curând…” Și ne-a liniștit, mai mult de o grămadă. Cunoșteam situația, am venit la Ștei de bună voie, am hotărât să răbdăm. A fost o atitudine caracteristică Margarítei. Nu concepea să recunoască eșecul,  iar  celelalte  avantaje  oferite  la  angajare  au primat și ele. În plus, dușurile și grupurile sanitare de la laborator ne-au ajutat mult. Era vorba de o reașezare a ”priorităților” personale și ne-am străduit.

Viața la laborator a continuat mai mult decât mulțumitor. Margaríta a progresat impresionând-o pe experimentata chimistă reprezentată de, din ce în ce mai simpatica, Elena Petrovna care se străduia să învețe româna și chiar ceva germană, pentru intenția de a merge în RDG. La mine lucrurile au luat mult așteptata întorsătură. M- am hotărât peste noapte să atac aparatura. Și, Slavă Domnului,  era  destulă.  Lăzile,  prin  dimensiunea  lor, păreau înspăimântătoare. L-am chemat pe Țigănușul de la  atelierul  mecanic,  impresionat  de  câte  lucruri  de atelier stăpânea. De la strung la prelucrarea sticlei în flacără nu lipsea nimic din repertoriul lui de tehnician virtuos. ”Adu scule și hai să desfacem lăzile. Acum știu ce conțin, dar n-am lucrat niciodată cu așa ceva, așa că trebuie  să  ne  descurcăm  singuri…”  ”Domnu  inginer, scuzați, tovarășe inginer, abia aștept să văd ceva nou. Nu vă temeți știu să deschid lăzi fără să aduc pagube aparatelor  din  interior…”  Și  am  început.  Și  era  chiar priceput.  Nu  folosea  ciocanul  sub  nicio  formă. Șurubelnițe de toate dimensiunile, leviere, dălți. Simțea lada în complexitate ei protectoare. A scos capacul, a desfăcut  pereții  laterali  și  mi-a  arătat  victorios  primul spectrograf din viața mea. Era cel mare, un specrograf de  emisie  cu  mare  dispersie  optică.  Toate  părțile ”gingașe”  erau  protejate  cu  tot  felul  de  tampoane  și dispozitive antișoc. Cum pofta vine mâncând, am atacat și lada ceva mai mică, în același stil prudent, scoțând la iveală cel de al doilea spectrograf, cu dipersie medie. Ambele  fabricate  în  URSS.  Două  lăzi  mai  puțin impresionante au adus câte un generator de scâteie și arc pentru fiecare spectrograf.  Până seara a ieșit la suprafață  și  Microfotometrul  și  Fotometrul  cu  flacără. Mai erau un fel de valize conținând tot felul de accesorii. Toate arătau nou-nouțe, că nu-ți venea să te atingi de ele, și nu de teamă, ci din respect. Primul pas era făcut.

 A doua zi am mai chemat niște muncitori din curtea laboratoarelor  pentru  a  pune  aparatele  pe  mesele dinainte pregătite. Nu era de glumă să ridici ditamai spectrografe.  Cel  care  urma  să  vină  știuse  ce  să comande și asta m-a scutit de multe. Prevăzuse totul ca pentru  sine.  Spectrografele    au  ajuns  pe  mesele  de lucru, Microfotometrul în camera obscură, și ea pregătită din timp, iar Fotometrul cu flacără, într-o încăpere de mai mici dimensiuni. Țigănușul și muncitorii s-au retras iar  eu,  am  rămas  singur,  plutind  în  necunoscut,  cu satisfacție, dar și cu emoție, ca să nu-i spun teamă. Acum mi se pare comică atitudinea mea din acea zi. Până seara târziu am rămas să mă învârt, aparent fără rost, printre minunile ce aveau să-mi hotărască viitorul. Ca să nu mă deranjeze, Marga a preferat să rămână la masa ei de lucru. Era mulțumită de ea, dădea rezultate foarte bune la probele test și, după un timp record, de scurt, vreau să subliniez, a fost aleasă pentru analizele de control. O astfel de încredere era mai mult decât se așteptase. Era rezultatul promisiunii ce-și făcuse după acel  descurajant  ”devușca”  spus  la  prima  încercare practică, de către ”Șefa”.

”Acasă”, buna noastră protectoare, Florica ne aștepta cu cina pregătită. Mina noastră de satisfacție, a mai atenuat din teama stârnită în cei doi, cu ocazia inundației. Chiar se temuseră că ne vor pierde. De fapt, și noi doi, oricât eram  de  ”împreună”,  trecuserăm  prin  clipe  de nehotărâre,  speriați  de  așa  perspective.  Când  ne-au auzit glumind, sufletele lor și-au regăsit locurile părăsite  la prima experiență de viață a doi lipsiți total de orice orientare,  care  încă  mai  gândeau  și  judecau  ca  la Timișoara.

”Babi, ce facem cu căsătoria? Te-ai gândit? Ar trebui să tragem o fugă la Oradea să ne sfătuim. Vremea aleargă și poate cu o tapalama la mână vom avea mai multă șansă cu locuința. Nu mă mai poate bate gândul unei plecări.  Aici  sunt  o  serie  de  avantaje  care  nu  pot  fi neglijate și, în plus domeniul este foarte atractiv și de viitor. Trebuie programat și la Sfatul Popular și la voi, la biserică. Și o masă festivă pentru rude, trebuie trebuie programată și ea la un restaurant. Ce zici, pe când?…” ”Știu eu?…când se face timpul frumos, prin mai, iunie. Mi-e groază de tevatură. Să mergem la Oradea, dar să-i scriu mai întâi lui Mami. Să mai adunăm și ceva bani, nu? La Oradea are cine să se ocupe. Ai tăi, tușa și unchiul, să mai vedem…”

De discutat am discutat, dar practic n-am hotărât nimic. Eram  și  prea  absorbiți  de  laboratoare  unde  treburile începuseră să meargă, dar trebuia pedalat non stop. La chimia  analitică  treaba  mergea  chiar  bine. Recunoaștere, apreciere, încredere. Era ceva pentru un început de la zero.

La  Spectral,  era  mult  de  lucru  cu  descifrarea prospectelor și instrucțiunilor de instalare. Erau, totuși, aparate sofisticate pentru acea perioadă de la noi. Un spectrograf  mediu  era  la  Universitate,  la  catedra  de Fizică. Am dat un telefon la catedră, am vorbit cu un conferențiar,  s-a  lăudat  mult,  s-a  oferit  să  vină  în delegație  la  Ștei,  dar  mai  încolo,  în  vacanța studențească de vară. Pentru moment am lăsat-o baltă și am început să mă ”joc” de unul singur cu descifrarea și punerea în funcțiune. Odată toate instalate la locurile preconizate de cel de la Moscova, am început, cu ochii în prospect, punerea în funcțiune, de probă, bineînțeles, a Spectrografului de mică dispersie optică. Recunosc, a fost o joacă ghidată, dar făcută cu deosebită atenție. Totul a mers ca pe roate, am început să mă dumiresc din mers, cu atenția încordată, dar fără chibiți. Mare lucru  să  nu  te  bată  nimeni  la  cap.  A  ieșit  prima spectrogramă  pe  o  placă  foto-spectrală,  dar, neprevăzutul  nechenat,  și-a  făcut  apariția  în  camera obscură unde lipsea, din vina cui?, a mea, căci uitasem să fac rost de chimicalele  pentru revelator și fixator. Știam că lucrez cu plăci foto, dar am uitat să mă și echpez pentru asta. Eram mort de curiozitate, dar lipsit cu desăvârșire de orice șansă, la o oră de seară, când totul  era  închis.  Dezamăgire,  amânare  și  nelipsita sintagmă a unchiului Alex ”N-a fost să fie”. Ca țiganul la mal. Am spus-o cu voce tare și am primt o replică pe măsură de la Țigănuș…”Nu-i adevărat, țiganii știu să înoate!…”

 

VA URMA, sper…

 Cap.12

 

Primul pas, la prima oră, a fost la magazinul central, un universal în felul său, de unde am alergat la laborator. Chiar  că  mă  înecasem  ca  țiganul  la  mal.  Să  obții spectrograma  dar  să  n-o  poți  vedea  din  cauza  unei emulsii fotografice năbădăioase care nu se dezvăluia decât ”revelată”! Toată noaptea am visat la cum o să fie, dar satisfacția reușitei nu poate fi comparată cu niciun vis. Placa revelată, fixată și uscată cu grijă, privită la Microfotometru,  în  semiobscuritatea  camerei  obscure, mi-a arătat un spectru al fierului de toată splendoarea. Era  primul  spectru  obținut  în  scurta  mea  carieră  de inginer, deci nu putea fi decât grozav. Singurul termen de  comparație  era  doar  spectrul  parțial  observat  cu ochiul  liber,  privind  de  pe  poziția  casetei  cu  placa fotografică. Am spus parțial observat deoarece ochiul nostru nu decelează liniile spectrale din ultraviolet. Dar să revin la succesul obținut pe care l-am împărtășit pe loc cu Țigănuș. Tipul era un entuziast care m-a luat în brațe, m-a sărutat și, ceea ce n-am putut prevedea, mi-a dat peste mâna în care țineam trofeul. Placa a ajuns într-o  clipire  jos  și  a  crăpat  în  zeci  de  componente inutile.  Nu-l  voi  uita  niciodată  pe  Țigănuș.  Bucuria victoriei s-a metamorfozat într-o dezolantă înfrângere. ”Domnu inginer, tovarășu Boris, ce ne facem?!” ”Simplu, acum  că  știm  că  aparatul  funcționează,  repetăm  experiența…” ”Păi cum?!…aparatul n-a pățit nimic?!” ”Păi tu, adică noi, n-am spart aparatul, am stricat doar o placă  foto…hai!…la  treabă,  dar  stai  mai  departe  de mine…bucuria  și  îmbrățișările  după  ce  închidem laboratorul…” Ei, n-a fost singura boacănă, dar mi-au prins bine pentru că am învățat mult din ele.

M-am dus pușcă la Șefa să-i raportez primul succes. S- a repezit la mine, dar m-am ferit la timp. Experiența câștigată m-a scutit de o nouă surpriză. ”Ce te-ai speriat așa?!…ai sărit ca ars…nici nu știai ce aveam de gând…” ”Ba!,  știam  ce  se  poate  întâmpla…”  Și  ca  să-i  curm nedumerirea, i-am relatat povestea cu Țigănuș. A râs copios, de fapt am râs amândoi. ”Dă-i bătaie!, aștept să ne ajuți cu analizele spectrale…sunt o comoară pentru noi chimiștii de la analitică…și geologii îți vor face curte.”

Cum pofta vine mâncând, zilele ce au urmat au fost copleșitoare.  Prins  de  nebunia  chefului  de  lucru  am atacat în paralel conținutul din toate lăzile. Trebuia să știu exact la ce să mă aștept. Planul meu de lucru, de fapt nu aveam niciun plan, haotic în aparență dar dătător de  satisfacții,  cu  Țigănuș  lângâ  mine,  a  prins  viață. Celălalt  spectrograf,  cel  cu  mare  dispersie, microfotometrul,  spectroproiectorul,  generatoarele  și Flamfotometrul, parcă se luau la întrecere pentru a mă cuceri. Munca grea, istovitoare uneori, mă deturna de la obsedanta problemă a locuinței. Aici chiar că am avut noroc cu Babi. Parcă molipsită de nebunia mea, s-a cufundat  în  studiul  analizei  chimice  complexe,  în experimentarea metodelor ”sovietice de analiză”, aiurea, nu erau cu nimic mai sovietice decât cele aplicate în chimia  analitică  a  minereurilor  radioactive  pe  plan mondial, probe în care uraniul era însoțit de un sfert din elementele Tabelului lui Mendeleev, elemente rare cu care, noi românii nu ne-am prea întâlnit prin unitățile de specialitate. Așa a înțeles termenul de ”Minereuri de Elemente  Rare  și  Radioactive”  care  însoțea  în  antet documentația Sovrom Quarțitului. Cu ambiția trezită de acel nevinovat ”devușca” cu care o apostrofase Șefa, Babi a devenit inaccesibilă. Trecea pe la ”Spectro” doar când descifra metodele de lucru puse la dispoziție în limba rusă. ”Măi, nu te mai speti așa că avem de gând să rămânem aici până la saturație…” ”Lasă că-i arăt eu ce poate ”fetița” asta. Auzi, tu, devușca!?” ”Păi, fii fericită că  arăți  ca  o  fetiță…tu  nu  ești  ”sovietică”,  tu  ești  o minunată corcitură de nemțoaică-româncă…ascultă-mă, că știu ce spun…patru ani de ”studii” m-au făcut expert în materie…”

Aprilie a zburat ca vântul, maiul a intrat cu problemele lui, a trebuit să ne gândim și la statutul de familiști. Ne- am luat inima în dinți și am aterizat la Oradea unde era și Mami în vizită la Tușa Mațuș. Dacă aș fi putut aș fi cumpărat un certificat de căsătorie numai să scap de tevatură. Cerere oficială în ”Consiliul” patronat de Mami, unde toți aveau un cuvânt de spus, adică tușa și unchiul, condiții ”sine qua non” pentru ceremonia religioasă, la romano-catolici,  angajamentul  botezării  copiilor  în această religie, no comment, masă festivă în famile, cu rudele  în  devenire,  vreau  să  spun,  la  Restaurantul Central de lângă Teatru, u.s.w…Te du, frate, cu Babi la braț,  la  ai  mei,  părinții  și  două  surori,  la  raport  și ”acceptare”. Ce acceptare?! Erau atât de fericiți să mă vadă fericit încât nici nu prea au ascultat pomelnicul condițiilor. Babi a devenit pentru toți Babuți. Se uitau la ea ca la o vitrină cu bijuterii, mângâind-o cu privirile și acoperind-o cu vorbe de încântare care mai de care. Era într-o sâmbătă, iar pentru duminică am invitat-o pe Mami la  masă  în  vederea  atestării  înțelegerii  pe  care  am numit-o ”Înțelegerea de pe Strada Castanilor”. S-a ales și data. Avea să fie de 24 iunie și a fost. Babi s-a dus cu Mami la tușa să doarmă, i-am zâmbit lui Babuți, la care s-a strâmbat la mine, cu toate că i-am zâmbit nevinovat, ca pe vremea lui ”împreună” de la Timișoara.

Luni am luat autobuzul spre Ștei, aveam învoire așa că am  profitat  să  stăm  undeva  în  liniște,  pe  malul năbădăiosului Criș Nergru, să facem puțină ordine în gândurile noastre. Și erau multe. Gândurile erau logice, dar se împiedicau de ”insolubila” problemă a locuinței, a confortului  după  care  jinduiam.  Eram  noi  tineri,  dar aveam și pretenții. Ne simțeam cam cum se simțeau cei plecați  ”voluntari”  să  construiască  socialismul  pe șantiere ca cele de pe Valea Jiului. De acolo răzbea doar ”entuziasmul”, nu și mizeria în care se scăldau eroii neamului.  Locurile pe unde ne spălam amărăciunea erau mai mult decât frumoase. Pe măsură ce te depărtai de albia Crișului, intrai în raiul arborilor, nu pitici, dar nici prea mari, de un verde de primăvară, aruncând umbre  ispititoare pentru popas, pentru visare, pentru liniște, pe care nu îndrăzneam s-o tulburăm cu un viu grai încărcat de nemulțumiri. Era locul unde ne încărcam nu doar plămânii cu aerul proaspăt și răcoros, dar și cu puterea de  a  lua  viața  așa  cum  era,  sinuoasă,  plină  de neprevăzut.  Aveam  aliat  tinerețea  noastră,  amintirea unei copilării presărate cu bune, dar, mai ales, cu rele. Nici unul din noi nu putea să ignore ”pățaniile” copilăriei. Mie  îmi  ajungea  coșmarul  coloanei  de  deportare,  cu mama muribundă, cu blestemul nagaicelor cu care niște figuri asiatice, calmuce, în goana de neoprit a cailor, șfichiuiau aerul îndemnând la iuțirea marșului. Că s-a terminat cu o minune, și acum o consider Divină, când atacul  aviației române, confundând coloana deportaților cu  o  retragere  în  marș  a  trupelor  sovietice,  a  făcut prăpăd cu focul mitraliilor. Calmucii au luat-o la goană, o parte au rămas înțepeniți alături de trupurile deportaților, mușcând țărâna Basarabiei, pentru ei pământ cotropit, pentru ai noștri, pământul natal. Prețul plătit nu-l poate uita un copil de 12 ani, nici după curgerea atâtor ani. Timpul vindecă multe, dar sunt și lucruri care nu pot fi uitate.  Alături,  ținându-ne  cu  mâinile  pe  după  umeri, așezați direct pe iarba proaspătă a primăverii, privindu- ne, intuiam pe unde hoinăreau gândurile fiecăruia în parte.  Știam  povestea  copilăriei  Margarítei,  știam  pe unde rătăceau gândurile ei. Războiul nu a ocolit prin binefacerile sale nici Sântana. Tatăl, șvab din Banat, plecat  cu  trupele  germane  în  retragere,  cu  o  mamă ducând de una singură greutățile legate de creșterea și  educarea celor doi copii, cu stigmatul etniei soțului, cu prezența ”eliberatoare” a armatei sovietice și instalarea comunismului,  cu  urmărirea  fiecărui  pas  pentru depistarea  eventualelor  legături  cu  soțul,  cu  spectrul  sabiei atârnate asupra întregii familii, reprezentată de deportarea nemților în Bărăgan, cu nevoia de a-și crește copiii pe la rude, și, mai ales de teama de a nu fi primiți copiii  la  studiile  superioare.  Toate  aceste  aduceri aminte,  chiar  și  după  reușita  nostră  de  a  face  o facultate,  constituie  sursa  obsesivă  a  amintirilor  de coșmar. Astfel de momente de înțelegere mutuală erau alimentate,  bineînțeles,  de  ceea  ce  ne  împiedica  să gândim  împăcați  în  privința  perspectivelor  unui  viitor lipsit de probleme.

Ne-am întors agale la baracă, uitând de cantină, uitând de foame și am poposit în odaia dătătoare de tristețe. Nefiind la lucru, eram lipsiți de compensațiile oferite unor amărâți  de  dușurile  și  grupurile  sanitare  ale laboratorului. După o gustare la Florica, cu o mină de ”lasă-mă să te las”, ne-am retras să păcălim somnul care în ultima vreme, cam umbla hai-hui. Nu e de mirare că  așteptam  dimineața  cu  nerăbdare  s-o  zbughim  la laborator. Era locul în care, fiecare în parte, găseam satisfacția instruirii și, de ce să n-o spun, a multiplelor manifestări  de  recunoaștere.  Atitudinea  aceasta  de ”încântare” ce se citea pe fețele noastre la intrarea în laborator, plus, hai s-o spun, moacele noastre simpatice, stârnea uneori o ușoară nedumerire pe fețele celor care vedeau în munca zilnică o corvoadă. Da, laboratorul ne- a adus o mare de bine în deschiderea carierei noastre. Am îndrăgit atât de mult această muncă, mai bine spus, preocupare, încât tot răul care ne înconjura prin rolul nostru de subalterni în propria noastră Țară, subalternii ”ocupanților”, cum li se mai spunea cu jumătate de gură ”sovrom quarțiștilor”, am început să-l privim ca pe un rău necesar, mai mult, ca o șansă. Șansa a fost că amândoi am intrat într-un domeniu doar visat la acea vreme la noi și avea să se adeverească prin faptul că, lăsând la o parte exploatarea barbară a unui zăcământ unic în lume și  trimiterea  produsului  direct  la  uzinele  din  Uniunea Sovietică pe banii noștri, cu timpul am preluat frâiele și am  trecut  la  propria  cercetare  tehnologică  și  am construit o uzină de prelucrare a minereurilor de uraniu. Dar la acest aspect voi reveni la timpul său, timp în care amândoi am ajuns ”specialiști de prim rang” în probleme de ”Metale Rare și Radioactive”, Babi pe linie de chimie analitică, iar eu pe linie de Spectrografie și, spre marea mea satisfacție, pe linie de tenologie și proiectare, în domeniul nuclear.

