Anatol COVALI: Versuri
Ca şi voi
Din prea multă iubire mi-am pus
al meu suflet din lacrimi să cânte
răstignirea la care-s supus
când bat cuie-n arípile-mi frânte.
Ca şi voi, dragi prieteni, suport
să trăiesc umilit în mizerii
şi pe umeri întruna să port
cu ruşine povara puterii.
Sunt un sclav umilit, ca şi mulţi
dintre voi, obligat să ia-n seamă
pe aceşti paranoici oculţi
care-n jur risipesc numai teamă.
N-am curaj spre înalt să privesc
şi din cruntă durere să mârîi.
Mi se pare aproape firesc
că prin mâlul durerii mă târâi.
Şi chiar dacă în mine de mult
e un iureş cumplit de regrete,
nu-ndrăznesc să mă-nchipui tumult
sau izvor în a chinului sete.
Ca şi voi încontinuu aştept
să îi văd pe-ai dreptăţii sfinţi îngeri
arătându-ne drumul cel drept
şi oprind ale noastre înfrângeri.
Resemnat stau în trist şi visez
la o blândă şi caldă lumină,
când din al împlinirilor miez
va muşca bucuria-mi deplină.
Şi mă fac că nu ştiu cât de dens
este zbuciumul ce mă frământă,
când în lipsa aceasta de sens
al meu suflet din lacrime cântă.
Din genunchi
Stând tot timpu-n genunchi
şi cu ochii-n pământ
simt doar silă-n rărunchi
şi doar bocete cânt.
Şi tristeţea din jur
curge-n mine intens
pe când stau şi-mi îndur
lipsa cruntă de sens.
N-am curajul să strig
şi privesc resemnat
din al spaimelor frig
către ceru-nnorat.
Şi în timp ce mă frâng
în al vieţii delir
n-am putere să plâng
şi-n regret mă deşir.
Biata inima mea
este numai un cord
de cînd sufletu-n ea
e deja-n polul nord.
Nu mai ştiu cine sunt
şi ce rost am avut
de când umblu prin crunt
precaut şi pierdut.
Nu mai cred, nu mai sper
c-o să vină-acea zi
cînd în tristul meu ger
primăvară va fi,
Căci sub multul meu fard
pus direct pe minuni,
nu mai simt dacă ard
ai speranţei tăciuni.
Un oarecare
Îi văd pe vinovaţi, dar tac
fiindcă nu vreau să-mi tulbur clipa
în care-ntruna mă complac
de când mi-am început risipa.
Ei sunt prea mari, eu sunt prea mic
şi n-are rost să fac pe durul,
când tot complice şi chitic
tace mereu jur împrejurul.
E resemnare peste tot
şi e uşor să stai alături
de fiecare jalnic ciot
ce putrezeşte sub omături.
Din zi în zi e tot mai greu,
dar nu-ndrăznesc nicio revoltă
şi prin neîmpliniri mereu
viaţa-mi se plimbă dezinvoltă.
La ce-aş striga că nu mai pot
să mai suport alături furii,
când ciuturile spaimei scot
din viaţă doar nămolul urii.
Pot sta în disperare treaz,
dar nu-mi pot cere mie însumi
să fiu un timp măcar viteaz
şi brusc să dezertez din plânsu-mi.
Şi nu sunt singur, cei mai mulţi
merg ca şi mine prin durere
cu ochii umezi şi desculţi
de când au încetat să spere.
Căci nu mai este nici un ţel,
toate se surpă-n disperare
de când trăiesc mereu la fel
şi de când par un oarecare.
Doamne, Doamne !……
Simt aşa o greaţă şi îmi vine
să vomit pe tot ce e în jur
şi de mine însumi mi-e ruşine
că suport minciuna, că îndur.
Ce umil îmi plec supus grumazul
şi mă fac că nu văd cum mereu
cruzii mei stăpâni îmi scuipă-obrazul
mai ales când viaţa mea-i la greu.
Sclav am fost şi o să fiu întruna
căci nu am o brumă de curaj.
Pier în mine una câte una
stelele speranţei în picaj.
Sunt o baltă neagră şi stătută
unde viaţă nu mai e deloc,
de când totu-n mine e derută
şi de când de mine îşi bat joc.
Şi cei mari exultă de plăcere,
se fălesc cu risipirea mea
şi-mi mai dau râzând înc-o durere
ca să-mi facă viaţa şi mai grea.
Şi eu rabd mereu zâmbind ca prostul,
zi de zi mai gârbov şi mai frânt,
îndur tot şi cred c-aşa e rostul
vieţii mele pe acest pământ.
Sufletul meu doarme, lâncezeşte,
sângele meu curge ca un mâl,
inima-mi se face că trăieşte
viaţa tristă, ca un Cernobâl.
Doamne, Doamne, dă-mi te rog o palmă,
căci aşa doar poate mă trezesc
din această existenţă calmă
unde nu trăiesc, ci putrezesc.
Învins
Mai e cu putinţă să-mi scot
din neguri destinul perfid,
mai este posibil, mai pot
să n-ajung un biet individ ?
De-o viaţă mă chinui să fiu
livadă pe-al viselor glod.
Să fie deja prea târziu
ca inima mea să dea rod?
Aş vrea să ţâşnesc furtunos
prin ale speranţelor uşi,
dar sunt tras tot timpul în jos
de-ai cruntei puteri trepăduşi.
Ei vor să mă târâi mereu,
să nu-ncerc nicicând niciun zbor,
să gem în durere şi-n greu
şi-ntruna mai mult să cobor.
