Cuvânt și iubire

Viața ca profesie, profil și pasiune – Am ca interlocutor pe distinsul medic şi scriitor Virgil Răzeşu, cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, o personalitate a lumii medicale nemţene, dar în aceeaşi măsură şi a lumii literare.

Emilia ŢUŢUIANU:  Stimate domnule Răzeşu, dacă ar fi să-l luăm în seamă pe Goethe care afirmă: ,,ce puţin s-a scris despre cele întâmplate, ce puţin s-a păstrat din ceea ce s-a scris !” Ce aţi comenta, din perspectiva vârstei şi a experienţei Dvs. ? Ştiu că dedicaţi foarte mult timp scrisului? Cu aceeaşi pasiune ca şi pentru chirurgie ?

Virgil RĂZEȘU: Răspund mai întâi ultimei părţi a întrebării dumneavoastră şi spun că pentru mine nu se mai pune problema unui timp liber sau nu. Întreaga mea activitate este dedicată scrisului, pe care, evident, îl practic cu aceeaşi pasiune cu care mi-am practicat şi profesia. De altfel, consider că omul trebuie să pună pasiune în tot ce face. Chiar şi în ură sau dispreţ. Socotesc pasiunea ca un fel de catalizator, un condiment sine qua non, care pune în valoare şi dă sens tuturor acţiunile noastre, ba le şi înnobilează.
Sincer vorbind, nu-mi permit să-l comentez pe Goethe, dar n-aş subscrie la enunţul său. Mărturie stau bibliotecile lumii, ca să nu mai vorbim despre băncile de date de care dispunem în prezent, uluitoare prin capacităţile lor de stocare. Şi cred că nici Goethe nu avea motive să se plângă, la timpul său, din acest punct de vedere, chiar dacă admitem că omenirea a risipit din bogăţiile ei spirituale destul de mult.

Emilia ŢUŢUIANU: În psihologia tradiţională s-au remarcat două şcoli principale de gândire : empirismul şi nativismul. Haideţi să facem o incursiune în trecut şi să îmi vorbiţi de familia dvs., de anii copilăriei. Ce amintiri vă sunt ,,aproape”? Cum au fost ,,cei şapte ani de acasă”?

Virgil RĂZEȘU: Nu neg existenţa celor două şcoli indicate de dumneavoastră dar, pentru vremea noastră, toate aceste clasificări sunt depăşite. Explozia mijloacelor de comunicare face ca nimic din vechile tipare să nu mai fie valabile pentru prezent. Nu există domeniu de activitate care să nu sufere o fantastică metamorfoză care nu mai admite nici o schemă fixă. În lumea noastră totul este posibil, barierele de orice tip dispar şi importantă cu adevărat rămâne comunicarea şi transmiterea mesajului. Şi din acest punct de vedere nu ne putem plânge. Cât despre sintagma celor şapte ani de acasă, amintesc că în ultimul meu roman, a¬bia ieşit din tipografie, dedic câteva pagini acestor ani de care nu se mai poate vorbi în prezent. Pare un paradox, fiindcă mijloacele şi modalităţile de educare s-au înmulţit exponenţial. În ce mă priveşte, copilăria rămâne, ca pentru toţi trăitorii de pe acest pământ, tărâmul fermecat, de care ne aducem aminte la orice vârstă cu bucurie şi nu fără melancolia lucrurilor dispărute pentru totdeauna. Retrăim copilăria la un alt registru, cu copiii şi mai ales cu nepoţii noştri. Aş spune că această etapă este fericită fiindcă are nevoie de foarte puţin, dar mai cu seamă de dragostea părintească, cea fără egal şi pe care nimeni nu o refuză odraslelor lui. Am scris destul de mult despre copilăria mea şi întotdeauna m-am întors către ea, fiindcă acolo sunt izvoarele şi rădăcinile. Familia mea a fost una modestă, de oameni simpli, fără bibliotecă cu pereţii căptuşiţi cu cărţi, pe care să o dau gata până ce aveam să merg la şcoală, ori cu bonă franţuzită care să ne ofere o educaţie după manual. Am crescut în casa bunicilor, împreună cu mulţi copii, dar cu principiile omeniei, ale dragostei de aproape, de bătrâni, de ţară şi chiar faţă de animale, sentimente ce mi-au fost sădite şi pe care le respect şi astăzi. Temeliile educaţiei erau mai limitate decât astăzi, dar funcţionau şi aveau efecte care nu puteau fi desconsiderate.

Emilia ŢUŢUIANU: Povestiţi-ne despre anii de şcoală şi de liceu şi care erau pasiunile şi preocupările dvs. pe atunci? Cum era atmosfera în societate în tinereţea dvs.? Aţi trăit anii trecerii de la capitalism la comunism, povestiţi-ne amintirile dvs. legate de această perioadă?