Până atunci, însă, a trebuit să ne punem cu burta pe carte, pe instruire și perfecționare. În general drumul a fost un continuu suiș iar noi, nu atât ca soț și soție, cât mai  mult  ca  un  cuplu  ca  la  Timișoara,  în  atenția întregului șantier. Dacă stau să mă gândesc, am făcut bine că nu l-am ascultat pe Orest și m-am pus pe treabă și răbdare pentru a ajunge după mai bine de trei ani, la acel atât de greu acceptat ”împreună”.

 Pentru că baraca a rămas puternic imprimată în arhiva amintirilor, îmi vine și acum să râd la cele întâmplate într-o  zi  de  duminică.  Eram  ”acasă”,  liniștiți,  ne pregăteam de o plimbare prin locurile înverzite. Niște zgomote  neobișnuite,  de  voci  supraexcitate,  lovituri surde  și  nu  numai,  de  corpuri  contondente,  într-o mișcare continuă de avansare înspre baracă, a stârnit curiozitatea  locatarilor.  Oamenii  au  apărut  pe  la geamuri,  unii  au  ieșit  în  fața  ușilor  de  acces,  dar curiozitatea a cedat temerii și tot omul s-a retras pentru a privi din spatele geamurilor închise în grabă. Am aflat că se mai repetase dar nu la așa proporții. Toată zona înverzită din jurul barăcii, întinzându-se mult dincolo de malurile Crișului se transormase într-un câmp de bătaie. Un șugubăț a deschis un geam și a strigat ”Căderea Berlinului Seria Treia”…Beligeranții erau minerii versus soldații,  pentru  motive  niciodată  elucidate.  Aveai impresia că se înfrună de plictiseală, dar cu o implicare demnă de o scenă de bătălie pentru un film istoric. Că nu  era  o  glumă  se  vedea  pe  fețele  desfigurate  de loviturile  primite,  însângerate,  hidoase  de  ură.  Era  o nouă  față  a  vieții  de  șantier  și  a  efectului  băuturilor locale.  Țuica  de  prune  produsă  în  gospodăriile  din regiune se bucura de un renume ce depășise cu mult granițele Bihorului. Limpede precum cristalul, cu o tentă gălbuie abia perceptibilă, cu alcool de la 50 grade în sus, avea ,totuși, o hibă. Se bea ușor pe lângă nelipsita slană, dar te și trimitea într-un mers în afara liniei drepte, un fel de slalom printre obstacole imaginare. O bătălie ca asta dura cam două-trei ore, după care cîmpul de bătaie se transforma într-o imagine parcă inspirată din Război și Pace. Trupuri peste trupuri odihnindu-se în muzica  unui  sforăit  general,  dar  liniștitor  pentru  noi. Toată această scenă se petrecea fără ca vreun Inginer Șef, sau vreun Căpitan de Pluton să-și facă apariția. Un răspuns primit de la o persoană responsabilă suna cam așa: ”N-ar fi avut niciun rost liniștea restabilindu-se de la sine(!?)” Într-adevăr, dimineața, din zori, se retrăgeau într-o liniște nefirească, aproape frățească, după care sosea o echipă pentru curățirea perimetrului devastat. Nu era de glumit, locatarii barăcii nemulțumiți, dar și speriați  trimiteau  emisar  la  stăpânire,  obțineau promisiuni solemne pentru viitor, dar realitatea era că nimeni  nu  se  punea  cu  minerii,  și  nici  cu  militarii, înțelegând condițiile în care munceau pe rupte. Primii în mină,  răcanii  ca  însățitori  la  basculantele  ce  ”cărau” continuu minereul extras, la gara din Ștei. Nu era ușor pentru  nimeni,  mai  ales  că  minereul  radioactiv  era împrăștiat peste tot, din grabă și neglijență.

La laboratoare totul era ca la plecare, cu un mic plus de atenționare  și  anume  reapariția  șobolanilor, preponderent în marea sală de chimie analitică. Mari, iuți, nestingheriți de prezența oamenilor, alergând vioi, ca să nu spun amenințător, printre mesele de lucru și făcând adevărate curse de-a lungul culoarelor de pe lângă  nișele  din  mijloc.  Că  i-a  scos  primăvara  din bârloage, că le-au făcut bine radiațiile nelipsite în întreg spațiu al clădirii, și-au făcut cuiburi prin te miri ce colțuri ascunse  manifestând  o  rezistență  deosebită  față  de substanțele de deratizare. Povestea lor era legată de faptul că edificiul laboratorului a fost ridicat pe un vechi depozit de porumb, un adevărat rai pentru rozătoarele noastre.  Ei, asta a reprezentat o problemă pentru Babi, care  reacționa  prin  cunoscutul  ”bârrr…”  chiar  și  la apariția  unui  gândac  plimbăreț.  Din  când  în  când răzbătea  din  sala  de  analize  câte  un  strigăt  ascuțit lansat  de  componentele,  exclusiv  feminine,  ale personalului de laborator. Din fericire pentru mine, nu au fost atrase de laboratorul de Spectrografie. Multitudinea cablurilor electrice la vedere ar fi putut deveni o sursă de necontrolat  pentru  surprizele  ”electrotehnice”.  Un  loc favorit unde le plăcea să se zbenguie în voie nefiind deranjate, era muzeul de mineralogie, uzina de radiații ucigașe, unde oamenii nu rezistau mai multe minute. Curioasă  această  adaptare  care  merita  atenția  unui studiu  privind  efectele  radiațiilor  asupra  ființelor  în general și asupra rozătoarelor în particular. Dacă despre adaptare putea fi vorba. Posibil că ”victimele” dispăreau undeva în străfundul locației pe care trona muzeul.

Lăsând la o parte micile-marile necazuri, Margaríta, a devenit chiar un fel de fetiță preferată a Elenei Petrovna. Se  așeza  lângă  ea,  mai  făcea  câte  o  intervenție  în procesul analitic, ca să rămână în formă, după zisele ei. Controalele, și erau multe, ieșeau nesperat de bine și devușca  a  câștigat  un  loc  în  ierarhia  capetelor încoronate cu încredere, din cadrul colectivului de la analize chimice. Că era ambițioasă știam foarte bine  dar că dorea ”fruncea” ca la liceu sau facultate, depășea liniștea cu care o abandonam să se descurce singură. Eu eram cu aparatura, cu optica, cu electrochimia, dar să nu mă pui la piguleală analitică de laborator chimic. La un moment dat l-am pus pe Țigănuș să mă inițieze în secretele  strungăriei  și  a  prelucrării  sticlei  în  flacără. Erau adevăratele mele clipe de relaxare iar amicul meu nu-și mai încăpea în piele. M-a ajutat nu pentru a mă implica  direct  într-o  atare  activitate,  dar  m-a  pregătit efectiv în munca mea de inginer, fiind apt pentru a cere ”competent”,  de  la  tehnicieni,  unii  adevărați  maeștri, execuții fără cusur.

Dar, cum am mai spus, timpul curgea la vale mai ceva decât Crișul Negru. A zburat maiul meu de taur, fără probleme, în liniștea unei mese organizate de frățiorul meu și de minunata lui Florica. Nu mă cunoștea, încă, lumea, nici măcar colegii. Și a venit vertiginos iunie, nu cu emoție, eram tineri, ”împreună”, îndrăgostiți, nu unul de altul, mai bine zis unul de alta, dar cu conștiința necesității împlinirii unui vis. Eram amândoi destul de săraci ca să ne hazardăm în planuri costisitoare, la fel ca  și  ai  noștri,  cei  din  cele  două  tabere,  să  visăm ceremonii de poveste. La Oradea toate au fost pregătite conform ”Înțelegerii de pe strada Castanilor”, iar ziua de 24  iunie  le-a  rezolvat,  una  după  alta,  ca  la  moară: cununia civilă, cea religioasă și masa festivă. Cea mai emoționantă  a  fost  cununia  religioasă  de  la  Biserica Romano-Catolică, de lângă Sfatul Popular, de pe malul Crișului Repede. Aici a trebuit nu doar să repet că sunt de acord cu botezul viitorilor copii în religia romano- catolică, dar să și dau în scris. Am făcut-o fără rezerve, mai  bine  spus,  fără  ezitare,  cu  tot  trecutul  meu  de creștin ortodox, cu o bunică ce s-a străduit să-i urmez întru totul principiile, cu un tată slujitor de o viață la Episcopiile Ortodoxe din Ismail și Oradea. De undeva, de departe, unde se odihnea pe pământul ei natal, cred că  a  oftat  și  m-a  iertat,  ca  întotdeauna.  Ce  a  simțit mama sau tata, nu am putut afla niciodată. Purtarea lor, ca și a surorilor mele, nu a dat semne de îndoială în legătură cu alegerea mea. Cheia sta undeva în acea ”Babuți”,  pe  care  o  adorau  și  așa  a  rămas  până  la dispariția lor, în unele cazuri, prematură. Cât privește frățiorul meu ”reformat” pe front, un fel de ateu, sau comunist  de  circumstanță,  așa  ceva  nu  putea  face obiectul unor păreri. Era adeptul libertății de opinie, atâta timp cât nu se ciocnea de a lui. Și trebuie să recunosc, ne-am ciocnit, dar scânteile au fost stinse din aer de cele două înțelepte, Florica și Margaríta.

Ne-am întors la Ștei cu speranța obținerii unei locuințe pentru  familiști,  cum  am  început  să  ne  considerăm. Promisiuni  au  fost  la  toate  nivelele  dar  soluția  nu apărea.  În  timpul  acesta  la  baracă  era  mult  tumult. Meciurile  campionatului  mondial  de  fotbal  din  Elveția ajunseseră  în  sferturi.  Televizoare  nu  erau  încă,  iar aparatele  de  radio  erau  exploatate  la  maxim  de sonoritate. Cum erau mulți unguri locatari, transmisiile erau bilingve provocând un haos ce viza infernul. Să nu uităm că în 1954, Ungaria era cotată cu maximum de șanse iar pretendente mai erau Brazilia, Uruguay, Anglia și Germania de Vest. Ceea ce era greu de suportat era isteria reporterului ungur care transmitea meciurile în care  era  implicată  Ungaria.  Era  marele  lor  György Szepesi, insuportabil pentru noi, adorat de unguri. Erau ultimele  zile  ale  lunii  iunie  când  au  apărut  primele rezultate surprinzătoare în sferturi. Ungaria a eliminat Brazilia,  Uruguay  a  eliminat  Anglia,  iar  Germania Federală a trecut de Jugoslavia. Au urmat semifinalele când Ungaria a eliminat Uruguay și Germania Federală a trecut de Austria. Finala din 4 iulie a fost câștigată de Germania în detrimentul Ungariei, cu un 3-2 considerat scandalos din cauza arbitrajului. Ce a fost în aceste zile și seri la baracă nu poate fi descris în cuvinte. Szepesi acoperea toate vocile înfierbântate. Ungurii într-adevăr aveau o echipă colosală din care, am avut norocul să-i văd la lucru La Oradea pe fantasticii Puskas, Kocsis, Loránt și Hidegkuti, la CAO, Clubul atletic Oradea, o parte din ei veniți de pe la Ferar Cluj, fără să-i uit pe Bodola  sau  Barátki.  Au  început  în  forță  meciul conducând cu 2-0, dar au fost egalați și după un gol al lui  Puskás  anulat,  au  pierdut  cu  2-3.  Maghiarii  din baracă au plâns, au urlat, au spart sticle și pahare și nu puține geamuri. A fost de pomină. Starea de doliu a durat zile bune în care, era bine să nu fie abordați, chit că eram în relații bune, de colocatari. Cum timpul șterge multe,  cu  tot  fanatismul  maghiarilor  în  susținerile sportive, nici cu al nostru nu mi-e rușine uneori, ne-am mulțumit cu participarea noastră, în grupuri combinate, români și maghiari, de a ne înfrunta în mici întâlniri de volei,  baschet  și  chiar  fotbal.  Terenurile  pentru  sport erau  de  abia  în  fașă,  așa  că  ne  mulțumeam  cu improvizații așteptând cu nerăbdare darea în folosință a sălii de sport și a bazinului de înot. Pentru locuință m-am dus la Kostianoï, s-a scuzat, mi-a promis dar n-am primit niciun răspuns ferm. La plecare am scăpat obsedanta sintagmă a unchiului Alex cu    ”N-a fost să fie”.   N-a înțeles și atunci i-am tradus, cam cum mi-a venit ”Ne bâlo bâtï…”. A zâmbit spunându-mi ”budet, budet…”( Va fi, va fi…).

 

 

VA URMA…de ce nu?!

 

Cap. 13

 

Și a fost. M-a chemat la administrație, m-a luat la braț și m-a dus la un bloc din spatele laboratoarelor, la parter, a sunat și m-a prezentat celei cu care aveam să fiu vecin. Un apartament de două camere, una mică, una mare, cea  mică  neocupată,  repartizată  proaspătului  cuplu familial.  În  camera  mare  locuia  familia  unui  maistru miner, cu nevastă casnică. Surprinzându-mi nedumirirea din  privire,  Kosteanoï  s-a  grăbit  să  mă  liniștească șoptindu-mi în limba rusă ”pagadí, pagadí, scoro budet inaci…”  (așteaptă,  așteaptă,  în  curând  va  fi  altfel). Camera  era  aranjată,  curată,  cu  strictul  necesar  la vedere, cu o sticlă de palincă bihoreană pe masă. A luat trei pahare din dulap, le-a cam umplut cu țuică și ne-a invitat să le dăm ”peste cap”. Doamna și-a muiat jenată buzele în licoare, eu am început să sorb cu încetinitorul, iar Șefu ne-a făcut o demonstrație de cum se savurează o băutură tare, a înghițit-o fără să clipească. Era un pas spre normalizare și m-am dus pușcă la laborator s-o iau pe Babi. Ne-am întors ”acasă” unde am fost serviți cu prăjituri  de  casă.  Gazda,  încântată  aparent  de  noii vecini, mi-a atras atenția că am o șoție foarte frumoasă.

I-am replicat zâmbind: ”Cu așa soț, nu putea fi altfel…”.

Nu era ceea ce așteptam, dar Babi, cu înțelepciune s-a declarat  încântată,  mai  ales  după  ce  i-am  spus  de promisiunea  lui  Kosteanoï.  Începeam  să  avem încredere, mai ales că Mircea și Florica aveau deja o vechime  de  doi  ani  la  baracă.  Era  un  succes! Conviețuirea cu doi oameni liniștiți nu a ridicat probleme. Aveam o cameră a noastră, curată, caldă, acces la o baie  civilizată,  cu  sfaturile  unei  gospodine experimentate,  cu  ”Dl  și  Dna  Inginer”  pronunțate  cu respect de maistrul miner, fără dezagreabilul tovarășe sau  tovarășă,  cu  subiecte  interesante  pentru  mine privind viața de zi cu zi a minerilor, expuși la radiații ucigătoare, dar mulțumiți de căștigurile realizate. Era un caz  fericit,  aveam  s-o  apreciez  mai  târziu,  de  miner pentru care băutura era un păhărel de palincă și un pahar de vin de gospodar la o masă consistentă, de fapt cina, căci venea seara de la mină. Băuturi pe care mi le procura și mie de la sursă garantată.

Curiozitatea, arma care scoate din om și ultima picătură de mister, nu putea să ne scutească de întrebări, fel de fel. Când au dibuit că suntem amândoi creștini dar de confesiuni  diferite,  mirarea,  care  trădează  pe  loc surpriza,  ca  să  nu  spun  nedumirirea,  a  stârnit  o avalanșă de întrebări suplimentare. Lămuririle mele cum că atât ortodocșii cât și romano-catolicii sunt parte din aceeași  religie  creștină,  că  o  bună  parte  din  rudele Margarítei,  de  fapt  toate,  cu  excepția  fratelui,  erau greco-catolici, frați creștini și ei, de aceeași speță, nu au descrețit frunțile încordate ale colocatarilor noștri. ”Aici veți întâlni tot felul, de la ortodocși la greco-catolici, de la baptiști la penticostali, cu bisericile lor proprii, fără a se amesteca. Familii amestecate nu veți prea întâlni. Nici biserică  romano-catolică  nu  avem…”  ”Familiile  astea ”amestecate” cum le spuneți, adică mixte, sunt un drum al  ecumenismului,  al  revenirii  la  începuturile creștinismului,  când  erau  toți  laolaltă.  Ceea  ce  i-a despărțit au fost niște ”fleacuri” zic eu, peste care s-ar putea trece foarte ușor, numai că acum sunt interese și ierarhice, și, din păcate și economice. Fiecare din părți s-a  îmbogățit  peste  măsură  și  o  reunificare  ar  ridica probleme mari. În plus, cum să faci din Patriarhi și Papi, o conducere unică. E greu dar nu imposibil și viitorul apropiat ar putea să-i oblige la înțelegere, acum, când desprinderile sectare rup din ambele biserici creștine…” ”Da, dar lumea ortodoxă nu gândește așa. La țară, cum este  aici,  oamenii  nu  înțeleg,  cum  i-ați  spus,  ecu…” ”ecumenismul”.  ”Și  Doamna  la  ce  biserică  o  să meargă?! Aici n-avem biserică romano-catolică…Poate la Beiuș sau la Cău…” ”Unde? La Cău?!…” ”Vașcău, că așa-i  spunem…”  ”Putem  intra  și  la  ortodocși,  și  la catolici, romano sau greco…să nu uităm că suntem de etnii  diferite,  eu  român  basarabean,  ea  nemțoaică, șvăboaică, după tată…nici țiganii nu sunt de lepădat. În laborator am un tehnician țigan care știe atâta meserie câtă eu n-am să apuc să adun în mine…învăț mereu câte  ceva  de  la  el…este  foarte  talentat  și  muncitor!” ”Acum avem și sovietici, ruși de toate felurile, muncesc, sunt bine plătiți, dar pe banii noștri…până acuma ne-am înțeles…” ”Și etniile și religiile trebuie să se înțeleagă, altfel  ne  paște  un  război  cum  n-a  mai  fost…”    Cam aceasta era atmosfera în care doi familiști începători luau primele lecții de la viață. Și aveau ce și de la cine învăța.

