Irina STAVER: Mai poetic
(NE)LOCUIBIL
Ne locuim casele, nu şi sufletele,
Uităm drumul către mama.
Nimic mai trist decât un cer de noiembrie.
Vine iarna.
Am rătăcit prin Univers 1000 de ani,
Adică, în mine.
Am căutat luceferi, am căutat luna, am căutat soare,
N-am găsit decât resturi
de lumină.
Mâine voi ajunge la destinaţie.
Azi se întunecă şi devine mâine.
Aşa şi viaţa se trece printre noi
Ca un strigoi,
În noi şi dincolo de noi.
MAMA, ÎNAINTE DE IERI ŞI DINCOLO DE MÂINE
Şi mai întâi a fost Mama.
Din inima ei, Dumnezeu a făcut cetate pentru sfinţi
şi sălaş pentru prunci.
Şi a văzut Dumnezeu că lucrarea aceasta este bună
Şi a făcut-o suverană peste întinderi…
Pământul a înnobilat-o cu naturaleţe şi prospeţime
Marea i-a oferit curăţenie şi adâncime.
Florile primăverii au ţesut pentru ea veşmânt mai frumos
decât o ploaie străpunsă de curcubeu.
Iar păsările i-au dat glas.
Glasul cu care mi-a cântat copilăria.
Mama. Înainte de ieri s-a născut
şi dincolo de mâine va păşi printre luceferi.
POEM ÎN LIMBA ROMÂNĂ
La un colţ de masă plânge-o lumânare,
Peste-o ţară-ntreagă luminează un soare.
Pe pământul negru, iarba-şi ţese urma,
De tine, Românie, mi-e dor întotdeauna!
Iubim în limba noastră, sperăm, iertăm, trăim…
Mai plângem câteodată, dar tot mai mult zâmbim.
Ne cresc din urmă paşii prin lanele de grâu,
Pe limba cea română, de-a pururi o slăvim!
Pe braţele bunicii, atâtea primăveri…
Şi copilării atâtea prin mâinile ei…
Buneii mă aşteaptă şi azi să le strâng mâna,
Mi-e dor de România şi ieri şi azi şi-ntruna!
De când te-am cunoscut, îţi tot admir făptura,
Te-au zămislit zeiţe, ori te-a creat natura?
Căci ochii ţi-s de nimfă parcă
Dar trupul florile ţi-l îmbracă.
Atât de înţeleaptă şi-atât de răbdătoare,
Şi-n ceas de rătăcire, şi-n ceas de regăsire,
De parcă viaţa toată ţi-a fost înseninată,
De curcubeu şi soare şi nu de-a lacrimilor ploaie.
Aş vrea să stăm de vorbă şi vorbele să curgă,
Uşoare, mlădioase, ca roua-n spic de grâu
Şi-n urma noastră alţii, s-asculte de povaţă,
O limbă am prin veacuri, pe ea o cânt, pe ea o ştiu.
Nu ţi-am cerut să-mi laşi averi,
Căci poate n-am fost vrednic eu,
Eu numai vreau să-ţi mulţumesc,
Că mi-l laşi viu pe Dumnezeu.
Şi-apoi, să-ţi cer ce-aş mai putea?
Când lumea la picioare-mi laşi
Iar lumea mea e chiar aici,
Acasă, lângă-ai mei părinţi.
Cum te-au blamat unii, au încercat să mi te fure,
Cu forţa, trup de suflet au desprins,
Bolnavă lume, păcatu-ţi e de neiertat
Că-n două, Basarabia de România ai dezbinat!
Şi-acum, mai merg în vizite, câteodată
Românii de aici, la cei de peste Prut,
Să-ntrebe de sunt bine, de au pe mese pâine,
Să-şi spună cordialul şi veşnicul, salut!.
Ce te mai doare, spune-mi,
Tu, limbă-nfloritoare pe acest pamânt difuz…
Vorbită, tălmăcită, trădată, gângurită,
Tot dreaptă mi te-nalţi, un astru, colo sus…
Şi nuştiu cum trăieşti, ori de eşti fericită,
Când plec de lângă tine, te simt dezamăgită
Şi mi te-arăţi în vis cum te ştiam de mică
O Românie mare, de-ai săi copii iubită.
————————————-
Irina STAVER
mai 2016
Chişinău