Virgil RĂZEȘU: Aşa cum aţi subliniat, în mare, copilăria am trăit-o într-o societate destul de bine aşezată, în care absolut toate instituţiile, fie că era vorba de învăţământ, educaţie, sănătate, administraţie, justiţie, poliţie, jandarmi, armată etc., erau de model fran¬ţu¬zesc şi erau verificate de timp. Principala trăsătură a acelei societăţi era existenţa unei scări a valorilor, reală şi respectată. Nimeni nu dorea să pară şi să fie mai mult decât era. Iar dacă era dotat intelectual şi mai ales, interesat, îşi putea depăşi treapta pe care se afla prin naştere şi se putea bucura de roadele muncii sale.
Odată cu instaurarea regimului prosovietic, toate s-au dat peste cap, nimic din ce era aşezat şi bine fundamentat nu a rămas şi, fapt notabil, au ieşit la suprafaţă, au fost stimulate şi au căpătat strălucire şi putere cele mai joase porniri ale omului. O foarte mare parte din valorile noastre recunoscute au fost suprimate, odată cu istoria, grav falsificată, cu negarea originilor noastre adevărate. Privind retrospectiv existenţa mea, pentru mine, ca individ, lucrul cel mai semnificativ a fost lipsa accesului la un instrument muzical, ceea ce a făcut să încep târziu pregătirea muzicală. În plus, ultimii ani de liceu au fost marcaţi de soarta fratelui meu, condamnat politic ca elev, la patru ani de închisoare, pentru ca la câţiva ani de la ispăşirea întregii pedepse, să mai beneficieze de un supliment de 18 ani. Din totalul celor 22 de ani de puşcărie a făcut 10, suficient ca să-i strice viaţa şi viitorul pentru totdeauna.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum vedeţi acum, ce părere aveţi despre roata istoriei când, după 45 de ani de comunism, se trece din nou la capitalism?

Virgil RĂZEȘU: Cred că puţini au fost cei care au iubit cu adevărat comunismul, în afara oportuniştilor şi a celor fără căpătâi, pentru care a fost mană cerească, fiindcă i-a plasat pe locuri la care, în mod normal, nu aveau dreptul. Ei l-au susţinut, din interes şi nu cred că greşesc, continuă să deţină şi acum puterea, condamnând cu asprime regimul care i-a făcut oameni. Nu pot nega că în comunism s-au făcut şi lucruri bune, fiindcă ar însemna să-mi neg propria viaţă şi activitate. Principalele neajunsuri ale vechii orânduiri au fost, pe de o parte, punerea sub călcâi a libertăţilor elementare şi distrugerea valorilor naţionale, deşi aparent, le propovăduiau, minciuna publică şi făţărnicia, ca şi stimularea nonvalorii, a răutăţii şi lipsei de omenie, ridicate la rang de virtuţi naţionale, ceea ce a dat naştere unei pături sociale bine înfipte şi nemeritat beneficiară a unei vieţi de huzur. Mai pe scurt, comunismul – cel puţin cel practicat la noi – a asigurat un nivel de trai modest, de subzistenţă, pentru toată lumea, chiar dacă exista o înregimentare caraghioasă, de carton şi vodevil.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce v-a determinat să urmaţi medicina şi cum a fost perioada studenţiei dvs. în anii 1950? Ce amintiri aveţi legate de anii studenţiei, ce alte pasiuni aveaţi şi care era atmosfera în rândul studenţilor medicinişti?

Virgil RĂZEȘU: Prima mea opţiune nu a fost medicina, ci muzica, pentru care am avut reale aptitudini. Din păcate, din cauza greutăţilor materiale de după război, am început studiul viorii, cel mai greu instrument din câte există, foarte târziu, la 15 ani, când am avut prima mea vioară. Cu toate că am recuperat rămânerile în urmă şi am terminat studiile complete şi avansate ale instrumentului, ceea ce nu am mai putut modifica a fost tracul de care nu m-am debarasat niciodată când a fost vorba de o acţiune artistică. Este suficient să spun că nişte prieteni de ai familiei, catolici, mă rugaseră să cânt duminica la slujbă în biserică. Eram sus, sub cupola bisericii, numai eu şi organistul, nu mai puteam vorbi de un public care să genereze emoţii. Dar acestea nu mă ocoleau, era un adevărat chin, chiar dacă în final eram aşteptat, felicitat şi îmbrăţişat pentru ce şi cum cântasem, dar eu nu mai eram om, din cauza tracului. Un coleg de liceu evreu, mi-a spus, cu foarte mare dreptate: „în viaţă, poţi să fii profesor, doctor, sau inginer bun sau rău. În artă nu ai voie să fii decât primul. Altfel, ai să ajungi să cânţi la pupitrul şapte de la vioara a doua într-o orchestră şi ai să ajungi să cânţi la nunţi şi la botezuri”. L-am ascultat şi bine am făcut. M-am înscris la medicină la Iaşi şi pot să spun că studenţia a fost o perioadă foarte frumoasă a vieţii mele. Înainte de orice, pentru că însemna traiul pe propriile picioare şi apoi că ea te face să întrevezi propriul viitor. În plus, mediciniştii se bucură de un adevărat privilegiu, care înseamnă contactul cu semenii şi nu cu orice fel de semeni, ci cu cei aflaţi într-o situaţie specială, aceea de oameni bolnavi.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum aţi ajuns la Piatra Neamţ şi cum a fost apreciat chirurgul Răzeşu? Vorbiţi-mi vă rog despre anii în care aţi lucrat aici şi ce întâmplări, evenimente speciale puteţi să ne povestiţi.