Cum orice început mai are și câte o surpriză la activ, să nu trec chiar cu vederea peste una care-mi aparține. S-a întâmplat să fiu singur în casă, ce frumos sună acest cuvânt, cu o misiune încredințată ca-n familie. Trebuia să pun la fiert o oală cu lapte. Ca să nu fiu deranjat am pus oala pe o plită electrică, în camera noastră. Eram mulțumit că puteam să mă joc puțin cu poezia lucru de care m-am și apucat. Stătem pe un scaun cu o planșetă mică pe genunchi și cochetam cu o foaie imaculată. O strălucire de gând s-a revărsat asupra condeiului din mână și nu l-am mai putut stăpâni. Curgeau rânduri, rânduri versuri de adolescent, lirice vreau să spun, și atenția mea se concentrase pe orice, numai pe lapte nu. Am simțit eu ceva mișcare browniană a unor fulgi negri prin spațiul camerei, am mai dat neglijent cu mâna ca să-i împiedic să se așeze pe chipul meu îngândurat, dar nu  prea  aveam  spor.  Deodată  ușa  camerei  a  fost deschisă cu forță și o voce cunoscută, a vecinei, m-a trezit  din  reverie.  ”Domnu  inginer,  ce  se  întâmplă?! Laptele s-a transformat în funingine, vai de perdeaua asta nouă…și așternutul…” ”Măi, am fost ocupat cu o lucrare și am fost ca în transă…Ce facem acuma, că vine  doamna  mea?!…”  A  deschis  geamul,  a  scos  la scuturat așternutul, a dat jos perdeaua și s-a dat la o parte ca să intre cine n-ar fi trebuit să se grăbească cu cumpărăturile. Nu știu ce ar fi făcut altcineva, dar Babi, cu Doamne, Dumnezeule în gură, s-a apucat s-o ajute pe vecină. Era treabă de făcut, nu glumă, așa că a amânat interogatoriul și observațiile dictate de rolul ei de soție pentru ora culcării. Eram dezolat, eram stângaci în încercările de a ajuta la curățenie, și mai stângaci în antamarea  unei  conversații  și,  ce  mai!?,  penibil  de încurcat. Dimineața, după ce s-a învârtit toată noaptea, a început să râdă. Era vorba de acel râs care înlocuiește o izbucnire nervoasă, bun nu pentru a netezi lucrurile, ci mai de grabă pentru a-l enerva pe partenerul de discuții. Am sărutat-o protector pe frunte, dar n-am putut, totuși, evita  o  remarcă.  ”Dacă  faci  așa  ceva  la  laborator, rămânem pe drumuri, domnule inginer!” Ei, asta chiar că mi-a căzut rău și din lipsă de replică, am mai sărutat-o o dată, pe gură. Când am auzit-o spunând ”tu ești lud…” am știut că ne-am împăcat. Camera aia frumos pregătită pentru tinerii însurăței, n-a mai arătat niciodată, adică până la următoarea mutare, ca lumea. Vedeam treaba cu luciditate și, în lipsă de ceva mai bun, am început să visez cu ochii deschiși, la apartamentul cu două camere promis de Kosteanoï și chiar să lansez câte o aluzie. Omul învață mereu, dovadă-i că nu s-a mai întâmplat. Pentru versuri îmi alegeam un loc mai în mijlocul naturii. Oricum, nu popularizam scrierile mele, încă. A mai curs ceva timp la vale fără ca așteptările mele să apară la orizont. Între timp orașul în devenire prindea viață și aspect. Se împlinise anul de la aterizarea noastră în Ștei și,  chiar  dacă  mai  eram  în  cămăruța  noastră  ușor afumată, ne bucuram de noile lucrări edilitare terminate. O sală de sport după toate regulile artei și un bazin de înot de 25m, ca la carte, cu trambulină și un adevărat parc  în  jur,  apărut  ca  prin  farmec.  Pe  24  iunie  am organizat o mică petrecere la laborator, împotriva tuturor regulilor, dar cu aprobarea Elenei Petrovna, care, nu știu de  ce  l-a  invitat  și  pe  Kosteanoï.  Am  organizat petrecerea  la  Spetrografie,  unde  curățenia  trona  și șobolanii ocoleau aria, probabil din respect. Atmosferă veselă, glume cu nemiluita, ce mai, destindere în toată regula, până când Kosteanoï s-a hotărât să spună și el ceva. ”Măi, copii, voi nu v-ați gândit să vă măriți familia? Un  băiat,  sau  o  fetiță,  v-ar  prinde  bine.  Ce  spui  Margaríta?…”  ”Unde?,  în  cămăruța  aia  afumată?!…” ”Cum afumată?!…ce tot spui?…” ”Întrebați-l pe Barís…” Până la urmă a spus ea, așa, mai pe scurt. Râsete ca la comandă.  ”Păi,  dacă-i  așa,  atunci,  Margaríta  ia  tu repartiția asta pentru un apartament cu două camere, lipit de ștrand, aproape de laborator…Ce zici, te mai gândești la un copil?” ”Mă gândesc, dar nu acum…de mâine încolo!” Și nici una, nici două, i-a sărit în brațe să- l sărute. Acest colos de om, nu s-a sfiit și a săltat-o ca pe un fulg. Aplauze nu mai primisem în viața mea, m-am înclinat  respectos,  dar  dându-mi  seama  că  nu  eu  le provocasem,  m-am  dus  și  am  salvat-o  din  brațele matahalei. A fost o aniversare a căsătoriei noastre pe nepusă  masă,  ticluită  pe  șest,  de  ”factorii  de răspundere”, regizată ad-hoc, cu succes la public. Am zbughit-o săltând, am luat cheile de la administrație și am purces la căutarea noului nostru palat. Erau niște blocuri  noi  cu  trei  nivele,  am  găsit  apartamentul  la parter,  cu  un  spațiu  generos  în  fața  geamului,  ideal pentru o grădină cu flori, cu o magazie plasată discret mai într-o parte, bună de garaj, la o adică. Părea un vis, o  iluzie,  o  nu  știu  ce.  Când  însoțitorul  ne-a  părăsit spunându-ne de unde puteam alege ceva mobilier, am închis  ușa  cu  cheia,  pe  dinăuntru,  bineînțeles,  și profitând  de  spațiul  liber,  am  valsat  după  o  muzică închipuită ce răsuna în sufletele noastre. Obosiți ne-am întins pe jos să ne tragem răsuflarea. Am încercat s-o sărut, să-i mângâi fața, dar m-a apostrofat pe loc. ”Lud ai fost, lud ai rămas! Să aranjăm și noi lucrurile, nu să  ne tăvălim pe jos…” ”Dar nici nu m-am gândit la nimic, doar suntem în orele de lucru…Sau, tu te-ai gândit?!…” ”Hai să plecăm, că cu tine nu-i de glumit…ești lud și gata!…” Și am plecat înapoi la laborator. Ce ușor ne-am intoxicat  cu  ”conștiința  îndatoririlor  cetățenești”.  Cam așa aveam să rămânem tot restul vieții noastre, sclavi ai unor principii nu întotdeauna însușite, dar respectate cu sfințenie.  Eram încântați și am început să alergăm după ceva mobilă, pe la Beiuș și Vașcău. Nu puteam trage de timp într-o situație de criză majoră de locuințe. Am găsit cam ce doream să ne aparțină, am adus o sufragerie ale cărei vestigii mai strălucesc și azi prin casa noastră, o cameră  combinată  pentru  dormitor  și  ceva  pentru bucătărie. Ne grăbeam să părăsim cămăruța cu pricina, nu  pentru  amintirea  întâmplării  cu  laptele,  care  mă sâcâia, ci, mai mult de teama să nu se întâmple ceva cu noua repartiție, cum se mai întâmplase. Cel mai frecvent era ocuparea abuzivă a locuinței de către vreo familie nemulțumită  de  așteptare.  Și  ne-am  mutat,  am  pus perdele  pentru  a  opri  cât  de  cât  insistența  cu  care curioșii doreau să știe orice mișcare. Cum s-ar spune ne-am ”baricadat” ceea ce ne-a permis să ne simțim la noi acasă și să mai renunțăm puțin la protocolul unei îmbrăcăminți decente. Aveam halate de baie salvatoare în care ne înfășuram la repezeală când apărea cineva la ușă. Încet, încet, antrenându-ne seară de seară într-o muncă de direticare, nu întotdeauna ușoară după orele de laborator, am ajuns să avem mulțumirea confortului atât de dorit. Au apărut vecini, s-au legat prietenii, s-au organizat seri de pocher, s-au pierdut și multe nopți, dar totul se aranja, parcă, de la sine. Un șantier atractiv pentru mulți prin nivelul mai săltat al salariilor, a adus o pleiadă de ”intelectuali”, așa ne consideram cei cu ceva studii superioare, ingineri, medici, avocați, de toate. Toți veneau din orașe mai mari, universitare, cu apucături specifice  gradului  de  pregătire,  persoane  dornice  de comunicare și pornite pe impunerea unei atmosfere la nivelul  pretențiilor.  S-au  format  cercuri,  s-au  legat prietenii. Pot spune că am pornit in corpore un război izolării specifice unor șantiere mari. Nu de mult încă studenți, unii cuplați din facultate, asta ca să se știe că nu eram singurii, ne întâlneam căutându-ne unii pe alții, mai ieri necunoscuți, astăzi avizi de societate, la sala de sport,  la  strand,  sau  pe  malul  Crișului  Negru,  prin împrejurimi. Fiecare fărâmă de timp liber era dedicată acestei curse pentru crearea unei atmosfere de viață socială.  Liberi,  fără  prunci,  ne  permiteam  să transformăm  apartamentele  noastre  în  cluburi  de pocheriști. Am ajuns să ne înțelegem cam patru familii, să ne întâlnim la masa de joc, pe rând, fără mofturi. Dacă  refuzai  într-o  seară  o  astfel  de  invitație,  erai anunțat fără menajamente de autoinvitarea la tine. Se juca  și  la  două  mese  improvizate,  cu  ceva  bunătăți stropite, la alegere, cu palincă, vin sau bere. Se asculta muzică simfonică în surdină, de pe discuri. Eu jucam de dragul  emoției,  liber  de  ambiție,  atras  de  jocul  la cacialma.  Se  juca  pe  sume  modice,  așa  că  nu  se mergea  prea  departe  cu  angajarea.  Ei,  aici  nu  mă  împăcam cu jocul lui Babi. Lua totul în serios, urmărea orice schimbare la față a partenerilor, ținea la câștig mai ceva ca la mine, îmi reproșa eventualele câștiguri la cacialma. Ce mai!, se comporta în joc de parcă pregătea un examen decisiv. Primeam și vizite neanunțate. Cum aveam  destui  prieteni  din  lumea  geologilor,  ne pomeneam uneori cu câte o echipă întreagă, dornici de o atmosferă prietenească, de o gustare, trebuia să avem frigiderul plin, pentru orice eventualitate, de o băutură de la sursă controlată.

Era  un  început  al  vechiului  meu  deziderat  cu  greu acceptata mea expresie ”împreună”, ca la carte. O bună parte din timpul liber am început să-l petrec la sală, într- o miuță de baschet, sau un volei, dar și la noua atracție din holul sălii, biliardul. E fascinant! Din clipa în care ai mângâiat un tac, i-ai pregătit capul de atac cu o cretă, cum  fac  amatorii  ”profesioniști”,  simți  că,  să  nu  fiu înțeles greșit, nu te mai grăbețti să ajungi acasă. Se întâmpla  să  fiu  tras  de  mânecă  de  Babi,  care,  spre surprinderea mea, nu era atrasă de acest joc. Nu era un simplu joc! Trebuia să aplici, în clipe de concentrare, cunoștințe din fizica aplicată, de geometrie a liniilor și a unghiurilor, să intuiești rolul abaterilor auxiliare a bilelor deviate de ciocnirile cu manta mesei, să faci abstracție de exclamațiile de dezamăgire ale chibiților, nedumeriți că nu le-ai citit gândul înainte de a face o mișcare. Dar ca s-o termin cu biliardul, am să relatez ceva și din atracția magnetică a acestui joc-sport. Era o petrecere mare organizată de administrație în sala mare a sălii de sport. Nu mai știu ce mare sărbătoare la moda vremii, avea  rolul  ”politico-social”  de  a  apropia  cetățenii orașului.  Distracția  principală  era  dansul.  Eu,  nu  știu cum, m-am lipit de biliard și am rămas așa până când, Babi m-a tras de mânecă. Cum nu m-am supus pe loc, s-a întors în sala de dans, cu o mină cam negativă. Kosteanoï, citindu-i expresia a întrebat de mine la care a auzit un ”Unde să fie?!, la biliard…” În văzul lumii, a luat- o  în  brațe,  și,  în  triumf,  a  adus-o  pe  sus  la  biliard învitându-mă s-o duc înapoi, în brațe, la dans. Puteam face altceva?! Am fost întâmpinați cu aplauze și am ocupat ringul cu un vals care i-a mânat pe toți la perete. Mă mișcam ușor iar Margaríta era suplă, încă, precum un  fulg.  N-a  fost  însă  de  ajuns.  La  damenvals,  m-a invitat o rusoaică din laborator, tânără, drăguță, suplă și ea.  După  primii  pași  mi-am  dat  seama  că  dacă  n-o conduc  eu,  mă  va  conduce  ea.  După  primul  tur vertiginos, ringul s-a golit și am putut face ce am vrut. Valsul a curs pe ambele sensuri, lin, fără ezitări, cerând parcă  aplauze.  Și  au  venit.  I-am  sărutat  mâna,  i-am făcut un compliment, și am aflat că făcuse ceva balet în adolescență.  Sărutul  mâinii  a  stârnit  vociferări  de încântare. Până la urmă am ieșit din impasul cu biliardul, dar ceva, discret, mi-a arătat că am dansat bine dar nu și am făcut bine. Vorba Elenei Petrovna, e greu de lucrat cu  multe  femei.  În  seara  aceea  n-am  mai  dansat profitând de bufetul bine garnisit. Acasă, am așteptat vreo  remarcă,  dar  n-a  venit  decât  o  propunere nevinovată. ”Știi, sunt foarte obosită…nu vrei să mă lași  să  dorm  singură?…te  poți  culca  pe  canapeaua  din sufragerie…” ”Da, să trăiți, Stimată Doamnă!” Așa am făcut, dar după un timp nedefinit, a venit lângă mine și s- a înghesuit pe canapea. Cum nu era prea comod, ne- am rostogolit de pe pe canapea, pe covorul proaspăt cumpărat și ne-am continuat somnul în doi. Dimineața ne  dureau  toate  oasele  și  încheieturile  dar  le-am suportat cu zâmbetul pe buze. M-a pupat și a fugit la baie. O concluzie tot am tras. Pentru un adevărat confort nu este de ajuns o singură baie, concluzie care avea să mă urmărească o viață de om.

Încet,  încet  ne  obișnuiam  cu  viața  de  șantier,  cu necazurile inerente, cu pericolele pe care începeam să le  dibuim.  Unul  din  prietenii  noștri  de  gașcă,  medic specializat în ”medicina radiațiilor”, plăcut la înfățișare, plăcut în comportament, devenit nu numai partener de pocher împreună cu iubitoarea dar și geloasa sa soție, dar și colaborator în domeniul problemelor de mediu radioactiv, ne mai informa amical, oficial nu era permis, asupra  situației  nu  tocmai  roze  de  pe  șantier.  Era recunoscută competența lui în domeniu fiind solicitat de diferitele  instituții  implicate.  Tot  așa,  prietenește  am aflat, cum, într-o perioadă în care Gheorghiu Dej acuza o stare de oboseală cronică a fost solicitat pentru a verifica biroul său dela Comitetul Central, inclusiv, adică în mod special, fotoliul lui de lucru. Era așa de speriat de misiunea  primită  încât  se  ruga  lui  Dumnezeu  să  nu găsească  nimic  știind  ce  urmări  ar  fi  putut  avea,  în general, și pentru el în special. A descoperi o sursă de iradiere  ascunsă  în  birou,  căci  la  asta  se  gândeau, însemna  să  devii  deținătorul  unui  secret  de  stat  de împortanță deosebită, adică un om nesigur pe propria viață. A ieșit bine din misiune, dar a rămas mereu în atenția securității, atât pentru noi solicitări, cât și pentru eventuale indiscreții. Eram într-adevăr prieteni și nu ne sfiam să ne descărcăm între noi temerile. O altă familie de prieteni cu care nu am avut niciun fel de rezerve, un medic neurolog și o soție medic de laborator ne-au luat în brațele lor și aveam să beneficiem de grija lor de necomparat cu alte relații. Mari amatori de pocher, el un bun jucător de tenis de masă, mai târziu și de tenis de câmp, era un partener de neînlocuit. La Policlinica unde lucrau amândoi, am petrecut multe seri, ținându-i de urât în timpul gărzilor. Cu un halat alb, imaculat, îmbrăcat de la  intrare,  îl  însoțeam  chiar  și  când  vizita  bolnavii internați, ajungând să fiu apelat cu ”Domnule Doctor”. Într-o zi, un bolnav amărât, văzându-mă singur, mi-a cerut  o  părere  de  specialitate,  dorind,  cumva,  să-l controleze  pe  adevăratul  doctor.  Eram  obișnuiții policlinicii,  dar  nu  ca  suferinzi,  ci  prieteni.  Această pereche de medici locuia în blocul alăturat așa că totul se petrecea ca într-o familie. Ei, aveam și prieteni de la Politehnica din Timișoara, chiar în blocul nostru, la etaj. Amândoi ingineri mineri, mai răsăriți ca noi cu vreo doi ani, ne-au luat de la început în primire. Doamnele se înțelegeau foarte bine, mai ales că vecina apela mereu la Babi pentru câte un împrumut. Câștigau ceva mai mult decât noi, dar erau mereu în criză de bani. El mare amator de șah, se întâmpla să ne apuce noaptea jucând și sorbind din licoarea ținutului, cu o friptură în farfurie și cu  veșnicul  borcan  cu  murături.  Era  Șeful  Bazei  de Depozit a utilajelor și materialelor, unde-i făceam vizite de câte ori avem o fereastră liberă. Motivul era ”secret”. Avea  în  dotare  o  duzină  de  motociclete  de  125, ”necesare” geologilor în munca de teren. Și ne-am pus pe  studiat.  O  alee  de  dus-întors  de  vreo  2  km,  ce înconjura  depozitele  enorme,  ne  permitea  să  facem ”controlul”,  el  îi  spune  ”recepția”  motocicletelor.  Am încercat  toată  duzina,  am  învățat  să  conducem  și, eventual, să ne pregătim de examen. Eram la început, dar visam, amândoi să călărim ceva care ocupa un loc de frunte în planurile noastre. La Bază eram cunoscut ca ”specialist în motoare pe două roți”. Cum pe lângă rolul  de  inginer  de  laborator,  pe  șantier  aveam  și misiunea legată de combustibili, uleiuri și alte drăcovenii legate de chimie cum erau explozibilii pentru minerit, prezența  mea  la  Baza  lui  Fane,  era  și  oficială  și necesară. Numai ideea noastră cu motocicletele nu prea găsea o justificare, dar era utilă, deoarece când predam unui geolog, sau ce era, o motocicletă, putea fi sigur că trecuse toate testele pentru a pleca pe teren.

