Harry Ross: Lirice
Credința
Credința în Cel de Sus
Ne-a îndepărtat credința în Om
Cu ochii lipiți de cer, nu ne vedem semenul de lângă noi
Rugându-ne Domnului,
Disprețuim pe cel de alături.
Frăția de altădată a pălit în fața Creatorului învelit în ceață și fum
Lumea s-a convertit la credință, nu din convingere, ci de teama pedepselor divine
Trebuie să coborâm pe pământ, să ne întoarcem la noi înșine să ne dăruim stimei și iubirii aproapelui
Puterea cea mare este aici, în noi, în voința și sentimentelor noastre
Dovadă sunt copiii care se nasc și cresc, florile care înfloresc, omul care cu mintea și forța brațelor a prefăcut Terra ântr-un rai sublim.
Omul este unicul creator al bucuriei, al fericirii și al iubirii între pământeni.
Aici e căminul și viitorul nostru
Aici sunt pașii care ne vor duce mereu și mereu la mai bine
Vom cinsti dumnezeirea, ca pe un simbol al Genezei, dar ne vom închina cu pioșenie în fața omului, Fratele și Domnul nostru.
Când nu vom mai fi
Când nu voi mai fi,
Soarele se va răsări,
Și cui va zâmbi,
Cu cine va va întâlni
Pentru a se iubi,
Lumina cui o va dărui?
Pun aceste întrebări Ciudate
În piept purtate
Pentru că nu vreau să plec din astă lume
Fără să știu ce anume
Se va întâmpla
În absența mea.
Comoara pierdută
Mi-a fost furată cea mai nobilă dintre comorile dăruite de sfînta natură: Vederea.
Mai păstrez un strop de lumină cu care văd, în zile senine, pete de cer, contururile cețoșate, și fețe umane.
În rest, plutesc într-un halou fără ieșire, ca o pasăre cu aripile frânte, cu ciocul uscat și orbitele în care mai pâlpâie steluțe palide, însetate de lumină.
Mă întorc în gând la fosta mea lume în care străluceau fantezii și idei, zâmbete și chipuri de zâne cu gropițe în obraji.
Era o altă lume în care poezia și lumina țineau loc de toate bucuriile lumii.
Creierul
Nu l-am văzut niciodată
Habar n-am ce formă și ce culoare are,
Cum lucrează,
Cum ajunge la el
Lumea cuvintelor, a ideilor, a judecăților, cum se formează conexiunile și cum coboară de acolo pe rînd cuvintele, frazele, mii de pagini ale unei povești.
Este uimitor ce avem în cap; un organism ultra complex care ne dirijează, ne dă sfaturi, ne ferește de riscuri și ne provoacă bucurii.
Creierul este cel mai înalt comandant al organismului, baza și structura care ne alimentează cu principii și judecăți, motorul care pune în funcție fiecare celulă vie, emoțiile, temerile, curajul, reacțiile în fața frumosului sau aspirațiile de azi și de mâine.
Orice superlativ este un palid compliment,orice distincție nu poate răsplăti valoarea.
Ele înmagazinate în creierul nostru cu miliarde de neuroni inteligenți.
Avem nevoie
Avem nevoie unul de altul
Tot timpul
Zilele sunt amestecate
Cele însorite cu cele cenușii
și sentiumentele la fel
dar iubirea nu ține de timp, nici de conjunctură
Ea ne adună ân aelași cerc
și ne ține împreună
Pentru că suntem creați de natură
Să trăim împreună
Fuga nu are rost
Cel ce aleargă e un prost
În suflet și în inimă
E loc pentru doi
Fie că tună ori cad ploi.
Harry Ross
Isralel
Februarie 2017