Virgil RĂZEȘU: Pregătirea mea chirurgicală am realizat-o tocmai la Arad. M-am bucurat de o şcoală medicală de certă valoare, şi nu doar atât, graţie colectivului de acolo şi în mod particular, datorită unui profesor, Eugen Adam, boier de viţă veche, mazilit de putere la marginile regiunii Timiş, mi-am conturat şi personalitatea profesională. În urma concursului dat pe ţară, am avut şansa de a obţine postul de la Piatra Neamţ.
Este greu pentru mine, să caracterizez propria activitate, alţii ar trebui s-o facă, dar ce pot spune este că, timp de aproape cincizeci de ani, mi-am onorat profesia şi specialitatea şi evident, am fost ataşat în mod deosebit de bolnavii pe care i-am îngrijit. În momentul de faţă nu mai are nici o valoare să menţionez că am operat nu ştiu câte mii de bolnavi (spunea un dascăl nemţean „cât un orăşel cu 40.000 de suflete”) sau altele, ci să mă gândesc dacă şi ce rămâne în urma mea.
Mărturisesc că, într-un fel, am suferit toată viaţa că nu am făcut o carieră universitară, dar condiţiile din vremea opţiunilor cuvenite nu mi-au permis. Apropo’, după revoluţie, în 1991, Universitatea de Medicină din Constanţa mi-a trimis invitaţia de a participa la un concurs de conferenţiar. Sigur că m-aş fi dus. Dar invitaţia aceea nu mi-a parvenit niciodată. A ajuns în mâinile unui binevoitor şi pur şi simplu, a rupt-o. Soarta a făcut să rămân, mai departe, la Piatra Neamţ. Dar nu m-am pierdut cu firea şi convins că cel mai important lucru este ce laşi în urmă, mă pot declara mulţumit. Am fost implicat în activitatea ştiinţifică, am redactat numeroase lucrări, am fost nelipsit (sunt și acum) de la manifestările ştiinţifice din ţară, şi când a fost posibil, şi din afara ei, şi am contribuit cu grăuntele meu la progresul medical. Realizările mele profesionale de primă mărime sunt două: una este reprezentată de cartea de chirurgie, unicat în bibliografia noastră de specialitate, destinată tuturor celor care pregătesc un concurs sau un examen. Şi slavă Domnului, viaţa unui medic înseamnă un şir continuu de asemenea praguri! Cartea se află la a treia ediţie, ultima are caracterele unui tratat modern, fiind mult amplificată şi actualizată şi este supranumită Biblia de la Piatra Neamţ, bineînţeles pentru chirurgi. O dovadă a interesului pentru ea este că a fost vândută în 16.000 de exemplare. Cea de a doua realizare este de asemenea unicat şi este vorba de Reuniunile Chirurgilor din Moldova, care numără 37 de ediţii până în prezent şi care de 6-7 ani poartă şi numele de Iacomi – Răzeşu. Dumnezeu mi-a hărăzit șansa aceasta rară de a mă fi numărat printre organizatorii tuturor ediţiilor. De altfel, socotesc aceste reuniuni ca o adevărată avere a județului nostru și îmi doresc ca ele să continue cât va fi posibil, şi după ce nu voi mai fi.
În rest, am fost cunoscut de lumea noastră medicală, am fost onorat cu titlul de membru de onoare a numeroase societăți, al Academiilor Oamenilor de Știință și al celei de Medicină şi am o sumedenie de titluri şi distincţii, fiind cel mai titrat medic al judeţului. Vă închipuiţi că pentru momentul de faţă, această realitate nu mai are o semnificaţie specială, dar demonstrează că, atunci când eşti interesat, poţi reuşi. Altfel, pot afirma că am fost ancorat direct în viață și acolo unde am simțit că am ceva a spune și a acționa direct, nu m-am mulțumit să rămân pasiv. Aș mai adăuga un lucru, nu lipsit de semnificație. Nu știu cum am fost socotit de colegii sau concetățenii mei, dar pot spune că nu am fost ocolit de manifestările de recunoștință, atâtea câte au fost. Mai important este altceva şi spun că zilele trecute, o cunoștință făcea o remarcă foarte semnificativă: „ştii, te numeri printre puţinii care s-au retras din activitate şi despre care nu am auzit pe cineva să te vorbească de rău”, așa cum se obişnuieşte de cele mai multe ori.