Acum, când încerc să rememorez clipele acelor ani de început, mă izbesc de multitudinea de întâmplări care ne-au marcat în bine și în rău tinerețea, din care, sincer, nu reușesc să fac o selecție anume. La acei ani fragezi, totul putea fi suportat, îmbrăcat în culori vii, chiar și eșecurile,  sau  neîmplinirile  care,  volens-nolens,  mă  trimiteau cu gândul la sintagma unchiului Alex:     ”N-a fost să fie” pe care în acest capitol  am înlocuit-o cu succes prin replica ”Ba, a fost…”

 

VA URMA…să scap de hopul lui 13

 

 Cap. 14

 

Intraserăm  bine  în  anul  1956,  se  apropia  o  nouă aniversare  a  lui  24  iunie,  o  planificam  în  gând,  dar jinduiam  după  ceva  zile  libere,  fără  laborator,  fără șantier, fără disputele, aparent nevinovate cu Mircea. Visam la un concediu, cum nu am mai avut, dar lucrurile au început să se complice puțin. În procesul preluării treptate de către români a treburilor șantierului, când Șteiul începea să semene cu o localitate atractivă, a sosit și noul Coordonator General, Ministru adjunct la Interne, cu sediu stabil, alături de noi. A trecut și pe la Laborator,  ne-a  recunoscut,  de  fapt,  cred  că  a recunocut-o pe Babi și ne-a ”agățat” în văzul lumii. ”Te cunosc  de  la  Timișoara,  nu?…”  ”Ba  da!,  domnule ministru  de  la  meciurile  echipei  de  volei…eram  răi, câteodată…” ”Eu vă cunosc de pe străzile Timișoarei, chiar  mă  întrebam  dacă  mai  aveați  timp  și  de facultate…” ”Am făcut de toate și a ieșit bine…Avem o echipă  de  volei  divizionară…o  să  jucați?,  măcar  la antrenamente…”  ”Până  atunci  am  venit  să-i  predau Șefia  Laboratoarelor  soțului  tău,  îl  cunoști,  nu?…Hai, Boris, vino în față…de acum nu mai aveți o Șefă, aveți un Șef…ia tradu tu asta în rusă, să afle toată lumea…” A fost poate momentul cel mai penibil de la intrarea mea în laborator. Nu cu mult înainte Elena Petrovna a fost  înlocuită  cu  o  tânără,  frumușică  foc,  fără  nimic  de chimist  pe  fața  ei,  la  vedere  vreau  să  spun,  dar prietenoasă, fără ifose. Clava, Claudia după noi, a venit lângă mine să mă felicite strângându-mi mâna, cu o plecăciune.  După  ceremonia  instalării  am  întrebat-o dacă ”plecăciunea” a fost din respect pentru situație, sau, o ironie. ”Nu mă lua cu de-astea…Cât voi sta aici ne vom înțelege…îmi place la voi, îmi plac românii, cu toate că tu pari un fel de rusnac educat…poate mergem odată în delegație, să-mi arăți Bucureștiul…aranjăm cu Kosteanoï…o luăm și pe Margaríta, acuma tu ești șeful ei…”  ”Clavocïca,  tî  haroșaia  devușca!  (…ești  o  fetiță bună).

Puiu  Mănescu  a  venit  cu  intenții  mari  și  cu  ceva susținere. Obsesia lui era să preluăm cât mai multe de la sovietici. Cu, sau fără intenție, a răspândit ideile sale sperând într-o susținere a românilor. Și a avut-o. S-a creat, pe loc, aș spune, o atmosferă anti rusească, eu i-

  1. spune antisovietica, era ?i normal sa gândesc a?a, cu moaca mea de ”rusnac educat”. Și Puiu al nostru pe care nu o dată l-am huiduit la Timișoara, a început să primească  aplauzele  noastre  ”patriotice”.  A  adus  pe posturi  de  consilieri  oameni  de  vază,  cu  dosar profesional  impresionant,  dacă  aș  cita  doar  câteva nume:  Profesorul  Universitar  Mihailovici,  profesorul universitar  Facsko  și  cu  ei  o  pleiadă  de  cadre  de încredere, lectori și asistenți universitari, cu o susținere fără  rezerve  din  partea  Academicianului  Profesor  Dr Coriolan  Drăgulescu,  toți  nume  în  Politehnica  din Timișoara. Eu și Babi eram încântați fiind cu păreri bune atestate încă la Timișoara. Cum Facsko avea misiunea de a îndruma activitatea laboratoarelor, cea mai mare parte  din  timp  o  petrecea  la  laborator,  când  ne  și pescuia pentru bridge, în compania prof. Mihailovici și a Leliei, devenită soția lui Facsko, fostă colegă de an și foarte bună prietenă cu mine și cu Babi. La prima vizită a lui Facsko la laborator mi-a adus de la Profesorul de Tehnologie Cocheci, un exemplar dintr-o lucrare în care figuram alături de el la autori. Era o lucrare în care erau valorificate rezultatele lucrării mele de licență, cercetări îndrumate  de  profesor,  pe  când,  student  încă,  mă bucuram  de  deplin  acces  la  cabinetul  și  laboratorul personal  al  profesorului.  În  acele  vremuri,  Babi  era Preparator la Catedra lui. A vrut să ne rețină asistenți, am fost respinși amândoi de Cadrele Institutului, pentru niște ”pete negre la dosar”. Peste Cadre nu a putut trece nici  nașul  lui  Cocheci,  Academicianul  Savant Murgulescu,  ministru,  emblema  Chimiei  Fizice  din România. Gestul lui Cocheci m-a impresionat mult. Ne- am mai întâlnit la congresele de chimie, într-o atmosferă de ”parcă ieri”, cu referiri superlative la anii noștri de studenție. Noi ne-am considerat întotdeauna, chiar și azi, copiii de suflet ai acestui oraș, care ne-a adunat și ne-a lansat în lumea maturității. Multe legături cu fostele cadre universitare, cu foștii colegi de facultate, sclavi ai unor amintiri de neuitat.

De câte ori vine vorba de Timișoara devin sentimental și mă adăp cu izvoarele tinereții noastre, care țâșnesc și astăzi,  din  colțuirle  numai  de  noi  cunoscute,  ale oarașului din ”Fruncea Banatului”.

Dar să revin la laborator. În timpul vizitei lui Facsko, s-a interesat de cum mă descurc cu electrochimia. L-am dus într-o  încăpere  de  tristă  amintire,  fost  laborator  de mineralogie. Am întâlnit destui pasionați de meseria lor, dar un caz similar cu a lui Zotov, mineralogul venit de la Moscova,  nu.  Era  trup  și  suflet  cu  bolovanii  lui radioactivi, exemplare unice în lumea acelor vremuri, pe care-i ținea pe masa de lucru lângă microscop, în jurul mesei, peste tot. Vorba unui coleg, numai în poală nu-i ținea. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Iradiat până-n strâfundul oaselor, a plecat acasă și în câteva luni s-a stins. Cel care i-a urmat, un român, nu i- a urmat și calea. Eu am ocupat camera, după o bună înlăturare a surselor ucigătoare și mi-am organizat un laborator  de  polarografie  și  electrogravimetrie.  Mă ocupam  de  el  în  clipele  de  relaxare,  ca  mijloc  de diversificare  a  preocupărilor  mele  profesionale.  Îmi plăcea  electrochimia,  poate,  tot  atât  de  mult  ca  și spectrofotometria. I-a plăcut și s-a oprit, puțin surprins, în  fața  unei  improvizații  de  ale  mele,  pentru electrogravimetrie. ”Ce vrea să fie, jucăria asta?!” ”M-am inspirat din invenția Dumneavoastră, de la Baia Mare, instalația  de  electrogravimetrie  cu  electrod  vibrator…” ”Și, merge?!…” ”La el fac toate dozările de cupru…i-am scutit pe cei de la chimie…” ”Ce-ai folosit, din ce l-ai construit, e compact, nu se lasă descifrat pe dinafară…” ”Un buzer telefonic ca vibrator, un mic potențiometru variabil  pentru  reglarea  vibrației,  un  agitator electromagnetic cu plită, românesc, electrodul cu sită de platină, și cam asta…” ”M-ai cucerit, am să-ți trimit din lucrările  mele  practice,  de  cercetare,  poate  mai improvizezi ceva. Ce-am făcut eu pentru Baia Mare, e o mică uzină, dar nu m-am gândit la ceva de laborator analitic, sunt măgulit că ți-a atras atenția…” Într-o astfel de colaborare cu un profesor pe care l-am admirat, am prins  chef  de  comunicare  cu  cei  dinafară.  Omul  era autorizat în funcția lui de consilier al ministrului, așa că puteam trece peste opreliștea secretului care ne cam tăia aripile. În plus, mai știa că am fost și am rămas prieteni buni cu fosta noastră colegă de an și actuala lui soție. Lelia, ținea morțiș să ne cupleze la cercul lor de bridge  în  care  veriga  principală  era  profesorul Mihailovici. Interesat de întrega activitate de prospețiuni, dar și de exploatare, înainte de orice partidă, mai bine spus de orice încercare de a ne converti, Mihailovici mă supunea unui adevărat interogatoriu privind rezultatele de laborator. Pentru funcția sa de consilier personal al lui Mănescu, nu era o opreliște de a discuta chiar și probleme încadrate la ”secret de importanță deosebită”. Partidele serale de bridge nu s-au putut bucura de prea mult  succes  din  partea  mea.  Presupunea  o  atenție deosebită  pentru  a  face  față  unor  împătimiți,  iar  eu, adept al unor jocuri precum șahul, sau chiar pocherul, am rezistat cât am rezistat, dar după câteva săptămâni în care i-am mulțumit pe profesioniști, am cedat printr-o manevră delicată de retragere. Cu Babi a fost altfel. S-a ambalat din primele ședințe și făcând uz de capacitatea- i proverbială de concentrare, s-a descurcat excelent. Am continuat să ne vedem la insistențele Leliei, dar unde nu e o atracție bilaterală, nimic nu e. Ori noi, încă mai eram legați de acel ”împreună” și ne ajungea programul făcut de prietenii noi câștigați, care erau foarte convingători. Munceam mult, foarte mult chiar, la laborator, într-un mediu  epuizant,  ca  să  ne  facem  un  program ”simandicos” de petrecere a puținului timp liber de care puteam dispune.

Venirea lui Puiu Mănescu la Ștei, cu sediu cu tot, deci permanent  în  ceafa  sovieticilor,  însoțit  de  nume pretențioase dar cu atestate proofesionale în regulă, a trezit în reprezentanții români ai intelectualității aciuate, un sentiment de mascată nemulțumire. Sub ochii noștri se derula un program de lichidare a unui zăcământ de uraniu unic în lume, pentru alimentarea unor uzine din țara sovietelor, într-un ritm barbar, fără nicio preocupare pentru dezvoltarea unui sector românesc de valorificare a unor bogății nestemate. Chiar începători fiind, visam la o  uzină  românească,  chiar  la  poalele  Apusenilor,  cu locuri de muncă bine plătite, care să ridice cât de cât nivelul  de  trai  al  minunaților  moți.  Se  construia,  e adevărat, dar pe banii noștri, fără perspectivă pentru această zonă minieră, epuizându-se șansa unui profit de lungă durată pentru localnici. Iar localnicii o duceau greu și erau lăsați de izbeliște pe linie de protecție împotriva radiațiilor. La poalele Băiței, sub culmile de la Avram Iancu,  oamenii  neîndrumați,  profitând  de  bolovănișul  ”steril”  scos  la  suprafață,  foloseau  acest  material  de ”construcție” la ridicarea caselor din zonele Băița, Nucet. Când amicul meu, doctorul cu protejarea omului și a mediului,  a  făcut  primele  investigații,  măsurând radioactivitatea  ”reziduală”  din  pereții  locuințelor,  a semnalat  absurdul  situației,  trimițând  în  raport  cu statistica îmbolnăvirilor neelucidate, nu doar a minerilor ci și a membrilor lor de familie,  instituind o stare de alertă mascată de nefericitul ”secret de stat”. Încercarea de a-i determina pe localnici să dărâme pereții buclucași s-a izbit de o adevărată revoltă.

Acest  nou  spirit  care  punea  stăpânire  pe  noi  cei  cu vechime, cum ne consideram, ne punea și într-o nouă poziție,  mascată,  dar  reală,  față  de  partenerii  noștri sovietici.  Ca  indivizi  nu  aveam  ce  să  împărțim.  În general erau aleși pe sprânceană ”profesională” și în multe situații am putut să profităm și să ne instruim. Eram novici în domeniu, iar ei au fost trimiși să facă treabă  bună  și  rapidă.  Degeaba  număram  îngroziți garniturile  de  tren  care  plecau  zilnic  încărcate  cu minereu, de la Ștei la Halmeu, treaba asta cel mult ne întărâta, dar o discutam între noi în șoaptă. Am spus ”între noi” deoarece acești noi erau puțini. Provocatori au lucrat permanent în spatele nostru, iar securitatea era permanent la post.

Apropo de securitate. Într-o dimineață am fost trezit și dus  ”însoțit”  la  biroul  colonelului  Ungureanu  care răspundea  de  ”comportamentul”  nostru.  Un  tip  ajuns  până la liceu care se străduia să-și completeze studiile luând ore de meditație de la Mircea al meu. Foc în sala mare a chimiei. Pompieri, încercări de limitare a focului prin mijloace cunoscute – distrugere a tot ce le cădea sub mână. Târnăcopul și furtunul cu apă sub presiune erau  armele  ce  le  mânuiau  cu  dexteritate.  Focul izbucnise la una din nișele de pe culoarul din dreapta. Nu era de ajunsă apa în care plutea, până la genunchi toată averea de reactivi ai laboratorului, dar în sârguința pompierilor au fos sparte și sticlele cu acid sulfuric, acid care ne-a dat mult de furcă, celor neînarmați cu cizmele de cauciuc necesare. Alergam prin această maree acră, pișcăcioasă, încercând să ridicăm pe mese tot ce se bălăcea în apă. Atunci a apărut în sală și grupul de ”investigatori” ai tovarășului colonel, toți echipați ca de război, cu cizme înalte și pelerine de plastic. Și, chiar în preajma  mea,  au  ieșit  din  gura  ”protectorului  nostru” fatidicele cuvinte: ”mână criminală, mână criminală!…” Nu am mai simțit acreala apei în care ne bălăceam ci un fior  rece,  de  spaimă.  Știam  ce  înseamnă  la  ei  o investigație,  acuzatoare  din  fașă,  amenințătoare,  în desemnarea unui vinovat, a unui dușman al poporului. Eram, cumva, principalul suspect, ca ultima persoană ce părăsise laboratorul în seara din ajun. Lucrul acesta se întâmpla  zilnic  și  numai  de  neglijență  nu  puteam  fi acuzat.  În  plus,  lucram  în  aripa  în  care  aveam laboratoarele  de  spectrofotometrie  și  electrochimie. Laboratorul  de  chimie  era  încuiat  odată  cu  plecarea Șefei de la chimie analitică, adică ”colaboratoarea” mea,persoană scoasă de sub orice posibilă investigare, fiind sovietică. S-a apropiat de mine și m-a întrebat ce tot spune ”omul ăsta”. Când i-am tradus, a adăugat: ”Ca la noi,  acasă…”  Focul  a  fost  stins  cu  chiu  cu  vai, bineînțeles  cu  prețul  urmelor  lăsate  de  pompieri.  Au rămas doar securiștii de pază pentru a nu permite nicio intervenție. Am sugerat-o cu speranța că vom găsi la ancheta tehnică cauza reală a incendiului, lucru pe care tovarășul colonel l-a acceptat. Suspecții, adică eu și trei din chimiștii care părăsiseră ultimii laboratorul în ajunul evenimentului,  am  fost  ”însoțiți”  până  la  biroul colonelului, de unde, rând pe rând, am fost preluați de un  subofițer  pentru  consemnarea  unui  interogatoriu primar. Aici a început circul, care nu m-a amuzat, dar mi-a indus o bună doză de îngrijorare și, inerent, de scârbă.  Stăteam  la  o  mică  măsuță,  față  în  față,  eu urmărind, la început curios, apoi cu vădită nedumerire, ca să nu-i spun revoltă. Omul avea în față o coală albă de hîrtie pe care scria la autodictare, întrebarea. Eu urmăream  atent  chinurile  prin  care  trecea  sărmanul nevinovat și citeam, urmărind pe dos, mișcările greoaie ale  creionului.  Urma  răspunsul  meu,  formulat  cu maximum de prudență, concis până la refuz. Cântăream fiecare  vorbă.  Omul  mă  întrerupea  pentru  a  putea înregistra declarația mea, cuvânt de cuvânt, ceea ce era practic imposibil. Urmărind ce apărea la răspunsul meu, interveneam  întrerupându-l  pentru  neconcordanță. ”Crezi că nu știu să fac un interogatoriu?!…dacă mă tot oprești din scris nu terminăm până dimineața…” ”Nu mă supără cât durează, mă supără că scrii ceea ce nu am spus,  tovarășe  dragă!…”Dacă  mă  mai  întrerupi,  îi raportez  tovarășului  colonel  că  te  sustragi interogatoriului!”  Am  continuat,  el  transpirând,  eu încercând  să  mă  stăpânesc.  Din  unele  întrebări  am înțeles că cineva dăduse ceva informații despre timpul meu  petrecut  prin  laboratoare.  Erau  specificate  ore, minute, locul…Singurii care obișnuiau să mă viziteze la mine în laborator nu puteau fi decât noii veniți la chimie, dar nu și să mă monitorizeze. Dintre cei trei noi veniți care m-au însoțit și la interogatoriu, doar unul mă călca zilnic, cu glume spuse într-o limba rusă cam stâlcită. Tipul făcuse facultatea la Moscova de unde s-a întors gata însurat cu o rusoaică, sovietică get-beget. Ne mai întâlneam și în sala de sport exersând aruncările la coș. Făcuse ceva baschet în prima tinerețe la Cluj. Doamna era de factură șovină. Se uita la noi de parcă nu ei erau invadatorii. De fapt a și refuzat ostentativ să ia cetățenia română, când s-a pus problema, petrecând concediile, tot ostentativ, doar la Moscova.  Am făcut listarea celor câteva  nume  care  îmi  frecventau  laboratorul  de spectrofotometrie,  fără  o  treabă  anume,  intrigat  de întrebările la care răspunsurile mele erau corectate pe loc de către interlocutorul meu, cu un ochi ațintit spre niște ”notițe” pregătite în prealabil. Ceilalți doi, i-am scos de pe lista suspiciunilor mele fiind timișoreni aduși cu noul val de angajări. Cu timpul mi-am dat seama că nimeni nu trebuia scos apriori de pe acea listă. Oricum, interogatoriul a continuat până dimineața, în același stil  tracasant.  Predat  colonelului,  l-am  însoțit,  sau  m-a însoțit,  la  locul  faptei  în  așteptarea  unui  ofițer  de  la interne, inginer la bază, expert în investigarea cazurilor mai  delicate.  Când  l-am  auzit  vorbind  rusește  cu Claudia,  mi-am  dat  seama  că  era  școlit  în  Uniunea Sovietică. Colonelul stătea lângă ei neînțelegând nimic, dar tot dând din cap a aprobare. Dacă ar fi fost bulgar, semnalul  ar  fi  indicat  o  negare.  Stăteau  la  ușa laboratorului în timp ce eu, însoțit de Țigănușul meu, cotrobăiam  printre  nișele  nealterate  de  incendiu.  S-a apropiat și expertul, cu un halat alb aruncat peste umeri și s-a prezentat. Apoi s-a alăturat nouă în munca de căutare a indiciilor. ColonelulaApropiindu-se pâș, pâș de grupul nostru, ca să-și manifeste prezența ”activă”, a pronunțat  sentențios  sintagma-i  preferată,  probabil universal valabilă…”mână criminală, mână criminală!…” Intrigat  expertul  i-a  replicat…”pe  ce  vă  bazați?…aveți indicii?!…”  ”La  experiența  mea,  mirosul  de  copoi  mă informează, tovarășe căpitan!” ”E bună și experiența, și intuiția, dar nu sunt suficiente în rezolvarea unor astfel de cazuri complexe…E rolul meu aici de a găsi probe pro,  sau  contra…intuiția  mea  îmi  spune  că  suntem aproape  de  o  explicație  logică,  tehnică…lăsați-ne  să continuăm  fără  grabă,  fără  concluzii  pripite,  tovarășe colonel”…A urmat o pauză de tăcere pe care, eu, am considerat-o de bun augur. Împins de vorbele expertului, am intrat cât am putut în dulapul de sub nișă și pipăind planșeul,  am  sărit  ca  ars  afară,  alergând  la  primul robinet  de  apă  rece.  Am  ținut  mâna  în  jetul  rece, binefăcător,  până  senzația  de  arsură  a  cedat  din intensitate.  ”Ce-ai  pățit,  omule?!”  ”O  lanternă  și  vom vedea…” Țigănuș a apărut cu o lanternă, cu stativ, gen auto. Curios, expertul m-a rugat să-l las și, l-am lăsat. A ieșit  tușind  și  a  cerut  ceva  de  scrijelit  si  un  vas  de adunat scrijelitura. O daltă și o capsulă de porțelan au constituit instrumentele de investigație. A ieșit cu măna dreaptă ciupită ca de scântei și l-a rugat pe Țigănuș să mai scoată puțin material. Planșeul pe care era instalată nișa, format dintr-o scândură groasă de brad, dulap în limbajul constructorilor, și un strat de faianțe fixate cu adeziv, se supraîncălzea de la plitele electrice mari, de 2 Kw,  folosite  la  dezagregări.  În  dulapul  de  sub  nișe, încăpător, se păstrau sticlele cu reactivi curent folosiți, printre care și puternic oxidanți precum acidul azotic. Un proces  lent,  dar  continuu  de  încălzire,  asociat  cu  o atmosferă oxidantă, și-a făcut datoria. Scândura de sub nișă, era o masă de cărbune mocnind, care aștepta un moment prielnic pentru a trece în flacără. Norocul nostru a  fost  că  rămăsesera  o  serie  de  nișe  neînflăcărate, martor de necontestat al celor survenite. Un adevărat consiliu  de  război  s-a  înfiripat  ad-hoc,  la  care  figura colonelului  de  securitate,  pierzând  expresia  de siguranță,  de  încântare,  părea  neavenită.  Lipsit  de autoritatea  cu  care  era  obișnuit,  prin  prezența deranjantă pentru el a expertului de la interne, pufăia cerându-ne să nu ne ”pripim”. S-a apropiat și Clava și, neinspirat, m-a întrebat cine a proiectat acest laborator. ”Păi, proiectul e al vostru, de pe vremea când noi nu

