Vasilica Grigoraș – Ninge pe-oglinda lunii, haiku, Iaşi, Editura PIM, 2017
steagul arborat
de florile mărului –
speranţa în plop
Vasilica Grigoraş
Calitatea cea mai remarcabilă a poemului de mai sus este faptul că foloseşte în fiecare dintre părţile lui o expresie.
Este bine să nu mergem mai departe înainte de a lămuri ce se înţelege din punct de vedere lingvistic cînd vorbim de expresie. Genul proxim este îmbinarea de cuvinte (unitatea frazeologică, sintagma) fixă, adică aceea în care sensul, unic, se păstrează doar dacă înşiruirea cuvintelor rămîne neschimbată. Diferenţa specifică prin care se deosebeşte de locuţiuni sau cuvinte compuse este expresivitatea sensului. Albul ochiului (cuvînt compus) este un nume pentru ceva bine precizat, a băga de seamă (locuţiune verbală) este o îmbinare care se comportă ca un verb şi şi-a cam pierdut expresivitatea, de florile mărului (expresie) se foloseşte doar pentru sensul său figurat – degeaba, în zadar, de pomană–, greu de motivat prin sensurile componentelor.
Recurgînd la expresia de florile mărului, autoarea nu s-a rezumat doar la a reitera ideea de gratuitate a unui gest, ci, prin felul în care a plasat-o, a mimat şi o imposibilă înălţare a unui drapel aninat pe fragilitatea, acum înţeleasă la propriu, a unor delicate flori de măr. Expresia, rămînînd autonomă, cochetează şi cu o integrare gramaticală într-o îmbinare de cuvinte mai consistentă. Sensul final însă bate mai departe, gestul este demascat şi la propriu şi la figurat ca unul nu atît zadarnic, de o inutilitate poate naivă, ci ca unul mai mult ca sigur interesat şi ipocrit.
Făţărnicia însă, acum o putem spune pe faţă pentru că arborarea steagului a fost dovedită ca o înşelăciune, compromite viitorul, nădejdea că patriotismul afişat ar fi unul autentic. Speranţa în plop vrea să spună că ea e imponderabilă, aeriană, inconsistentă. În mod ciudat, expresia, altfel extrem de cunoscută şi vehiculată, nu există nici în DEX, nici în Dicţionarul de expresii şi locuţiuni româneşti.
Frumuseţea poemului constă, pentru mine, în felul în care obiectivitatea celor două expresii construieşte cu detaşare un dialog profund mîhnit.
Corneliu Traian Atanasiu
(Din vol. Ninge pe-oglinda lunii, haiku, Iaşi, Editura PIM, 2017)