Emilia ŢUŢUIANU: Muzica a fost şi este o altă pasiune a dumneavoastră. Vorbiţi-ne vă rog despre violonistul Răzeşu la Orchestra filarmonică din Galaţi şi despre alte amintiri dragi dumneavoastră legate de muzică.

Virgil RĂZEȘU: A fost o perioadă splendidă, de care îmi amintesc cu mare drag. Lucrurile nu erau aşezate ca astăzi. În 1948, un dirijor obscur din Bucureşti, Artur Zahareanu (Zukerman de fapt), a avut ideea năstruşnică dar nu mai puţin splendidă, a unei orchestre simfonice la Galaţi. Ea s-a încropit din mânuitorii de arcuş din oraş (erau destui!) şi din suflătorii luaţi de la fanfarele Regimentului şi ale Şantierului Naval. În mai puţin de o săptămână au trecut prin mâna dirijorului puzderie de instrumentişti şi el a făcut un triaj la sânge, fără să ţină seama de intervenţii sau recomandări, fiind interesat doar de simţul muzical şi de capacitatea de a descifra o partitură. Întâmplarea a făcut să mă număr printre aleşi şi n-am să mă opresc asupra entuziasmului care stăpânea întreaga orchestră. Repetiţiile aveau loc până târziu în noapte, dar nimeni nu obiecta. Aşa se face că în scurtă vreme, primul concert urma să aibă loc în faţa unui public la fel de entuziasmat. Ca amănunt, subliniez că, fără să mă roage cineva, preluasem într-un fel rolul unui secretar şi responsabil cu partiturile. Nu era treabă ușoară. Trebuia să le repartizez pe fiecare pupitru și să le strâng la sfârșitul repetițiilor sau concertelor. Nu numai atât, mă ocupam de programe, de organizarea concertelor, de mobilizare și așa mai departe. O făceam doar din dorința ca acel început să nu se năruiască. Din nefericire, eram obligați să mergem pe șantiere, în marile uzine sau chiar la țară, cu concerte ușurele de culturalizare, încât lucrurile s-au degradat şi în final, și dirijorul a fost prins pe picior greșit cu ceva fonduri nejustificate, iar visul s-a spulberat. Consider totuși că acel nucleu de orchestră simfonică a fost punctul de naștere al filarmonicii de mai târziu.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum şi când aţi început să scrieţi, ce v-a determinat: a fost o întâmplare sau o pasiune căreia i-aţi dat frâu liber?

Virgil RĂZEȘU: Nu pot spune că m-am apucat de scris numai la bătrâneţe, dar am avut întotdeauna conştiinţa că nu trebuie să te apuci de mai multe lucruri deodată, fiindcă nu le faci bine pe nici unul. Cât m-am aflat în activitate, am scris lucrări de specialitate, ceea ce am considerat că este o formă a respectului faţă de profesie. După ce m-am retras, nu am mai călcat cu piciorul în secţia unde am lucrat patruzeci de ani şi mai bine de douăzeci ca medic şef. Nu pentru că nu aş fi fost primit de către colegi, dar am vrut să evit acele întrebări spuse sau gândite numai: „Ce mai vrea şi ăsta ?”, „Nu-i ajunge ?”, „De ce nu stă acasă să-şi vadă de reumatismele lui ?”. Şi atunci m-am apucat de scris şi – chiar dacă unii dintre confraţi mă pot critica – am făcut-o tot la modul profesionist. Am numele pe coperţile a 27 de volume de beletristică (din care şapte traduceri), ceea ce nu este deloc puţin. De fapt, scrisul m-a ajutat să nu trăiesc absolut deloc drama pensionarului care se întreabă dacă mai are vreun rost pe lume şi ce o să facă de mâine.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce vă place să scrieţi, ce subiecte abordaţi cu predilecţie în cărţile dvs. ?.

Virgil RĂZEȘU: Subiectul este unul singur: VIAŢA ! Nu suport scrierile sau filmele ştiinţifico-fantastice stupide, cu indivizi cu un singur ochi, cu o platoşă pe craniu, cu trei degete cu gheare sau copite la mâni sau la picioare şi aşa mai departe şi care forţează trecerea prin ziduri sau proiecţia în viitor cu sute de ani. Oricât am vrea, noi nu putem crea un personaj decât tot în registru omenesc. Şi pe Dumnezeu ni-l închipuim cu chip uman.
Ei bine, descriind viaţa, este mai puţin importantă forma în care o faci. Şi aici, chiar dacă realizezi ficţiune, este posibil ca aceasta să se fi petrecut undeva sau să se petreacă în viitor. Pot spune că am abordat multe forme sau specii literare, precum proza scurtă, cartea de atitudine (printre care şi dosarul meu de securitate), antologia şi memorialistica, lucrările istorice dar, fără îndoială că, acord romanului prioritate valorică şi consider că el este cel care, la modul major, dă măsura scriitorului.