aveam  încă  acces…”  ”Dar  cine  a  construit?”  ”Tot  ai voștri, cu muncitori de la noi, dar coordonați tot de voi…”

Cred  că  a  fost  prima  mea  reacție  de  ”relaxare răuvoitoare”,  aruncând  unei  femei  nevinovate,  abia venite,  o  aluzie  la  începuturile  ”strict  secrete”  ale șantierului. Expertul s-a prins și discret mi-a făcut cu ochiul.  A  fost  al  doilea  meu  moment  de  relaxare, satisfăcut de maniera în care urma să se încheie un moment  dramatic  din  viața  mea  și  a  Margarítei.  Nu aveam nicio experiență în privința unor evenimente de așa anvergură, am primit o lecție de profesionalism din partea unui necunoscut, am trecut printr-un coșmar în noaptea  interogatoriului  și  a  sintagmei  aruncate amenințător  de  atotputernicul  colonel.  Mă  vedeam ”vinovat fără vină” aspru pedepsit, la început de carieră, o vedeam pe Babi cu cariera distrusă. Dosarele noastre cu ”pete negre” ar fi cântărit greu la emiterea sentinței de ”dușman al poporului”. N-a fost să fie, și bine că așa a  fost,  prea  eram  încrezători  în  capacitățile  noastre profesionale, am câștigat teren pe linie de recunoaștere și, culmea ironiei, soarta noastră a stat în mâna unui analfabet,  colonel  de  securitate,  care  încerca  să-și astupe  lacunele  școlare,  cu  ajutorul  unor  meditații inutile,  ajutat  de  fratele  meu.  Când  după  încheierea întregii tevaturi l-am întrebat pe Mircea al meu dacă Ungureanu i-a spus ceva despre mine și despre caz, mi- a spus mulțumit că acest ”neica nimeni” m-a ”scos curat din încurcătură”. M-am pregătit să-l abordez în public, adică în prezența celor care cunoșteau din fir a păr povestea,  dar  Babi  m-a  oprit,  invitându-mă  să  fiu înțelept.  L-am  lăsat  în  pace  dar  cel  care  a  deschis subiectul  a  fost  chiar  colonelul,  între  patru  ochi.  ”Ei, tovarășul Boris, a ieșit totul bine, până la urmă, nu?!” ”În afara ”acelei mâini criminale”, care n-a ieșit la iveală, nu?!” ”Și asta făcea parte din adevărata anchetă…așa se află adevărul ascuns…o anchetă este lucru greu!”. Cu timpul  a  plecat  la  Oradea  unde  a  preluat  funcția supremă de Șef al Serviciului de Securitate. Vorba lui, ”și asta a făcut parte din anchetă”. Un eșec i-a servit drpet trambulină pentru avansare.

Lucrările de restaurare a aripii laboratorului afectat au fost urgentate, dar și așa, au durat destul ca să dea lucrurile peste cap. S-a lucrat improvizat, prin colțurile neafectate,  dar  s-a  lucrat.  Garniturile  spre  Halmeu trtebuiau să meargă, iar analizele nu puteau fi amânate. Personal  am  mai  avut  de  suferit  de  avalanșa  de vizitatori, oameni din laborator, dar tot vizitatori, care nici măcar nu se invitau. Intrau, se așezau comod, așteptau chiar o cafea, lucru cu care Țigănuș se descurca de minune. Avalanșa asta o deranja chiar și pe Babi care obișnuia să vină din când în când să se relaxeze, dar nu-i făcea plăcere să mă găsească înconjurat de ”tot felul de colege”. Apropo de asta, pe linie de atmosferă, de glume lansate cu nevinovăție, amicul cu baschetul, de  care  am  mai  pomenit  și  în  amintirile  legate  de anchetă, obișnuia s-o avertizeze pe Babi, în glumă, că ar fi bine să treacă mai des pe la mine. ”Babi, treci mai des pe la Spectral…omul ăla petrece prea mult timp în camera obscură, sau în cămăruța de la Flamfotometrie unde încuie și ușa uneori. De fapt nu-i singur, e cu Ala, dar, oricum, e plin de aparatură, de tuburi cu acetilenă sau protoxid de azot…” Ala nu era o invenție, venise cu grupul de la Timișoara, absolvise chimia industrială cu vreo  doi ani  după noi, foarte plăcută  la înfățișare în comportament.  Ne  cunoșteam  și  o  simpatizam  ca majoritatea colegilor, mai mici sau mai mari, căsătorită, la a doua încercare, cu un director la modă, care, în timp îi  făcuse  viața  un  continuu  coșmar.  O  consideram drăguță și isteață. Foarte conștiincioasă, s-a alăturat cu mult  interes  în  descifrarea  acestui  atât  de  interesant domeniu, al opticii spectrale. Se înțelegea foarte bine cu Babi și, după plecarea și a ei, și a noastră, la București au devenit colege la institutul de cercetări miniere și apoi la  Instituul  Geologic.  Glumele  ”instigatoare”,  pe  care Babi mi le raporta râzând, n-o afectau. Eram toți trei foarte  buni  prieteni.  O  întâmplare,  nu  chiar întâmplătoare, a adus numele Alei pe buzele tuturor. Lucram  cu  ea  la  Flamfotometru  și  pregăteam  un experiment, cu avizul lui Facsko, pentru a obține ceva performanțe  îmbunătățite.  Doream  să  experimentez înlocuirea flăcării de oxigen-acetilenă cu o flacără mai ionizantă  de  protoxid  de  azot-acetilenă.  Acest  lucru presupunea  schimbarea  dispozitivului  de  amestec- pulverizare cu unul care-mi lipsea din dotație și nici nu era oferit la import. Bănuiam că era posibilă o explozie locală a dispozitivului și mi-am instalat un paravan de protecție dintr-o placă de asbest. Din acest motiv mi-a trebuit și o aprobare de la Facsko. ”Fă-o, dar protejează- te și lucrează singur cu gardă la ușa deschisă”. Ala s-a dat în vânt după o astfel de experiență și m-a convins să stea lângă mine. Zis, făcut! Am pregătit totul, am instruit- o să sară în spate în caz de ceva și am purces la treabă, eu urmând să sar la butelii să le opresc. Am pornit experimentul,  am  obținut  flacăra  mult  dorită  și,  o bubuitură care a alarmat întreg laboratorul ne-a făcut să sărim spre spate. Ar fi mers ca la carte, după previziune, dar  Ala,  cu  un  strigăt  mai  ceva  ca  al  exploziei,  din săritură s-a agățat de gâtul meu împiedicându-mă să ajung la buteliile cu gazele de ardere. Din reflex am împins-o la perete, cam brusc, e adevărat, și am sărit la butelii. Le-am închis și am luat-o în brațe s-o liniștesc. Plângea  cu  sughițuri  strângându-mă  la  piept.  Am încercat s-o liniștesc, să-i spun că totul a fost cum am prevăzut, dar nu a fost chip. Mi-a șoptit că a făcut pe ea. ”Du-te  și  te  schimbă!…”  ”Cu  ce?,  n-am  nimic  în laborator…” ”Du-te acasă și nu te opri cu nimeni…pune un  alt  halat  mare,  de  aici”  ”Și  chiloții?”  Scoate-i  și aruncă-i!..nu, păstrează-i ca amintire…” N-am apucat să ne desprindem unul de altul când o droaie de colegi, colege  în  special,  au  năvălit  peste  noi.  Curgeau întrebările  mai  ceva  ca  la  un  interogatoriu,  dar rămâneau fără răspuns. Ce explicații puteam da?! Pe unele fețe am văzut îngrijorare, pe altele, cele care nu lipsesc  niciodată,  zâmbete  cu  subînțeles.  Babi  s-a apropiat și m-a mângâiat pe obraz. Am sărutat-o pentru a o liniști. Știa de experiment, știa că nu mă putea opri, avea încredere în mine, chiar și după întâmplarea cu fiertul laptelui. Amintirea se estompase și, după vorba ei, aștepta o nouă, inevitabilă aventură. A luat-o după umeri pe Ala și a dus-o la toaletă.

Ca să nu fac o tragedie din această întâmplare, am curățat  locul,  am  adunat  dispozitivul  pulverizat  de explozie, l-am înlocuit cu unul de rezervă, l-am pus pe Țigănuș să scoată din laborator butelia cu protoxid de azot  și  așezat  pe  scaunul  de  lucru  mi-am  spus  cu amărăciune: ”N-a fost să fie”,  în memoria unchiului Alex care mi-a lăsat moștenire sintagma bună la toate.

VA URMA…fără convingere…

 

 Cap. 15

 

Revin  la  numirea  lui  Puiu  Mănescu  ca  Șef  al Departamentului ”Metale Rare și Radioactive”, cu sediul la Ștei, în funcție de Ministru Adjunct la Interne. Am pomenit de noul spirit trezit în noi, de ”proprietari” ai unuia dintre cele mai cunoscute zăcăminte de uraniu din lume,  care  ne-a  cam  împărțit  în  două  tabere, nedeclarate dar aflate într-un război lipsit de fairplay. Cei care  ne  făceau  viața  amară,  erau  atât  politicienii credincioși regimului, mă refer la localnici, cât și, mai ales, grupul specialiștilor români școliți la Moscova sau Leningrad, de regulă bărbați însoțiți de soții ”sovietice”. Mi-am amintit de penibilul ”interviu” acordat securității locale,  când  mi-am  dat  seama  de  faptul  că  eram ”conștiincios” monitorizat la locul de muncă. De cine, sau, prin cine, greu de presupus, dar tabloul cronologic al activității mele era pe biletul pe care anchetatorul meu îl consulta cu atenție, completând spusele mele, sau, contrazicându-mă  chiar.  Nu  cred  că  era  o  acțiune ordonată de structurile sovietice ale șantierului, știindu-i mai subtili. Multe alte observații, făcute involuntar, mi-au întărit presupunerea care se îndrepta spre o acțiune ”a noastră”, a românilor, condusă destul de grosolan. Multe lucruri  ”oculte”  au  venit,  pe  parcursul  anilor,  să-mi confirme bănuielile. Judecând după cât de năstrușnice dosare aveam, atât eu, cât și Margaríta, nici nu ar fi fost de mirare. Asta mi-a dat de gândit, mai ales că, Babi mi- a cam atras atenția asupra gurii mele slobode. Plictisit de vizitele neavenite ale unor ”colegi” de laborator, la ore când ți-era lumea mai dragă, am început, ostentativ să încui ușile domeniului meu, al spectrofotometriei și chiar  al  electrochimiei,  ocupat  efectiv  de  lucrul  la aparate  și  pornit  pe  ”clipele”,  cam  lungi,  de  relaxare verbală oferite de curioși. S-a stârnit vâlvă, mai ales că lucram împreună cu o făptură demnă de toată atenția, iar  ”glumele”  lansate  nevinovat,  stârneau  nu  numai zâmbete,  dar  și  întrebări  directe.  Tânăra  mea colaboratoare, după Puiu Mănescu, subordonata mea sovietică,  s-a  codit  ce  s-a  codit  și  m-a  întrebat  fără ocoliș.  ”De  ce  te  tot  închizi  în  Spectroscopia  aia  a ta?…Lumea se tot întreabă…” Și m-am hotărât: ”Știi, ție am să-ți spun ca unui prieten de încredere…” Și i-am relatat, cu lux de amănunte, întâmplările și semnele de întrebare. ”Spune, crezi că e cineva de la voi?…Ăia de la securitatea noastră știau fiecare pas de al meu…locul, ora și minutul…! ”Barís, sunt tânără, dar știu de acasă totul despre sistem…Nu, dragă!…Noi nu urmărim așa de ”la vedere”…Categoric suntem urmăriți, și eu am fost întrebată despre ”cât de bine” ne înțelegem noi doi…În cazul  tău,  aș  fi  fost  prima  să  știu  dacă  avem  o misiune…Nu, dragă, caută printre ai voștri, dacă e așa cum presupui, lucrează ca niște ageamii…Nu te întreb pe cine bănuiești, chiar nu este treaba mea, iar pe tine te  consider  prieten!…Nu  te  mai  zăvorî  și  trimite-i  la plimbare când te mai deranjează…Ai mei te apreciază pentru cum te-ai descurcat  fără specialistul nostru și avem nevoie de ceea ce faci și cum faci…” ”Mulțam! Ești drăguță!…” ”Prefer să-mi spui că-s frumușică…Știu că sunt!” Nu aveam altă cale și, nu chiar ex abrupto, i-am urmat sfatul, doar că am devenit mai acru cu ”prietenii” mei. Mi s-a reproșat și asta, dar nu m-a mai deranjat. Am fost mai prudent cu emiterea unor opinii cu iz politic, ceea ce nu-mi era în fire.

Activitatea  la  laborator  a  continuat  fără  probleme. Realizări am avut și eu și Babi și asta ne-a consolidat statutul de ”utili cu ceva probleme”. Atitudinea lui Puiu Mănescu nu s-a lăsat, însă, fără urmări. În cazul lui totul era  la  vedere.  Încercările  lui  de  a  prelua  treburile șantierului cu români numiți în funcții de răspundere și, deloc de neglijat, tonul lui de ”ministru” cu factorii de răspundere sovietici, i-a deranjat. I-au găsit tot felul de chichițe în comportament, de achiziția unui autoturism de lux, o limuzină sovietică, de tonul folosit cu subalternii și altele. Când intra inopinat într-un birou și găsea pe cineva nebărbierit și fără cravată, îl trimitea la plimbare și-i  acorda  și  o  absență  nemotivată.  Tarasov  de  la Centrala din București, în stilul caracteristic, a sunat la Interne  și  a  obținut,  pe  loc,  eliberarea  din  funcție  și trimiterea,  pentru  ispășirea  păcatelor,  la  cărbune,  la mina de la Filipeștii de Pădure. Omul a fost scos pe linie moartă și, cu anii, s-a prăpădit.