Doar astfel pot fi manevrat
şi în resemnare ţinut,
cu sufletul întemniţat,
pe cruci de regrete bătut.
Încerc câteodată să strig,
dar glasul mi-e jalnic şi stins
şi-n timp ce în spaime e frig
mă simt disperat şi învins.
Puterea stăpână pe ea
continuă cruntu-i dresaj
şi-şi pierde încet viaţa mea
şi cel de pe urmă curaj.
Şi-aşa înţeleg că-n zadar
încerc cîteodată să sper.
Nu poţi să fii incendiar
cînd jur împrejur e doar ger.
Viaţa aceasta
Viaţa aceasta nu-i viaţă,
e un potop de dureri,
drumuri pierdute în ceaţă,
care nu duc nicăieri.
Veşnica ei prăbuşire
printre regrete şi griji,
în plină nefericire,
e ca o ploaie de schiji.
Viaţa aceasta nefastă
de-o jumătate de veac
e cea mai cruntă năpastă
pentru sărmanul sărac,
Care răbdînd îi îndură
pe cei mereu nesătui
ce se îmbuibă şi fură
din sărăciile lui.
Viaţa aceasta-i greşeală,
e un stupid accident
făcut de cei ce înşală,
de cei ce mint permanent.
Nu Dumnezeu e de vină
că stăm în lanţuri, sub cnut,
El ne-a născut în lumină,
noi doar în beznă ne-am vrut.
Viaţa aceasta rămîne
tot nefirească şi grea,
dacă lăsăm ca şi mîine
să rîdă hoţii de ea.
E timpul sfînt al trezirii
din somnul greu şi anost,
ca în lumina-mplinirii
să ne aflăm un alt rost.
Cadavru viu
Dintr-o vreme nu mai am putere
nici să plâng. Cu sufletul pustiu
merg ca un besmetic prin durere
şi mă simt ca un cadavru viu.
Ce-aţi făcut din mine forţe slute
ce asupra mea aţi tăbărât,
că-mi simt eul terfelit cum pute
şi arată groaznic de urât?!
Dèmoni cruzi ai forţei nesătule,
niciodată mulţumiţi deplin,
conştiinţe maculate, nule,
ce purtaţi în voi atât meschin.
Mi-aţi zdrobit a sufletului coastă
şi în sânge-al vostru duh inept
hohoteşte hâd, ca o năpastă,
că mi-aş scoate inima din piept.
N-am visat atâta suferinţă
şi voi vreţi mai mult, mereu mai mult,
când vedeţi că tac în neputinţă
şi în mine nu-i nici un tumult.
Bucuria voastră e imensă
şi vă dă în rău mai mult avânt,
cu cît jalea mea e mai intensă
şi cu cât mai mult sunt la pământ.
Dar sunt sigur că veni-va ora
când voi scoate capul din nămol,
căci dreptatea este-a tuturora,
nu aveţi pe dânsa monopol.
Fericit am să vă scuip în faţă
fără ca măcar să mă-nfior
şi-am să-mi pun atunci întreaga greaţă
în scuipatul eliberator.
Şi ninge jale
E-atâta jale-n Univers
de când în ţara mea mereu
e cel mai împiedicat mers
şi este greul cel mai greu.
Se sting şi stelele de plâns
văzând cum numai într-un loc,
mult binecuvîntat, s-a strâns
atât belşug de nenoroc.
Şi Dumnezeu din tronul său
priveşte trist şi resemnat
ne-nţelegând cum de-atât rău
numai aici s-a adunat.
Stau îngerii speriaţi şi trişti
privind cu groază şi năuci
puzderia de jalnici crişti
din milioanele de cruci.
Şi nu răsare niciun gând
care să fie salvator
al neamului acesta blând
din ţara unicului dor.
O linişte ca de mormânt
se lasă ca un giulgiu greu
pe demnitatea ce s-a frânt
de când stă în genunchi mereu.
Un murmur nu-i, măcar şi-ncet,
iar ochii sunt închişi şi orbi.
Numai durere şi regret
şi-ai resemnării negri corbi.
Şi ninge jale în destin
şi bate-un vânt rece şi şui,
fiindcă speranţa, de-atât chin,
nu arde-n ochii nimănui
Tristeţe
Ai speranţei luceferi se sting
rând pe rând şi se pierd în uitare,
de când visele-mi nu mai înving
şi cutreieră prin resemnare.
Cerul meu este sumbru şi gol,
noapte-adâncă îmi intră în sânge,
care parcă-i un negru nămol
de când lacrimi din inimă strânge.
Unde-s visele, unde s-au dus
disperate că n-au perspectivă
şi simţindu-se că sunt în plus
în această cumplită derivă?
Mă simt parcă murit-am demult,
nu-ndrăznesc un suspin sau un geamăt,
de când nu mai colind prin tumult
şi doar prin ne-mplinire sunt freamăt.
Zi de zi mai renunţ la un ţel,
mai înnod de regret o durere
şi trăiesc încontinuu la fel
într-o veşnică îngenunchere.
Râd de mine, cu hohot imens,
cei ce stau lângă tronul puterii
văzând lipsa de noimă şi sens
când încerc să mă scol din mizerii.
Parcă n-aş mai avea niciun rost
pe a plângerii vale abruptă,
de când de disperare am fost
înfrânt făr’ să fi dat nici o luptă.
Zi de zi îmi sunt paşii mai grei
şi mai plin de decepţii mi-e zborul.
Fără crez, fără ţel şi temei
intră-n anii mei trişti viitorul.
Anatol COVALI
București