Emilia ŢUŢUIANU:  Cum aţi ales tematica traducerilor din cele 7 cărţi traduse din autori străini apărute până acum? V-au impresionat în aşa măsură încât aţi dorit să le traduceţi sau a fost altceva ?

Virgil RĂZEȘU: Fără îndoială, este vorba de cărţi care m-au marcat în mod deosebit, care au putut însemna adevărate modele pentru mine şi care m-au ajutat să-mi conturez personalitatea literară de un anumit fel.

Emilia ŢUŢUIANU: Apropo de modele, care au fost personalităţile care v-au marcat destinul, ce oameni deosebiţi aţi avut plăcerea şi bucuria de a cunoaşte?

Virgil RĂZEȘU: Oricât s-ar considera cineva de dăruit sau talentat pentru o profesie obişnuită sau pentru practicarea unei arte, el nu se poate detaşa de anumite modele, uneori chiar la modul inconştient. Din nimic nu poate rezulta decât nimic. Prin forţa împrejurărilor începi prin a copia ceea ce fac modelele. Că ulterior realizezi inovaţii, perfecţionări sau modificări ale unor tehnici diferite de ale modelului este cu totul altceva. M-am bucurat de modele deosebite din timpul tuturor etapelor de studiu, dar şi după ce am devenit profesionist pe propriile picioare. Când a fost timpul, am devenit şi eu model pentru alţii şi m-am bucurat la modul sincer. Concitadinul dumneavoastră, doctorul Dan Arvătescu a declarat, nu o singură dată, la scenă deschisă, că am fost un model pentru el. Amintesc, de asemenea, de doctorul Adrian Lobonțiu, român de-al nostru, o mare somitate chirurgicală, recunoscută în Europa și America, inițiatorul chirurgiei transorificiale, o tehnică miniminvazivă care nu lasă nici un semn la suprafața pielii, întrucât toate instrumentele chirurgicale sunt introduse prin orificiile naturale. Ei bine, cu toate că este un nume mare, de însemnătate mondială, nu uită să spună că, graţie cărţii mele, începuturile chirurgicale i-au fost uşurate şi nu uită niciodată să semneze cu „elevul dumneavoastră”. Ce să mai spun despre o familie de medici veniţi din Basarabia, al căror parcurs iniţial nu a fost lipsit de zbucium şi necazuri greu de justificat, dar pe care i-am ajutat şi în cele din urmă au reuşit să-şi facă o situaţie profesională şi materială foarte bună. Ei bine, ei consideră că situaţia lor de astăzi mi se datorează mie. Cum să nu-mi facă plăcere asemenea recunoaşteri?

Emilia ŢUŢUIANU: Ce aţi aprecia mai mult la o persoană: o cultură bogată sau un caracter onest, vertical, care nu face compromisuri ?

Virgil RĂZEȘU: Întrebarea dumneavoastră nu admite sau… sau. Noţiunile nu sunt adversative şi este evident că poţi avea o cultură bogată dar să nu fii o persoană onestă sau invers. Este bine când ambele atribute aparţin aceleiași persoane, la care trebuie adăugat un dozaj bine determinat, cel puţin pentru cea de a doua calitate. Cât despre compromisuri, personal cred că orice viaţă este „o artă a compromisului”, la care suntem obligaţi de convieţuire şi care uşurează armonia, continuitatea şi progresul oricărei societăţi. Evident că există şi în aria compromisului, anumite aspecte reprobabile, care aduc mari prejudicii tuturor, în cele din urmă chiar persoanei respective.

Emilia ŢUŢUIANU: Se spune în înţelepciunea poporului nostru că nu trebuie să ne bucurăm sau să ne întristăm pentru că tot ce apare… dispare. Dumneavoastră care consideraţi că sunt cu adevărate bucuriile de care aţi avut parte în viaţă… şi care nu au dispărut?

Virgil RĂZEȘU: Eu cred mai degrabă că orice dispariție însemnă un nou început. Orice loc eliberat este ocupat de altceva. De la sine înţeles că toate ființele, lucrurile şi evenimentele au o evoluție asemănătoare, cu început, durată și final. Dar absolut totul devine istorie și lasă o urmă, oricât de neînsemnată. Pentru om, important este ce rămâne după el, ca bun al tuturor, pentru întreaga societate.

Emilia ŢUŢUIANU: Shakespeare ne spune că slăbiciunea poartă nume de femeie. Dumneavoastră aţi afirmat odată că ,,femeia este axul şi temelia lumii” dar, îndrăznesc să vă întreb, cum rămâne cu ambrozia şi otrava din care este creată femeia?