 Avertismentul  pentru  noi,  cei  cu  apucături  de ”proprietari”,  a  fost  fără  echivoc.  Am  devenit  mai prudenți, nu că am fi început să gândim altfel, să ne afișăm  în  preocupări  sportive,  să  facem  chiar  sport. După ce Mircea s-a dat peste cap și a adunat de o echipă de volei, care după un an de activitate, cu vedete aduse de peste tot, a ajuns în divizia A, eu, ca să nu mă las mai prejos, am adus jucători de baschet, dintre care unii divizionari de pe la Oradea sau chiar din București. Cea mai bună ”achiziție” a fost excelentul geolog Vică Mărcușan, baschetbolist și voleibolist divizionar A, cu care am legat o frumoasă prietenie. Sala de sport a început  să  trăiască  pe  bune.  Meciuri,  galerie,  public generos. A fost o revigorare a stării de spirit adormite de noua atmosferă ”civică” a ”adunaților” de te miri de pe  unde, trezită la realitatea românească de venirea la Ștei, cu funcție ministerială, a lui Puiu Mănescu și trecută în ”ilegalitate”, după mazilirea lui. Oricum, ideea încolțită în mințile înfierbântate ale ”specialiștilor” români, legată de începerea cercetărilor pentru o uzină româneascâ de prelucrare a minereurilor de uraniu, a ”scăpat” de sub control și a surâs celor care, la Interne, de voie, sau de nevoie, l-au înlăturat pe Mănescu. Specialiștii la care m- am referit acopereu cam toate ramurile tehnice care ar fi fost necesare unui atare proiect. Erau ingineri mineri, geologi, preparatori, metalurgiști și chimiști. Bineînțeles preocupările părții române nu au putut scăpa vigilenței lui Tarasov, de la Centrala de pe Dionisie Lupu. N-au intervenit  brutal  adoptând  tactica  ”zăhărelului”.  Și-au manifestat acordul, au promis aportul tehnico-științific al părții sovietice, au făcut chiar un plan pentru un viitor apropiat,  întinzându-l  cât  mai  departe.  Numirea  la Interne  în  locul  lui  Mănescu  a  Directorului  Toma Anghelache, a adus un plus în avântul nostru patriotic, pe care îl scăpam printre dinți. Era visul și preocuparea lui Toma de pe vremea când era Director la unele din multiplele forme de organizare ale românilor. Amator de sport,  tenis  cu  precădere,  dar  și  de  o  viață  socială activă, s-a alăturat multor manifestări artistice, ca să nu le  spun  petreceri,  ce  se  organizau  în  sala  sportului. Aprecia  fără  ifose  băutura,  la  care  era  un  adevărat campion, și femeile frumoase unde își controla cu greu privirile. O școală în fugă, un titlu de inginer miner la Brad,  nu  l-au  împiedicat  să  se  afirme  în  posturi  de conducere. Înarmat cu o minte isteață, mereu pe fază, nu se lăsa ”dus cu preșul”. Era apreciat și chiar iubit de subalterni. Personal m-am înțeles excelent cu el pe linie profesională, cu toate că nu era în domeniul meu, iar cu timpul  ne-am  apropiat  și  pe  terenurile  de  tenis.  În perioada  asta  oarecum  liniștită,  m-am  pomenit  cu prietenul meu George, medic specializat, am mai spus-o parcă, în radiații și protecția celor expuși. Era însoțit de un tip, bărbat bine, care venise repartizat de nu se știe unde,  pe  șantier.  Chimist  de  profesie,  cu  acces  la punctele  cheie  ale  activității  de  exploatare  a năbădăiosului  minereu,  și  ca  atare  și  la  laboratoare. Omul hoinărise o vreme prin Chile, adunase niște idei tehnologice  din  industria  cuprului  și  intenționa  să ”cerceteze” prin laborator, ceva idei novatoare. Prieten bun cu George din anii studenției, amândoi ahtiați după muzică,  înjghebaseră  o  orchestră,  cu  George  la acordeon și Nae, cum s-a prezentat, la ghitară. Acest Nae  Marinescu,  tobă  de  cunoștințe  muzicale, organizator și îndrumător recunoscut, a cunoscut-o pe Margareta Pâslaru, și a adus-o cu el, la Ștei, pe post de soție. Steaua descoperită la 15 anișori, acum, la 18 ani, promitea să devină o stea de prim rang. Se ocupa intens de talentul ei, și cu ”omul de lume” din el, și de educația ei de star în devenire. Ghitara din mâinile lui nu era un simplu instrument muzical, era o sursă de răspândire a muzicii  cuceritoare.  Era  și,  haios,  ca  să-l  prezint  în spiritul lingvistic al vremii. Cum amândoi aveau acces în laborator, i-am invitat la Spectroscopie, la o cafea. Eram încă șef. Mi-a cerut să-l găzduiesc câteva zile într-o încăpere  în  care  să  poată  experimenta  niște  idei  de tehnologie chimică, o speranță nemascată într-o bombă economică. Nu-i trebuiau multe, ideea fiind extrem de simplă,  vorba  lui,  ”niciodată  nu  visez  la  lucruri complicate…”, așa că l-am aranjat în atelierul mecanic unde  evea  și  o  ventilație  bună.  Mi-a  cerut  o  plită electrică, o găleată de plastic, ceva capsule, baghete din sticlă, hârtie de filtru, și libertatea de a nu fi deranjat. Boala oricărui inventator. Pe Țigănuș l-am luat la mine pentru a nu lăsa impresia că-l supraveghez. A doua zi, de dimineața, găsind-o pe Ala la spectro, nu s-a putut abține să n-o privească cu deosebită atenție. Nu s-a mai grăbit, a mai zăbovit ceva și s-a oferit să ne însoțescă, din când în când, în activitatea noastră. Discret mi-a făcut cu ochiul iar eu, intrigat oarecum, i-am spus Alei că Nae este soțul Margaretei Pâslaru. N-a mai făcut niciun gest ”specific” și s-a retras la atelier. Cam după vreo oră de liniște, Țigănuș a ieșit precipitat pe coridor și m-a chemat cu un strigăt alarmant. Din atelier ieșea un fum înecăcios, dens, am intrat speriați și Țigănuș a smuls găleata de plastic de pe plită, cu tot ce mai avea în ea, și a aruncat-o în chiuvetă. Nae dispăruse între timp. S-a întors mirat de cele întâmplate și m-a întrebat ”ce dracu s-a  întâmplat,  doar  aveam  multă  apă  în găleată?!”…Puteam  să-i  mai  spun  ceva  Inginerului chimist,  cercetătorului  vânător  de  ”bombe” științifice?!…Jenat, Nae și-a prezentat scuzele și n-a mai venit la laborator. În schimb a continuat viața-i de haios și, după o scurtă perioadă de liniște, a cucerit inima unei foarte bune prietene, geofizician, Herta, pe care a reușit s-o  debusoleze  total  cu  al  său  ”lasă-mă  să  te  las”. Plictisit de viața de pe șantier, ne-a părăsit, lăsând o victimă  în  grija  prietenului  său  George,  plină  de complexul neîmplinirii. Mult timp l-a urmărit pe Nae prin informațiile smulse de la George, de loc liniștitoare. Pe Nae Bucureștiul l-a terminat și la figurat, și la propriu. Margareta lui, într-un turneu la mare, l-a cunoscut pe bateristul  Sencovici,  s-au  căsătorit  și  și-a  văzut  de cariera muzicală cu succes. Etapa Nae ”Pâslaru” cum îi mai spuneam între noi, a fost dată uitării și a ieșit din ”curriculum vitae”, al acestei vedete de netăgăduit. Cei care  au  cunoscut  bine  acest  episod,  au  susținut  cu  convingere rolul jucat în pregătirea primară a carierei, de acest ciudat ”slujitor” al muzicii. În tot acest timp viața noastră de huzur, unde cuvântul ”împreună” era la el acasă, a început să nu mai fie chiar apanajaul voinței noastre din motive, ușor de înțeles dacă mă gândesc la cercul nostru de prieteni ai casei în plină consolidare. Rare erau serile în care să nu fim călcați de amatorii de pocher și de o gustare. Neavând copii, cam singurii din grup, nu aveam probleme nici cu spațiul, nici cu liniștea. Mai mergeam și noi în vizită ”de lucru”, la invitațiile care nu lipseau, dar un refuz se întorcea pe loc împotriva noastră  cu  amenințarea  ”atunci  venim  noi  la  voi”…Și chiar așa făceau. Cele două camere libere de care ne ”bucuram”,  permiteau  organizarea  jocului  între  două echipe, alese prin rotație, pentru a păstra cât de cât starea  de  neprevăzut.  Eu,  mai  strâmbam  din  nas, uneori, în sinea mea, jinduind după câte o seară de baschet la miuță, sau de biliard. Toți, sau aproape toți, erau  ”cartofori”  amatori,  dar  tot  ca  niște  cartofori  se comportau. Oricum, în astfel de circumstanțe, reușeam să  estompăm  dorul  după  viața  dintr-un  oraș  mare. Timișoara ne-a învățat rău cu Opera, Teatrul și, nu în ultimul rând, concertele simfonice. Și mai era ceva de neuitat,  siguranța  cu  care  am  așteptat  numirile  la Facultate  și  ne-am  făcut  planuri  care  mai  de  care, căzute în derizoriu după  nesperata nereușită pe linie cadristă. Da, Șteiul, prin domeniul profesional atractiv, prin implicarea cu sârg în activitatea de laborator, prin nivelul  material  mai  săltat  și  prin  prezența  mare  a tinerilor intelectuali, absolvenți  veniți de prin cele mai importante centre universitare din Țară, ne-au  ușurat acomodarea cu acea ”viață nouă”. Am remarcat faptul că fiind singuri, fără copii, cu apartament la dispoziție, eram considerați gazda cea mai potrivită și, de ce să n-o spun, cea mai ospitalieră. Bineînțeles că am ajuns în contact și cu pruncii lor, mici și foarte mici, niște răsfățați de toată splendoarea. Copiii, nu știu de ce,  probabil văzându-ne singuri, nu că ne dădeau târcoale, dar chiar ne  căutau  insistent.  Așa  a  apărut  primul  Florinel  din viața mea, se ținea scai de mine, mă antrena în jocul lui, și care m-a declarat ”cel mai bun perten al lui” la cei trei anișori ai lui. Era cuceritor. Frumușel, în pofida unor probleme cu piciorușele, de la o naștere cu probleme, și o alarmantă sete care nu a fost luată în seamă de cei doi medici, părinții lui. Peste ani, devenit medic și el, considerat element excepțional încă din facultate avea să plătească cu viața aceste ”malformații congenitale”. Dintre toți copiii Florinel m-a cucerit fără drept de apel. Încă  de  când  avea  doi  ani,  ne-a  ajuns  și  pe  noi întrebarea ”noi ce facem?” Și ne-am pus pe treabă, și ne-am  lovit  de  unele  nereușite,  repetate  din  păcate, când Paula, mama lui Florinel, a luat problema în mână. S-a ținut de Babi a mea, a urmărit-o, a sfătuit-o, i-a implicat și pe colegii ei de breaslă și m-am pomenit cu Cristina-Paula, la 4 iunie 1958, la spitalul din Nucet, în brațele vânjoase ale doctorului Nemeș. A ieșit din salon cu  pruncul  atârnat  de  piciorușe,  cu  capul  în  jos, strigându-mi ”Hai, prinde-o!”…Gestul era așa de natural încât am încremenit. ”Hai, omule, ia-o!…Uite ce damă bine ți-am adus, cu picioare lungi de balerină”. Eram leoarcă, era și o zi de vară, am luat-o cu toată stângăcia de care eram capabil și am lipit-o de piept ca să n-o scap. ”Ai venit cu vreun nume, s-o înregistrăm?” ”Da, Cristina și Paula, Cristina-i de la mine, iar Paula de la Paulici, cea care s-a zbătut ca această minune să se realizeze…”  I-am  dat-o  înapoi  s-o  împacheteze  ca lumea, chiar micuță fiind, era, totuși, o femeiușcă. Când am ajuns la Ștei, fierberea era în toi. Babi, Mami, adică soacra, se agitau fără să îndrăznească să preia pruncul. Eu, sigur pe mine, eram doar acasă la mine, o legănam încetișor, să n-o trezesc. Până la urmă Babi a îndrăznit, mânată și de sfaturile nelipsite ”Babuți, ai grijă să n-o scapi!”  Cristinei  atât  i-a  trebuit.  Parcă  înțelesese avertismentul bunicii. Și primul concert a început. Nu scânceri ci țipete în gura mare. Intrigată, tânăra mămică i-a  întins-o  lui  Mami.  Niciun  efect!  ”Doamne!,  ce-o  fi având?!…La spital a plâns?…” ”Nu, Mami, a fost foarte cuminte, chiar și când o balansa Nemeș…Dați-mi-o mie, vă rog!…” Am luat-o la piept, cu căpușorul sub bărbia mea și liniștea s-a restabilit. În clipa acea am înțeles că va fi ”fata lui tata” și am simțit cum îmi cresc acțiunile de familist.  Chiar  mi-au  crescut,  dar,  cum  să  spun,  în detrimentul meu, de sigur. Cristina plângea din te miri ce, iar brațele mele au devenit leagănul ei preferat de odihnă. Și nu glumesc, fie zi, fie noapte, sari ”tati”, de oriunde te aflai și plimbă-ți odrasla. Când oboseam, mă așezam  comod  într-un  fotoliu,  cu  șmecheria  asta  de copil pe pieptul meu și o priveam, cu răbdare, cum, și mai ales cât, putea să doarmă. De câte ori o apuca plânsul, soacra mea îngrijorată ne atenționa: ”copilul are crampe!” Crampe, crampe, dar eu nu eram medicament și totuși, în brațele mele, crampele dispăreau. Cred că puștoaica a priceput multe din această ”epocă” pentru că, altfel, cum aș putea explica, peste câțiva anișori, prietenia ei cu mine, cu ”Tati-tati”, până la exasperarea bunicii și a mămicii. Dormea bine la aer, în cărucior, în ceea ce începea să arate a grădină, în fața geamurilor. Așa a descoperit-o primul ei cavaler, Florinuț, care se oprea lângă cărucior, îi lua mânuța și o pupa. Și asta se repeta de câte ori o scoteam la aer. Sta lipit de cărucior și lăsa la o parte toate preocupările lui. Chiar și pe mine nu  mă  mai  ademenea  la  joc.  Toți  vecinii  se  uitau încântați de astfel de manifestări amoroase și glumeau la adresa viitorului care-i aștepta. Singurele momente în care  se  depărta  de  Cristina  erau  când,  țâșnea  spre geamul nostru strigând ”Tanti, tanti, mi-e sete…” Apoi se întorcea să facă garda. Paulici, cât era ea de medic, nu a  dat  importanță  acestui  comportament  semnalat  de soacra mea…”Tanti, e copil, aleargă, e normal să-i fie sete…”  N-a  convins-o  și,  din  păcate,  la  maturitate tragedia a avut loc.

Cam așa a decurs intrarea noastră într-o nouă ”epocă”. Bineînțeles,  cu  schimbări  majore  în  viața  noastră  de huzur, de ”împreună”. Patru într-un spațiu care nu ne ajungea  nouă  nici  când  eram  în  doi,  fără  invitați  la pocher, fără miros de țigară, fără gălăgie la orice oră,  fără multe alte libertăți. Cum cei din gașcă aveau copii mai  măricei,  înțelegători  cu  noul  nostru  statut,  nu întotdeauna  cu  exagerările  noastre,  au  trecut  la organizarea  întâlnirilor  pe  la  casele  lor.  Așa  cum ”altădată” noi nu puteam scăpa de ”sarcina” de a-i invita la noi, așa, mai nou, nici ei nu au puteau scăpa de obligația reciprocității și ne asaltau cu invitațiile. Epoca de  aur  luase  sfârșit.  Apartamentul  liber  a  rămas  la regrete, la amintiri. Și nici nu ar fi putut fi altfel. Mami, pe post de cerber, la orice abatere, arăta cu degetul spre Cristina. N-am renunțat noi la fumat, dar nici n-am mai fumat  decât  oriunde,  dar  nu  în  apartament.  Da, adevărata  maturitate  am  dobândit-o  prin  apariția Cristinei, spre care am dirijat întreaga noastră atenție, timpul nostru liber, așa puțin cât era, toate gândurile noastre spre viitorul acestui copil.

În rest, viața curgea înainte, într-o atmosferă care se înnoia  continuu.  Ideile  lui  Toma  prindeau  viață, estompate  de  inerenta  prudență.  Cercul  celor  care visam un Ștei al nostru, cu tot ce implica acest lucru, se întărea. Creștea pruncul, creștea speranța în preluarea integrală a activității nucleare, în realizarea visului lui Toma de a organiza un Centru de Cercetări Tehnologice în  București.  Gândul  la  Timișoara,  mai  bine  zis  la amintirile unei studenții pline de neprevăzut dar și de satisfacții, se estompa și el odată cu perspectiva de a ajunge  la  București.  Un  lucru  ne  neliniștea  totuși. Exploatarea  barbară  a  zăcământului  Băița-Bihor, disperarea cu care număram garniturile  de tren care  luau  zilnic  drumul  spre  Halmeu  încărcate  cu  acest minereu fantastic, pentru a părăsi teritoriul României, precum și tergiversarea de către sovietici a proiectului legat  de  demararea  lucrărilor  pentru  o  uzină românească,  în  Bihor,  sau  oriunde  în  altă  parte, adânceau  neîncrederea  noastră  în  promisiuni.  Toate Sovromurile  demonstrau  fără  echivoc  planul  lor  de exploatare  primară  a  bogățiilor  Țării,  fără  nicio preocupare pentru dezvoltarea unei industrii autohtone. După nereușita lor în colaborarea cu Puiu Mănescu, după  brutala  lui  îndepărtare,  au  devenit  mult  mai prudenți  în  dezvoltarea  unor  legături  de  colaborare echitabilă cu partea română. Situația era cam așa: Ei se făceau că ne plac și ne prețuiesc, noi ne făceam că suntem  încântați  de  prezența  specialiștilor  lor.  E adevărat că au adus specialiști foarte bine pregătiți, dar relația  politico-socială  era  dirijată  pentru  realizarea rapidă a scopului nedeclarat, exploatarea. Și nu eram singurul domeniu de unde se înfruptau.

În laborator făceam progrese vizibile, erau apreciate, eram încurajați. Delegațiile  la București s-au înmulțit, aveam timp să iau legătura și cu factorii implicați în visul lui  Toma,  vizitam  laboratoare  de  analize  chimice  din sectorul  geologic,  căutând  un  loc  potrivit  pentru demararea  primelor activități de laborator, nevinovate în aparență. Așa erau laboratoarele Trustului de Explorări Geologice,  ale  Institului  Geologic,  ale  Institutului  de Cercetări  Miniere.  Au  prins  bine  aceste  investigații neoficiale deoarece aveau să se dovedească a fi puncte de plecare utile, iar Toma le întorcea pe toate fețele, în realizarea planului său.