Virgil RĂZEȘU: Este frumos ce spunea marele Will. În vederile mele, femeia este cea mai desăvârșită creație a naturii sau a lui Dumnezeu, incomparabil superioară şi la mare distanţă de bărbat. Ea este cea puternică sau tare, dacă vreţi, ea reprezintă matricea, este baza a tot ce există pe lume, bun sau rău. Ea este slabă numai în iubirea trupească. Iar această slăbiciune i-a fost dată de natură tocmai pentru a-și asigura perenitatea și continuitatea. Dacă perpetuarea speciei era lăsată pe seama bărbaților, omenirea ar fi dispărut de multă vreme. Cât despre ambrozia și otrava aflătoare în fiecare femeie, nu sunteți departe de adevăr. Dar, în concepţia mea, femeia trebuie să aibă din toate darurile şi scăderile posibile câte puțin. Așa cum o prăjitură, oricâte ingrediente ar conţine, dacă nu are un dram de sare sau o nuanţă de amărui, nu are gust. Problema cheie este a dozajului tuturor componentelor care intră în structura nemaipomenită a femeii, şi aici intervin circumstanţele şi mai ales, educaţia.

Emilia ŢUŢUIANU: Dragostea îl face pe cel slab să fie tare, iar pe cel fără resurse să găsească mijloace. În societatea de azi, se mai ridică altare acestui sentiment?

Virgil RĂZEȘU: Neapărat, dragostea nu are nici hotare și nici moarte şi este şi va fi aceeaşi din veacul veacului. Sub diferitele ei forme de manifestare, iubirea stă la temelia tuturor lucrurilor și fiindcă femeia nu poate trăi fără iubire, iată cum se întâlnesc, ca noțiuni universale. Toate celelalte sentimente sau porniri sunt subordonate iubirii.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum aţi defini fericirea şi ce relaţie vedeţi între fericire şi bogăţia materială?

Am scris destul de mult despre fericire. O fericirea ca atare, fără început şi sfârşit, nu există. Nu există ca entitate bine determinată, pe care o trăieşti și o pui la păstrare pentru mai târziu sau pentru totdeauna. Există numai momente de fericire, mai lungi ori mai scurte, care nu sunt altceva decât noduri de armonie adevărată. Când omul încearcă să creeze asemenea clipe de armonie, debarasându-se de invidie, de ură, de răutate, se apropie foarte mult de fericire.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum apreciaţi viaţa literară nemţeană?

Virgil RĂZEȘU: E greu de apreciat și nu știu dacă eu sunt cel mai în măsură s-o fac. Dar ca să-mi exprim o părere, trebuie să spun că în teritoriul de sub Ceahlău există mult potențial cultural şi ca atare, scriitoricesc. Cum a existat dintotdeauna. Din nefericire, poten¬țialul acesta nu este folosit, nu este remarcat, evidențiat şi sporit. S-au creat niște enclave elitiste fără fundament, strict conjuncturale. Există destui scriitori nemţeni care au primit, meritat sau nu, girul Uniunii Scriitorilor. Foarte bine. Numai că pentru aceştia, restul scriitorilor nemţeni nu există. Şi ceea ce este lipsit de fairplay şi deontologie este că nu mişcă nici un deget pentru ca şi alţii să devină membri ai USR.

Emilia ŢUŢUIANU: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor?

Virgil RĂZEȘU: Glumiți, doamnă! Am făcut două tentative, prin filialele Iași și Bacău, ambele eșuate, m-am adresat direct domnului președinte, dar nimic nu s-a întâmplat. Fiindcă, ce poate fi mai simplu decât să spui … ,,dă-l în… de doctor, să-și vadă de bolnavii lui!”.

Emilia ŢUŢUIANU: Aveţi atâtea cărţi de literatură apărute. Puteţi să ne spuneţi când v-a apărut prima carte? Cum decurge procesul scrierii unei cărţi? Care e imboldul sau muza dvs.?

Virgil RĂZEȘU: Primele două cărți au apărut în 1997, în tandem. Ambele de proză scurtă, una Spectru intim, relatând diverse episoade sau secvențe din viața mea de fiecare zi în postură de chirurg, cea de a doua, Trei bisturie care au revoluționat medicina, o carte de filozofie simplă, dar cu atât mai interesantă. Primul bisturiu era bisturiul chirurgical, de sânge, obișnuit, care separă țesuturile sănătoase de cele bolnave, al doilea este bisturiul imagine, cel care pătrunde în intimitatea țesuturilor și ne dă relații despre ce se petrece acolo (ecografie, computer tomograf, RMN etc.), iar al treilea, cel mai teribil dintre toate, bisturiul cuvânt care aparține tuturor oamenilor, cel care zidește dar poate să și dărâme sau să ucidă.
Cât privește procesul scrierii unei cărți, el poate fi simplu sau, la fel, foarte complicat. Important este să ai ce și să vrei să comunici semenilor tăi. Nimeni nu scrie pentru sine. Pentru mine, geneza unei scrieri este determinată de un eveniment, de o necesitate, de un fapt despre care devin conștient că am de spus ceva. Odată procesul amorsat, mintea lucrează în permanență, uneori mai ușor, alteori mai greu, până când jaloanele principale ale scrierii sunt bine trasate, scheletul întregului este conturat, știu de unde am plecat și unde vreau să ajung şi se cristalizează într-un întreg. Abia atunci trec la creion, mai exact la tasta PC-ului, și dezvolt sau umplu spațiile dintre traseele principale, creez personajele principale și secundare, le leg între ele și astfel se conturează întregul. Trebuie să spun că aici intervine inspirația dar, mai ales, o anumită cantitate de informaţie şi de cunoaştere a vieţii. Uneori textul curge pur și simplu din creion, alteori trebuie să muncești, nu glumă, timp îndelungat. Odată întregul schițat, urmează un proces mult mai complicat, care înseamnă organizarea acţiunii, în care o anumită cronologie trebuie respectată, în care fluenţa şi conturarea tuturor personajelor care susţin acţiunea este o cerinţă capitală, şi multe alte operaţiuni care vizează în special, forma, care dă strălucire fondului. Din acest punct de vedere, spun că trec de câteva zeci de ori (fără exagerare) peste fiecare frază şi cuvânt şi nu sunt mulţumit decât când găsesc exprimarea cea mai potrivită. Iubesc foarte mult limba română, o respect şi îmi fac un titlu de mândrie când reuşesc să scriu într-o limbă curată şi mai ales, corectă.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce atârnă pe „panoplia” dumneavoastră literară ?

Virgil RĂZEȘU: Nu mai puţin de douăzeci de titluri, la care se adaugă cele şapte traduceri din literatura universală, în afara cărţilor de specialitate sau ştiinţifice. Am abordat destul de multe genuri literare, cu excepţia poeziei. Vreau să ştiţi că nu neg o oarecare facilitate la versificare care mi-ar fi permis să înscriu în propriul palmares şi câteva cărţi de poezie. Dar fiindcă socotesc genul unul care nu acceptă facilitatea, dincolo de perfecţiune, nu l-am abordat. Printre scrierile mele figurează nu mai puţin de şase romane, genul literar cel mai complex, şi nu pot spune decât că sunt foarte bucuros că l-am onorat. De câteva zile a apărut cel de al şaselea roman al meu, Trandafirul albastru, un roman cu o factură aparte, în care personajele principale sunt apropiaţi ai mei, aflaţi într-o postură particulară.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce proiecte de viitor aveţi? Credeţi că secretul succesului, al celebrităţii, are în formula sa depăşirea limitelor proprii?

Virgil RĂZEȘU: Neapărat! Dar dacă vorbiţi de depăşirea unor limite trebuie să admit că există două tipuri de limite. Una aparţine marii majorităţi a oamenilor şi este bine când treci de ea, însă există, aşa cum spuneţi, şi nişte limite proprii, individuale, care trebuie atinse într-o multitudine de feluri. Este greu de admis că îţi depăşeşti propriile limite, dar să le lărgeşti, să le reconfigurezi este posibil şi necesar.

Emilia ŢUŢUIANU: Făcând o radiografie a societăţii în care ne ducem existenţa, care ar fi rezultatul ? Boala de care suferim cu toţii, prin neimplicare în deciziile strâmbe pe care aleşii le iau, are „tratament” sau este „incurabilă”?

Virgil RĂZEȘU: Nu cred că este nevoie de o radiografie a societăţii noastre, fiindcă ea este vizibilă cu ochiul liber. Nu am motive să fiu foarte mândru de ceea ce se petrece în societatea noastră şi nu cred că a rămas vreun domeniu nealterat, nedegradat, graţie unei clase politice de proastă calitate, stupidă şi avidă doar de îmbogăţire prin furt şi acţiuni nedemne de reprezentant al cetăţenilor.

Emilia ŢUŢUIANU: Care ar fi vectorii după care s-ar putea ghida generaţia care vine din urmă, din punct de vedere social, moral, politic, personal?

Virgil RĂZEȘU: Grea întrebare! Cum poate fi răspunsul altfel decât greu?! Generaţia următoare este prea aproape, aparţine păturii care ne-a ţinut jumătate de secol în dictatură şi ne-a umilit dincolo de orice limite. Ea este puternică încă şi nu văd de ce ar renunţa la poziţia pe care a moştenit-o. Cred că trebuie să mai treacă două sau trei generaţii până când societatea se va baza pe principii strict valorice şi fiecare va fi plasat pe locul cuvenit.

Emilia ŢUŢUIANU: Pentru a reuşi în viaţă fiecare din noi trebuie să facem sacrificii, mai mari sau mai mici. Care au fost renunţările dumneavoastră şi cum v-au afectat în plan personal?

Virgil RĂZEȘU: Fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu, din multe puncte de vedere: război, co¬mu-nism, revoluţie şi altele. Dar nu sacrificiul generaţiei mele mă nemulţumeşte, ci faptul că el devine inutil, în condiţiile în care degradarea societăţii noastre este constantă şi continuă, aşa cum nici o altă ţară aflată în aceleaşi condiţii cu ale noastre nu a consemnat. Sunt puţine speranţe ca vechea noastră societate să-şi găsească echilibrul necesar şi să progreseze, atâta vreme cât vechile structuri nu au dispărut ba, din contră, au îmbrăcat forme mai subtile şi mai puternice.