În ceea ce privea planurile mele personale, un ajutor nesperat a venit din relația mea cu geologi, acești poeți nedeclarați ai muncii în mijlocul naturii. Preocupările lor pentru explorarea complexă a teritoriului României se baza  atât  pe  pregătirea  profesională,  cât  și  pe  visul oricărui geolog de a ”da peste ceva” neprevăzut, împinși de studiile mineralogice existente dar neconfirmate încă pe linia eventualelor rezerve. Voi aminti un nume care m-a  cucerit,  Paul  Caulea,  care  a  făcut  poezie  din activitatea  sa  de  cercetător.  Curajos  în  interpretări, stingherit  de  multe  ori  de  păreri  de  dragul  părerilor emise  de  colegi  de-ai  săi,  își  susținea  teoriile  cu seninătate, ca să nu spun, cu nonșalanță. Cu toți banii dați pe cărți și reviste, procurate pe căi numai de el știute, meloman cronic, ahtiat după muzica simfonică, ”abonat” la muzeele de artă plastică, visător incorijibil pe făgașul  cercetării  geologice.  La  un  moment  dat  m-a rugat să urmăresc mineralizația de zirconiu dintr-o zonă mai  puțin  cercetată.  Probele  trecute  prin  ochii mineralogilor semnalau și alte mineralizații aducătoare de  speranță,  cum  era  de  exemplu  Pyroclorul,  cu  o multitudine de elemente rare demne de a fi supuse unei speranțe  niciodată  adormite  în  visul  oricărui  geolog. Zirconiul s-a adeverit a fi la concentrații demne de luat în seamă,  dar  aprofundarea  mineralogică  coroborată  cu analiza  chimică  rațională  au  calmat  spiritele.  Forma mineralogică în care era cantonat zirconiul nu permitea valorificarea lui tehnologică. Zirconiul atât de necesar în tehnologiile nucleare, element de bază în confecționarea tecilor pentru reactoare, era, în zăcământul visat sub forma  de  silicat,  inadecvat  scopului  propus.  Eu  i-am confirmat conținuturile, iar mineralogii și chimiștii  l-au dezumflat. Cum spectrografia îți permite și luxul de a-ți băga  nasul  și  colateral  comenzii  primite,  spectrele obținute  mi-au  atras  atenția  asupra  liniilor  spectrale aparținând unui element rar dar extrem de important pentru  metalurgia  aliajelor  speciale.  Era  Niobiul,  sau Columbiul cum mai era cunoscut. Știam că orice noutate dezvăluită fără o cât de mică aprofundare se bucura de riscul lansării unei ”bombe”, așa că, prieten, neprieten, nu a aflat nimic despre ”descoperirea” mea. M-am dus la Facsko, i-am spus ce mă frământă, mi-a recomandat să tac și să caut o confirmare. Conținutul redus de Niobiu, nu permitea efectuarea unei analize chimice, datorită complexității metodei. Până la urmă, după nenumărate repetări, i-am dat datele lui Paul. Entuziasmat, dar și prudent, a apelat la mineralogi și la un laborator din Cluj. Mineralogii  au  mers  pe  o  variantă  apropiată,  dar  au trecut de la Niobiu la Tantal. Clujul a venit și el, nu știu pe ce cale, cu prezența Tantalului. Un adevărat război între  specialități  și  laboratoare.  Nu  puteam  ceda. Spectrele nu puteau minți și am mers mai departe pe Niobiu. Conținutul mic nu-i deranja pe visătorii geologi, urmând  ca  studiile  tehnologice  să  confirme  sau  să infirme importanța industrială. În schimb mineralogilor li s-au aprins călcâiele de șansa reanalizării unor cercetări  mineralogice  de  structură,  printr-o  nouă  perspectivă asupra locațiilor de metale rare și radioactive din zonă. O ședință condusă de Toma, cu prezența Clujului, mi-a dat șansa să așez dreptatea de partea mea. Susținătorii Clujului, slujitori ai spectrografiei, mi s-au  părut niște ageamii în materie și s-a hotărât, la finele lui 1959, să plec la Moscova, La Institutul celebrului Rusanov, cu probe, pentru confirmare. Dar asta pe mai târziu. Pentru mine se punea problema consolidării ”reclamei” de care mă bucuram și învingerea sintagmei unchiului Alexe, cu a lui ”N-a fost să fie”. Cum așteptarea nu are nimic plăcut în sinea ei, n-am avut ce face și am așteptat.

 

VA URMA…dacă așa va fi fost să fie…

 

 Cap. 16

 

Am mai spus-o și o mai repet, apariția Cristinei, a lui Kitty, cum îi spunea Florinuț, nu știu de cine învățat, a ”reformat”, un termen la modă astăzi, stilul nostru de viață. Huzurul celor ”dimpreună”, privit cu neîncredere de buna noastră Mami, a luat-o razna peste dealurile timpului, lăsând în urmă doar izul unor zile de neuitat, arhivat cu grijă în stiva de memorii. Nu mai apucam să rememorăm orele, zilele, nopțile studenției, consumate pe străzile, parcurile, piețele, orașului, la facultate sau la opera, sau la concerte. Mai mult auzeam aduceri aminte ale celor care ne-au cunoscut, ne-au simpatizat, ne-au admirat cu invidie. Auzeam deseori un remember, servit cu  tot  tacâmul,  de  colegi,  sau  asistenți,  sau  chiar profesori, de a căror atenție ne-am bucurat ”pe ne ve”, fără să fi bănuit interesul ce-l stârneam. Erau binevenite astfel de clipe în noul stil de viață pe care-l adaptam pe nesimțite la noua noastră calitate de familiști atestați, cu acte  în  regulă.  Eram  părinți,  aveam  copilul  nostru, aveam griji și noi nevoi, eram mereu admonestați de Mami, la orice i se părea a fi o abatere, învățam din mers să renunțăm la libertatea de mai de ieri, învățam să  dăruim  dragoste  fără  rezerve,  necondiționată, ghemotocului  de  om,  care  ne  subordona  ”pretențiilor sale” în modul cel mai natural, speculând orice fărâmă de slăbiciune. Eu, cel puțin, eram un fel de sclav, într-o dictatură instaurată, fără amestecul nimănui, de acest prunc, aparent neajutorat, care comanda totul. Nostim era faptul că, experiența lui Mami, care crescuse doi copii  în  condiții  deosebit  de  grele,  în  fața  nepoatei, devenea  neajutorată,  neîndemânatică  în  mânuirea pruncuțului. De Babi ce să mai spun? Când venea ora îmbăierii, niciuna nu îndrăznea s-o țină deasupra apei. Tremurau la gândul c-ar putea s-o scape din mâini. Ce puteam face decât să intervin cu vasta mea experiență. Drept că primeam laudele de cuviință. O puneam pe palma stângă cu spatele ei șubred, o plimbam deasupra apei și prin apă și cu palma dreaptă o făceam să se simtă,  probabil  în  raiul  ei  de  copil.  Zâmbea,  râdea, scuipa stropii de apă ce mai ajungeau la guriță, nu se grăbea de loc. Când mă opream dădea imediat semne de  nemulțumire  așa  că  o  băiță  nu  putea  dura  doar câteva  minute.  Era  distractiv,  v-o  spun  cu  toată sinceritatea. Doamnele, ”ele” de mai târziu, se minunau de atâta îndemânare, mă flatau fără rezerve și, de fapt, se distrau. Sunt convins că marea prietenie dintre fiică și tată s-a născut din primele luni de viață ale Cristinei, în brațele mele de alinare, sau, și mai sigur, în cada de baie. Mami era în elementul ei. S-a apucat de grădinărit. Terenul  din  fața  apartamentului  era  ideal  pentru  așa ceva. O scotea pe Cristina în cărucior, o așeza la umbră și  făcea  minuni  cu  răsadurile  de  flori  pe  care  și  le procura te miri de unde. Toți au luat-o  de ”Doamna Boris” în frunte cu precupețele care se opreau la poartă ademenind-o cu tot fellul de ”bunătăți”. Și chiar erau. Untul, cașul, brânza de vaci, zarzavaturile, și mai nu știu ce, erau din gospodăriile care-și mai păstrau statutul de ”viață la țară”. Neavând gospodării mai răsărite, cu soții împlicați  în  viața  de  mineri  sau  de  constructori  de șantier, nu aveau de suferit pe linie de colectivizare. Așezarea  la  poalele  munților,  i-a  favorizat  din  acest punct de vedere, înspăimântător și atât de hulit. Și mai era ceva care o încânta pe Mami. Curățenia, grija cu care  își  ofereau  produsele,  acest  spirit  pe  care  l-am admirat atât de mult, specific pentru Țara Moților, pe care îl afișau cu dezinvoltură. Cum să nu te atragă?! Un relief fantastic și oameni dintr-o bucată! Cu toate că era vară,  răsadurile  lui  Mami  au  crescut,  au  înflorit,  au umplut  de  culoare  acel  spațiu  neluat  pânâ  atunci  în seamă.  Toamna  grădina  era  o  realitate  pe  care  o priveam  cu  plăcere  și  mândrie  pe  geamul  aproape permanent  deschis.  La  aer  Cristina  era  cuminte  și dormea  liniștit  și  mult  sub  supravegherea  nelipsitului Florinuț al ei. Grădina în floare, cu cei doi ”prieteni” și ei înfloritori, prezentau un tablou atractiv pentru trecătorii care se opreau zâmbind, sprijinindu-se de gardul din stinghii de lemn aranjate cu măiestrie. Întrarea în blocuri era îndreptată spre Ștrand. Un gard bine gândit pentru a nu  permite  prichindeilor  să  treacă  direct  spre  bazin, delimita curtea dintre cele două blocuri mici. Priveliștea spre Ștrand, o grădină frumoasă, cu un bazin de inot de 25 m și o trambulină ca la carte, atrăgea privirile celor din blocuri și ale neastâmpăraților copii, odihnindu-le. Copiii  creșteau  sub  supravegherea  permanentă  a părinților, fără câini vagabonzi, fără vagabonzi chiar. Pot spune că locuința primită a fost un adevărat dar care ne- a ajutat să uităm perioada de privațiuni de la baraca de pe malul Crișului Negru. Și cum timpul curge la vale precum  râul  scăpat  din  munți,  a  sosit  și  iarna  cu farmecele pe care doar copiii știu să le guste. Crăciunul era în pregătire, un brad superb și-a găsit cu greu loc în cameră, zgâriind nemilos cu vârful, tavanul imaculat. L- am împodobit ca pentru Cristina, l-am umplut cu globuri, dintre  care  multe  au  ajuns  la  București  și  dăinuie, superbe, după o jumătate de secol. Betele și lumânări. Totul  se  făcea  pe  viu.  Lumânările  aranjate  judicios, ardeau,  sub  supraveghere,  de  adevăratelea.  Superb, dar și riscant. Și în întâmpinarea Crăciunului, Mami, cu multiplele sale relații, a adus de la Biserica Romano- Catolică  din  Vașcău,  preotul  pentru  botez.  Era angajamentul  meu  de  la  cununia  religioasă  de  la Oradea. Bucuria botezului și, inerent a Crăciunului era cât pe ce să se termine rău. Obiceiul vechi de a aprinde lumânările  din  pom  și-a  arătat  colții.  Flacăra  unei lumânări și-a întins brațul și a prins o crenguță aparent nevinovată.  Pomul  a  prins  viață  cuprins  de  primele flăcări scăpate de sub control. Panică inerentă, dar viața de  laborator  de  chimie  și-a  lăsat  amprenta  asupra prezenței  de  spirit  a  celor  doi  chimiști  din  casă.  O găleată cu apă adusă într-o fracțiune de secundă, alte vase cu apă aduse de Mami și nenorocirea care plutea sub ochii noștri s-a potolit lăsând o baltă de apă pe dușumea și un miros de brad ars în aer. O lecție aspră și  un  exemplu  pentru  prietenii  cărora  le-am  relatat  întâmplarea  îmbrăcând  totul  într-un  avertisment  fără echivoc. Eram încă foarte tineri dar viața ne servea lecții fără menajamente, iar maturizarea se accentua zi de zi. Când nu mai ești singur, când răspunzi de siguranța celor din jur, nu numai că înmagazinezi experiență, dar, poate cel mai important, îți creezi reflexe salvatoare care îți sar în ajutor în marele neprevăzut care este viața de zi cu zi.

Anul  1959  a  început  sub  auspiciile  unor  promisiuni concrete. Toma, prezent din ce în ce mai des la Ștei, înarmat cu moștenirea lăsată de Puiu Mănescu, a urmat un drum mult mai prudent. Cu firea lui de diplomat, s-a apropiat  de  conducătorii  sovietici,  i-a  flatat  pentru realizări, și cum era un partener de pahar redutabil, s-a aciuat în cercul lor de vajnici băutori. Aceste mici agape i-au asigurat o atmosferă de lucru convenabilă și, vorba șoricelului  îndrăzneț,  ”ce  nu  spune  omul  la  beție”,  a cules fără efort multe informații prețioase privitoare la planurile ”partenerilor ocupanți”. Ne-a acordat, câtorva dintre  noi,  încredere,  ne-a  atras  spre  planurile  lui ascunse  și  ne-a  promis  că  vom  ateriza  la  București pentru a înființa un Centru de Cercetări pentru Metale Rare și Radioactive. Nu mai eram simpli executanți de analize  chimice  și  fizico-chimice,  eram  culegători  de informații  privind  activitatea  complexă  desfășurată  pe șantier. Eram tineri, știam să memorăm, așa că nu am trecut la notițe, nu am transmis date decât prin viu grai, și asta numai lui Toma. În acest an am făcut destule drumuri la București, mi-am făcut intrare la Instituții de Cercetare, Geologică sau Minieră, lucru care nu a fost greu  de  realizat  fiind  primit  și  căutat  chiar,  pentru apartenența mea la o ramură atât de ”ocultă” la noi, cum era Cercetarea Tehnologică Nucleară. Nu mai spun că Babi era foarte încântată de aceste excursii știind să comande cu competență ”de toate” de la Romarta, de la îmbrăcăminte la parfumuri și alte atracții feminine. Era atât  de  încântată  de  cumpărăturile  făcute,  încât  am ajuns să fiu apreciat de prietenele noastre, femei de care nu am stat niciodată la distanță și, însărcinat cu tot felul  de  misiuni.  Realitatea  ce  pare  neverosimilă  azi, chiar  și  pentru  noi  făptașii,  este  că  Romarta  era  la înălțime. Bluze, jersee, rochii din materiale ”sănătoase” de negăsit astăzi nici în marile magazine ale unor firme zgomotoase care ne-au invadat comerțul, cu prețuri de lux, neavând nimic în comun cu adevărata calitate. Și ce frumoase erau! De pantofi ce să mai spun. De atunci Doamna mea, cum mai târziu avea să-i spună Mihai Rădulescu, n-a mai umblat decât pe tocuri cui, de 8-10 cm. Și n-a fost un moft de moment. Așa a ținut-o până-n iarna lui 1980 și nu mai știu cât, când, într-o escapadă pe la Eva, de pe Magheru, pe îngheț, și-a fracturat mâna dreaptă. Era în ajunul plecării la Sofia, într-o misiune de standardizare a metodelor chimice de analiză. Și n-a mai plecat. Și cum nu numai ea era cu moda, m-am luat și  eu  după  nebunia  vremii  și  mi-am  cumpărat  o motocicletă de 125, Un MZ-eu din RDG. Mi-a prins bine prietenia cu Fane de la Baza Ștei, unde am luat primele lecții de conducere auto. Eram stăpân dar fără carnet.

 M-am programat, m-am prezentat la proba practică și m- am oprit în fața Șefului. Cum totul a mers ca pe roate, am ridicat mâinile de bucurie și neatent am ciupit puțin trotuarul  cu  roata.  Normal,  Șeful  m-a  trântit  și  m-a amânat pentru luna viitoare. ”Cum să iei mâinile de pe ghidon, tovarășe?!”…Nu m-am lăsat și i-am propus să repet proba în seria de dupăamiază cu riscul de a pierde taxa la un nou eșec. Șefu a acceptat, am mai dat o dată proba de conducere și totul a mers ca pe roate. De glumele amicilor însă, n-am scăpat mult timp. Pentru un lungan ca mine, motocicleta era cum era, dar nu mă mulțumea. N-a trecut prea mult timp și m-am reorientat spre o piesă de toată frumusețea, tot din RDG, un motor în doi timpi de 250. Am ales doi timpi, știind că era un motor  nervos,  cu  demarare  excelentă  și  deci  bun  la drum lung. Arăta superb, un fel de vernil-argintiu, având șeile bej, foarte comode. Alerga foarte bine, iar faptul că era nervoasă, te scotea din situații neprevăzute, dintre care una nu s-a lăsat prea mult așteptată. La câțiva kilometri de Ștei, în direcția Oradea, era comuna Rieni unde îmi plăcea să privesc pe săturate o comoară de biserică din lemn, de prin secolul XVIII. Drumul prin sat era  ca  un  șarpe.  Aveai  impresia  că  ești  undeva  pe serpentine. Am intrat voios în sat, cu Babi în spate, îmbrăcată cu o bluză roșie. Într-o curbă cam aspră, cu asfalt în lucru și grămezi de pietre ale drumarilor pe margini, am  ocolit prima gămadă de pietre când, de undeva  de  pe  lateral,  a  țâșnit  după  noi  o  bivoliță furioasă. Zic eu că a supărat-o bluza roșie. Când am  simțit-o aproape prin retrovizoare, am accelerat brusc, am luat în piept grămada următoare de pietre, cu Babi aproape  în  aer  din  cauza  șocului,  iar  eu,  atent  la urmăritoarea  neagră  ca  smoala  și  cu  coarnele îndreptate înainte, am continuat cursa până am scăpat în curba salvatoare care se deschidea în fața noastră. Am oprit lângă o poartă să văd ce face partenera mea de drum. ”Hai, coboară și tu! Am scăpat…” ”Nu pot, că mă  doare  fundul…m-am  lovit  când  ai  sărit  peste grămada de pietre…” Și nu glumea, au trecut zile bune până să poată umbla dreaptă. Încet, încet, am să ajung și la alte năzbâtii, dar mai e puțin până atunci. Cum am mai spus, anul 1959 a fost plin de evenimente printre care  ritmul  de  înălțare  al  pruncului  era  în  topul observațiilor. Ni se părea nouă, sau așa cresc copiii, iar lipsa nostră de experiență ne făcea să ne minunăm de orice.

Asta  nu  înseamnă  că  la  altceva  nu  ne  mai  zbura gândul.  Din  contra,  activitatea  din  laborator  s-a intensificat, gândul la confruntarea ce urma s-o am cu unul din cele mai prestigioase Instituții de cercetare, cel al lui Rusanov, de la Moscova, care mergea cot la cot cu cel  din  Statele  Unite  a  lui  Ahrens,  mă  împingea  în munca de verificare dar și de continuă documentare. Îmi făcusem  oarecum  un  statut  în  Analiza Spectrofotometrică, aveam încredere în forțele proprii, eram  recunoscut  în  marile  laboratoare  analitice  din București și Baia Mare, dar, până la urmă, toți eram la început de drum și o atestare era așteptată nu numai de mine,  dar  și  de  lumea  marilor  beneficiri  cum  erau geologii. Am Făcut o vizită la Facultatea de Fizică din cadrul Universității din București, l-am cunoscut pe șeful lucrărilor  de  laborator  spectral,  un  conferențiar,  am plecat cam dezumflat dar i-am aranjat o vizită oficială la laboratorul ”meu”, cum îmi plăea s-o spun. A venit și încântat de dotația laboratorului a încercat să-mi fie de folos. Totul a fost OK până în clipa în care, lipsind puțin din laborator, s-a așezat la Microfotometru pentru a-i ”verifica”,  cum  spunem  astăzi,  setarea.  Când  m-am întors am constatat dezastrul. Se apucase de ceva care- l depășea total, a dat peste cap aparatul și disperat, mi- a spus că aparatul este defect din fabrică. Am rămas surprins,  dar  și  bulversat,  cunoșteam  aparatul,  o bijuterie nemțească și am încercat să-l descos puțin. Omul, adică conferențiarul și șeful de lucrări de la Fizică, era dus cu pluta. Am înțeles unde greșise, am încercat să-l dumiresc, dar jenat și mai ales căpos, a ținut-o pe a lui. Neavând ce face, l-am rugat, cam dur, e adevărat să plece și să nu se mai întoarcă niciodată. I-am semnat delegația  pentru  cinci  zile,  fictive,  bineînțeles,  ca  să încaseze diurna și i-am dorit drum bun. Am luat aparatul dereglat de la capăt, am refăcut drumul știut cu speranța că nu voi întâlni ceva de nereparat, și după două zile lungi, am zâmbit înțelegător către nelipsiții mei parteneri de lucru, Ala și Țigănuș. Ala și-a făcu cruce mulțumind Celui de Sus, în timp ce Țigănuș trecea în revistă tot bagajul de înjurături, fără nicio jenă. Câte ceva din cele servite,  țigănești  get-beget,  mi-au  rămas  în  memorie  pentru ”la nevoie”. Cum Kitty trecuse anul și țopăia cât era  ziua  de  lungă  prin  ograda  noastră,  împreună  cu nelipsitul  ei  admirator  Florinuț,  trebuia  oarecum supravegheată, cotrobăind peste tot. Locul ei preferat pentru  ”meditație”  era  gardul  care  ne  despărțea  de ștrand,  unde  își  strecura  obrăjorii  prntre  stinghiile gardului și contempla. Era locul ei preferat pe care avea să-l caute și în anii următori, visând, probabil la ziua când va putea să treacă dincolo. Iarna avea să mai tulbure viața ei de copil fericit și atunci trebuia să găsim o cale care s-o astâmpere, să provoace acele explozii de râs cristalin, pe care nu le voi uita niciodată. Jocul nostru  se  desfășura  pe  covor  unde  ne  tăvăleam, alergam în patru labe. Oboseam amândoi și ne refugiam în  fotoliu  când  se  cuibărea  la  pieptul  meu  lăsând impresia că doarme. La prima mișcare necontrolată a mea,  deschidea  ochii  zâmbind  și  începea  să  mă mângâie pe față și să se joace cu pletele mele. Dacă ne surprindea Mami auzeam, ca de pe o placă stricată, aceleași vorbe de reproș: ”Boris, Boris, așa nu se educă un copil! Răsfățul ăsta se răsfrânge asupra mea când nu ești acasă. Boala răsfățului se vindecă greu…” ”Mami dragă, cât am fost mic, fiind mezinul familiei, am fost răsfățat de întreaga familie și mai ales de bunica și uite, nu sunt chiar o piază rea…” ”Voi credeți că un copil este o jucărie…am avut doi și nu a fost ușor…Nu erau nici vremuri favorabile și nici eu nu aveam timp de răsfăț…V- ați distrat cu studenția și acum vă distrați și de-a părinții. Educația unui copil trebuie să înceapă din fașă…Și eu  am  greșit.  Uite,  Babuți,  se  logodește  și  nici  nu  mă anunță!?” ”Urma să venim la Sântana, dar a venit tușa și a stricat surpriza…” ”Că bine zici, surpriza…Se pare că v-ați potrivit…Să nu știe nici fratele meu Andrei?!” ”N-am îndrăznit…nu-i  plăceau  pletele  mele…Bine  că  s-a terminat cu bine până la urmă, vorba lui Shakespeare!” Realitatea a fost că ne-am înțeles bine. Am aflat și eu pe surse că mă lăuda. Bașca, era fericită că mă înțelegeam foarte bine cu Niki, sau Puiu, cum îi spunea sculptorului, devenind o importantă punte de legătură cu năbădăiosul artist plastic.

Ianuarie  1960  a  început  cu  plecarea  la  Moscova,  la Institutul  lui  Rusanov.  Totul  a  început  bine,  am  fost primit de profesor și de tânărul, dar și principalul său colaborator, Hitrov, Șmecherescu, pe limba noastră, pe mâna căruia m-a lăsat. Fiind în delegație din partea unui Sovrom de-al lor, mi s-a reținut o cameră în frumosul Hotel Ucraina, de fapt o mică garsonieră, și cu un bufet la etajul respectiv, de unde mă aprovizionam cu chefir de calitate excepțională. În pauza de prânz coboram împreună cu noii colegi la cantina institutului unde se mânca mai mult decât bine. Vorbeam fluent rusa și am fost lăudat pentru accent. La un moment dat, un mucalit, m-a întrebat de unde sunt, pentru că nu par de-al lor. Când le-am spus de unde vin, m-a lămurit. ”Te-am filat nu după accent ci după al tău POFTIM?  la fiecare pas. La noi se vorbește simplu, cu Ceee?…Noi suntem mai din topor și nici nu ne dăm seama…Important e că ne placi, dorogoi Barís!” Și așa am rămas, Dragul Boris, care era mereu întrerupt din lucru pentru a le relata despre viața din România. De la ei am învățat multe trucuri, tehnici de laborator, care nu apar de regulă în cărțile tipărite. Hitrov ăsta, cam de vîrsta mea, era cu adevărat  mâna  dreaptă  a  profesorului.  Următoarea ediție a lucrării ”Bazele Analizei Spectrale Cantitative a Minereurilor și Mineralelor” a apărut cu Hitrov coautor, iar activitatea lui practică în laborator m-a impresionat, m-a cucerit. Luna petrecută la Moscova nu se putea limita doar la activitatea mea în cadrul Institutului, așa că, în timpul liber am luat-o la plimbare. Am intrat la Muzeul de artă Pușkin, la care am revenit de două ori. Aveai de toate, de la icoanele lui Rublëv, la tablourile lui Repin sau minunile Navale ale lui Aïvazovski. Mi-a atras atenția  Repin  cu  Ivan  cel  Groaznic  omorându-și  fiul. Impresionant  este  puțin  spus.  Cutremurător!  Ghidul surprins  de  timpul  acordat  de  mine  acestei  picturi magistrale, mi-a relatat un incident petrecut cu ani în urmă în fața tabloului. Mi-a atras atenția asupra unui loc anume din care nu am înțeles nimic. Tabloul nu părea să  prezinte  nimic  deosebit.  Un  student  de  la  Arte Plastice, nu a mai rezistat nervos în fața scenei și cu un cuțit a sfărtecat pânza în dreptul rănii din care sângele țâșnea șuvoi. Restaurarea a acoperit ”crima” exaltatului artist  de  o  manieră  incredibilă.  Pus  în  cunoștință  de cauză,  am  căutat  urma  dezastrului,  dar  mi-a  fost imposibil  s-o  decelez.  Nu  era  primul  caz  în  istoria muzeelor de artă plastică, am mai auzit cazuri similare, dar, acum la vârsta mea matusalemică, mi-aduc aminte de anul 1972, când fâcând diapozitive cu Pietá de la Sfântul Petru din Roma, ajuns a doua zi acasă, am auzit la  radio  cum  un  exaltat  de  sculptor  maghiar,  după plecarea mea, a intrat cu ciocanul în magnifica sculptură a lui Michelangelo. Dar, cum am spus-o, s-a întâmplat cu  mult  după  anii  amintirilor  ce  le  râsfoiesc,  la  o întoarcere dintr-o misiune în Algeria. La Moscova mai aveam ceva în gând. Să prind un concert simfonic în Sala Ceaikovski, și măcar un spectacol de operă sau balet, la Bolïșoi. La casa de bilete am cerut un bilet vorbind  în  franceză.  Spre  surprinderea  mea  mi-a înmânat un program al săptămânii și printr-o invitație prin  gesturi  însoțite  de  un  zâmbet  încurajator  m-a îndemnat să aleg. Și am ales, marcat de emoții, un program cald: Simfonia a 6-a Patetica a lui Ceaikovski și Concertul pentru Vioară și Orchestră în Re de Brahms. La operă, la ”Bolișoi”, am vorbit într-o limbă rusă voit stricată și am obținut un bilet la Lacul Lebedelor a lui Ceaikovski. Au fost două seri fantastice. Eram în țara baletului  clasic  și  spectacolul  m-a  fermecat  peste măsură. Scena enormă, ansamblul, orchestra și soliștii duceau spectacolul într-o atmosferă de perfecțiune. La acea  vreme  nu  cunoșteam  nume,  dar  soliștii  și ansamblul formau un tot indisolubil. La Sala Ceaikovski, Sala  Albă,  cum  am  denumit-o,  cu  o  acustică recunoscută în lumea întreagă, m-am  așezat condus într-una din logile din balcoanele laterale, într-o liniște mormântală. Nimeni nu vorbea, nimeni nu se mișca. Toți așteptau.  Am  stat  ca  și  ei,  speriat  să  nu  fac  vreo mișcare, să nu deranjez liniștea dinaintea furtunii. Se auzeau  discret  sunetele  provenind  de  la  ultimele acordări ale instrumentelor și, furtuna s-a dezlănțuit la apariția dirijorului. Sala întreagă în picioare îl ovaționa pe, deloc tânărul, dar chipeșul conducător, aplecat cu respect  în  fața  fanilor  săi.  Impunea  ținuta,  impunea zâmbetul de mulțumire, impunea părul său alb-alb, în plete. Nu-mi erau cunoscute nume așa că participam în necunoștință  de  cauză,  copleșit  de  emoție.  Eram absorbit de atmosferă. Deodată totul a amuțit. Vrăjitorul s-a îndreptat, s-a întors cu fața spre orchestră și cu un gest scurt, cu bagheta, a dezlănțuit farmecul muzicii pe pământ.  Era  primul  meu  mare  concert,  într-o  sală extraordinară,  cu  un  public  amator,  cunoscător, disciplinat. Prin nivelul nesperat la care se manifesta viața muzicală a orașului, Moscova m-a cucerit. După concert am plecat să mă plimb pe bulevardele largi ale marelui oraș. Am făcut turul Kremlinului, am încetinit pasul în dreptul monumentului funerar al lui Lenin, Stalin se  mutase  într-o  nișă  a  zidului  Kremlinului,  lucru dezaprobat de generația a treia, am înconjurat fermecat  Biserica ”Vasiliï Blajënâi”, o capodoperă a arhitecturii bisericești. Am urmat cheiul liniștitului Canal al Moscovei și, mort de obosit am ajuns la Hotelul Ucraina.

Într-una din zile m-am încumetat să fac o vizită familiei Baibakov, cunoștințe de la Ștei. Ea o chimistă de clasă care  s-a  ocupat  un  timp  de  instruirea  Margarítei,  el, Geolog Șef pe șantierul de la Ștei, un tip deosebit, tobă de carte și de experiență, dar, din păcate distrus de vodcă. Acesta a fost și motivul retragerii lui. Ceea ce a rămas  de  la  el,  în  afara  amintirilor  din  campaniile geologilor a fost conturarea zăcămintelor de uraniu din Banat și a celor din Carpații Orientali. Știam că locuiau în apropiere de hotelul Ucraina  așa că  am pornit în cercetare.  Am  trecut  de  o  linie  de  blocuri  mari  iar surpriza  a  fost  pe  măsura  termenului.  Blocurile  erau perdeaua de protecție care ascundea o bună parte din Moscova veche. Nu mi-a venit să cred. Casele, mici, toate pe o formă, erau niște construcții vechi din lemn, din grinzi masive. Am găsit adresa, am sunat și strigăte de  bucurie  au  izbucnit  la  deschiderea  ușii.  Două camere, o bucătărie, un grup sanitar și un antreu la intrare. Primire emoționantă, cu o Baibakova în vervă și un fost Geolog Șef, liniștit, dacă nu chiar smerit, dar bucuros de oaspeți. Masa s-a umplut de bunătăți aduse de  gazdă  și  de  sticle  cu  vodkă  scoase  la  iveală  de Baibakov. Pahare pline ridicate la înălțimea ochilor, câte o urare și, o altă surpriză, Baibakov atingând paharul cu buzele  și  punându-l  pe  masă.  Mi-a  zâmbit  citind  pe chipul  meu  nedumerirea  și  a  șoptit  ”nu  mai  merge, ficatul  m-a  trădat…”  A  fost  o  seară  plăcută  plină  de amintiri. Am plecat cu imaginea Moscovei de altădată, parcă  păstrată  ca  piesă  de  muzeu,  și  nu  numai  ca imagine, dar și prin conținut. Specialiști, expuși la muncă în condiții periculoase, departe de casă, întorși acasă bolnavi, nu erau răsplătiți nici măcar cu o locuință la nivelul  unor  pretenții  pe  deplin  meritate.  Moscova cosmetizată arată ca o mare metropolă, și asta este partea scenei cu care vin în contact străinii. Ceea ce se mai poate vedea în culise este uneori cu totul și cu totul altceva.

Încheierea  misiunii  mele  a  fost  de  bun  augur  pentru mine. Niobiul semnalat de mine era chiar Niobiu și în cazul cercetat nu avea nimic cu Tantalul, sau cu alte rarități găsibile în mineralul Pyrochlor. M-am întors la Ștei  cu  un  certificat  de  confirmare  și  cu  un  braț  de discuri cu muzică simfonică și de operă. Am găsit și tot felul de accesorii pentru atelierul meu de foto-amator, ceea ce mi-a adus doar bătaie de cap. A trebuit să consum nopți, și nu puține, ca să satisfac rugămințile prietenilor noștri. Făceam sute și sute de poze, care mai de care mai năstrușnice, în baia transformată în cameră obscură, împreună cu Marga. Lucra minuțios dar căsca la fiecare cinci minute. Era mai greu să mă țin de ea chiar  și  în  comparație  cu  răbdarea  de  care  dădeam dovadă pe vremea studenției noastre. Important era că prietenii rămâneau mulțumiți și nu se jenau să repete cererea  pentru  a  satisface  obligațiile  față  de  rude. Perioada m-a marcat atât de mult încât am rămas cu un ”bârrr…” față de orice încercare de a mai face poze clasice. Noroc cu tehnica electronică ale cărei facilități m-au scutit și de pozele cu nemiluita, și de scrisul la mașina de scris, chiar dacă a fost concepută ca pentru avocați. A moștenit-o Marga de la Unchiul Andrei, cel certat cu pletele mele. Succesul de la Moscova mi-a mai săltat  un  pic  aura  de  care  mă  bucuram  și,  de  ziua minerului, pe plaja de la Mamaia, directorul Țurcanu,  întâmplător Boris și el, mi-a spus că am primit Ordinul Muncii. O nouă tevatură în viața mea legată de faptul că nu eram membru de partid, și deci, inapt pentru așa o

onoare. Din capul locului mi-am spus      ”N-a fost să fie”, dar  s-au  izbit  de  faptul  că  aceste  ordine  erau semnate de Sus, deci intangibile. Soluția găsită de cei de la partid mi-a mai adus o bătaie de cap, eu, vinovat fără vină, dar asta cu altă ocazie.

 

VA URMA…oare?!…

 

Cap. 17

 

Mi-au trimis într-o zi doi activiști de partid să repare gafa,  adică  propunerea  de  decorare,  făcută  de Directorul Boris Țurcanu. O cerere, bună de semnat, de intrare  în  partid,  pe  filiera  candidaturii  de  un  an  și jumătate. ”Semnați tovarășe Boris, veți fi doar candidat membru  de  partid  și  vom  vedea  ce  se  va  mai întâmpla…” Am stins scânteia de orgoliu ce-mi ardea sufletul cu gândul la prietenul meu Boris, care a vrut doar să-mi facă un bine, oferindu-mi ceva râvnit de mulți amatori,  și  am  semnat.  Mai  aveam  o  justificare pragmatică, gândul plecării la București, unde acest nou statut  putea  avea  greutate.  Nu  m-am  omorât  cu ședințele  de  partid,  mereu  ocupat  cu  ”urgențele”  de laborator care aveau mare greutate printre factorii de răspundere  de  pe  Șantier.  N-a  durat  mult.  Bomba  a explodat  printr-un  ordin  de  transfer  al  ministrului  de resort, Toma de mai târziu, care aflând că va fi schimbat din funcție, în ultima zi pe post, a semnat ordinul. MZ-ul ascultător m-a dus într-o superbă alergare la București, moment  în  care  a  început  cea  de  a  doua  etapă profesională a inginerului. La București, ca la București. ”Ce  caută  provincialul  ăsta  pe  post  de  Șef  de Laborator?!”  În  tot  laboratorul  nu  era  nici  urmă  de bărbat. Că nu averam nimic împotriva femeilor era una, dar s-a nimerit să fie una și una în materie de pregătire. O singură cunoștință din anii de liceu, de la Oradea, prietena unui bun prieten, puiul de neamț sacrificat după manifestația noastră în favoarea Regelui Mihai. Ea, a mai  cooptat  o  colegă  și  au  făcut  opoziție  clanului existent. Ghinionul lor, și norocul meu, a fost că, au făcut vâlvă printre geologii binefeciari, cu o serie de gafe majore.  Cea  mai  controversată  a  fost  analiza  la polarograf. O metodă electrochimică instrumentală unde cunoașterea  polarografului  în  secretele  lui  cele  mai intime i-a dus pe mulți în greșeală. Simplu. Au susținut prezența  unor  conținuturi  mari  de  Plumb,  unde geologico-mineralogic nici nu avea ce căuta, citind pe polarogramă de fapt Oxigenul ”parazit”, prost îndepărtat. Am încercat să le lămuresc, între patru ochi cum s-ar spune, dar n-a fost chip. Am trecut la demonstrații, cu martori  competenți,  am  câștigat  și  am  băgat  prima spaimă  între  noile  mele  colege.  Rezultatul  a  fost trecerea  Polarografiei  la  Laboratorul  meu  de Spectrografie, cu cele două susținătoare cu tot. A fost primul pas al meu în drumul spre titlul de ”demolator”, urât de colegii mei chimiști și îmbrățișat de noii prieteni geologi. Motocicleta mi-a permis să fiu des lângă ai mei ți să mă bucur de progresele făcute de Cris. Creștea pruncul  dar  creștea  și  înverșunara  față  de  ce  nu-i plăcea. Eram la masa de prânz, vorbeam toți, făceam planuri și încercam s-o convingem să mănânce. O masă dura peste măsură. Era greu s-o convingi să mănânce ascultând  poveștile  care  nu  se  mai  terminau.  La  un moment dat s-a oprit, a lăsat jos lingura și i-a adresat mâmicii un ”tu ce aia a mștii vrei?!”, dar spus pe șleau, românește.  Surprins  pe  picior  greșit,  într-o  ieșire necontrolată,  am  scuipat  toată  supa  din  gură  spre consternarea lui Mami. ”Poftim educație!…” I-am arătat Cristinei,  cu  degetul,  farfuria  ei  cu  supă  și  totul  s-a terminat în liniștea mult așteptată. A mâncat ”cu poftă”. Ceea  ce  m-a  intrigat  n-a  fost  ieșirea  neobișnuită  a  copilului  educat,  ci  sensul  care  l-a  dat  izbucnirii  de moment. Că a auzit pe undeva e una, dar felul cum a folosit expresia, la ”momentul potrivit”, e alta!

N-a fost să fie!…SORRY !?

Daris Basarab alias Boris David

  http://www.youblisher.com/p/1213522-Daris-Basarab-N-a-fost-sa-fie/

Margareta și Boris David

 

P.S. Din păcate, romanul ”N-a fost să fie…”  nu a fost finalizat.

Să-i fie somnul blând, prietenului nostru Boris!

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 21016

Ultimele Comentarii