Emilia ŢUŢUIANU:  Aţi reuşit să creaţi o îmbinare armonioasă între profesie, scrieri, muzică şi viaţa personală?

Virgil RĂZEȘU: Fără îndoială. Condiţiile generale de viaţă, publică şi familială, nu au fost ideale, nici măcar normale, dar cred că am reuşit să găsesc căile cele mai potrivite încât să nu regret nimic din ce am făcut şi să-mi împlinesc datoriile faţă de ai mei, de semeni şi de societate. Ar fi păcat de Dumnezeu să mă plâng că nu am realizat ceva, că nu las ceva în urmă şi că nu am făcut mai mult decât alţii aflaţi în aceleaşi condiţii cu mine. Pe de altă parte, nu mă pot plânge nici de recunoaşterile de care m-am bucurat, multe, puţine, câte au fost. Niciodată omul nu este mulţumit de ceea ce primeşte din partea societăţii dar, obiectiv, nu am motive de nemulţumire.

Emilia ŢUŢUIANU:  Experienţa, vârsta şi reuşitele de până acum vă îndreptăţesc să emiteţi o definiţie a succesului şi de ce nu, a vieţii în general. Cam cum ar suna ea ?

Virgil RĂZEȘU: Succesul, ca şi sănătatea sau fericirea, cu atât mai mult viaţa, pot fi cu greu definite şi de cele mai multe ori, recurgem la comparaţii. Dar privite în general, consider toate noţiunile la care ne referim momente sau perioade de armonie, de mai mică ori mai mare intensitate sau durată, care se răsfrâng asupra noastră. Când putem recunoaşte în esenţa lor contribuţia proprie, sigur că suntem bucuroşi sau chiar fericiţi.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce părere aveţi despre conştiinţă? Dar despre conştiinţa colectivă?

Virgil RĂZEȘU: Conştiinţa este o componentă a vieţii noastre şi nimeni nu se poate desprinde de ea. Formele ei sunt la fel de infinite ca şi oamenii înşişi şi ea, conştiinţa, ne dă măsura propriilor împliniri. Mai departe, conştiinţa colectivă, aşa cum o denumiţi, nu este altceva decât suma tuturor conştiinţelor individuale. Important este ca această conştiinţă colectivă să fie evidenţiată, cunoscută şi folosită de către societate.

Emilia ŢUŢUIANU: Care sunt elementele cele mai îngrijorătoare ale Europei actuale?

Virgil RĂZEȘU: Cred că cel mai îngrijorător şi cu implicaţii catastrofale pentru viitor este unul singur: refugiaţii / migranţii. Este cel care pune sub semnul întrebării existenţa Europei şi a civilizaţiei europene. Cred că lucrurile au scăpat de sub control şi viitorul nu mi se pare deloc optimist. Cine îşi închipuie că vom putea controla situaţia şi că refugiaţii se vor reîntoarce de unde au venit este debil mintal! Prezenţa acestora va genera conflicte greu de stăpânit, populaţia locală va fi nevoită, pur şi simplu, să părăsească locurile de baştină şi să le abandoneze noilor veniţi, lăsând drum liber obiceiurilor şi convingerilor lor religioase, fanatice şi intolerante. Pe de altă parte, trebuie să spun că lucrurile erau previzibile. Toate ţările vestice şi-au construit bunăstarea pe seama populaţiilor care vin acum peste noi toţi. Le-au luat totul, petrol, diamante, chimicale şi altele şi au practicat politica pământului pârjolit, bun numai de safari. N-au pus nimic în loc. Nici şosele, nici surse de apă, nimic, nimic. Acum trebuie să plătească o monedă grea. Nu văd de ce trebuie s-o plătim şi noi, solidari cu ceilalţi, din moment ce nu am luat nimic de la alţii şi avem şi noi problemele noastre, deloc mici. Este datoria doamnei Merkel să plătească pentru cei care au folosit bogăţiile Africii.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce aveţi în planul imediat următor ?

Virgil RĂZEȘU: Se anunţă o primăvară foarte bogată în evenimente. În 3 martie voi avea lansarea celor patru cărţi amintite, la Biblioteca Judeţeană G.T.Kirileanu. Între 9 şi 13 martie voi fi prezent la Târgul de Carte din Iaşi. Urmează Zilele Medicale ale Sucevei, Congresul Naţional de Chirurgie, Zilele Medicale ale Spitalului Moineşti şi multe altele. Îmi propun să fiu prezent, ca de fiecare dată la aceste manifestări.

Emilia ŢUŢUIANU: Domnule doctor, vă mulţumesc şi vă doresc un an plin de satisfacţii şi realizări.

 

——————————

Emilia ŢUŢUIANU

Din volumul „Azi… pentru mâine – Convorbiri”

Roman – Piatra Neamţ

aprilie 2017