Mihaela Gheorghiu: Prea multe măşti
Între cuvintele mele şi toamnă nu mai există decât desenul în care port bruma pe umeri…
în seara aceasta, toamna are aripi de ceaţă..
prea multe măşti…
ar trebui să fie păsări
ochii să se umple de zbor
să păşesc desculţă
prin iarba unui conflict interior
Mi-e dor de tine, mi-e dor de-o literă albastră din ochii tăi, mi-e dor de gura ta, cu dinţii puternici şi cruzi.
Mi-e dor de tine, din iarna ascunsă în mâini.
Mi-e dor de un apus însângerat de cuvinte.
Toamna îşi revarsă lacrimile din cerul violet.
Aş vrea să merg, cu tine, pe dealuri. Dealurile parcă au înflorit iar. Au înflorit în culori. Aş vrea să ating frunzele cu vertebre galbene, să urc în sufletul copacilor, să păşesc răscolind toamna. Alături de tine. Cu tine de braţ. Cu tine de mână. Ca un soare să-mi încălzeşti oasele.
Aş vrea să merg, cu tine, noaptea. Pe lună. Să privim amândoi luna mare, rotundă, ca un sigiliu la poarta cerului.
Dar tu ţi-ai tăiat pletele.
Zburătorul care îmi săruta în iarnă gâtul şi-a pierdut puterea, şi-a pierdut vraja.
Şi oare, chiar dacă am mai privi iar luna împreună, tu aproape, respirându-mi în ceafă, aş fi eu oare capabilă de tandreţe ? Ai fi tu capabil de iubire ?
Tu mă otrăveşti. Cu săruturi de plumb. Ca să obţii etenă din acetilenă.
Rămâne întrebarea : sunt eu, capabilă de iubire ?
Cum, necum, îi îndepărtez pe toţi din jurul meu. Iar apoi plâng. Îmi plâng mâinile.
Nu mă refer la tine.
Pentru că, în faţa ta, nu e bine să fii vulnerabil.Pentru că loveşti.
Sau poate acoperi şi protejezi ? Te faci scut.
Tu ai fost, la rândul tău, lovit. Şi ai devenit stâncă. Te răzbuni, râzi ascuţit ca să nu plângi, ca să nu fii rănit din nou, ca să distrugi, la rândul tău.
Eu ? Sunt eu, iremediabil eu.
Sau poate remediabil ?
Atâtea întrebări – nici un răspuns ?
conform cărţilor de psihologie sunt o adolescentă târzie
pot să pictez
prea multe măşti
pe zăpezi
pot să rătăcesc mirări pe străzi tăcute de tei
să aud tâmpla toamnei bătându-mi în fereastră
E noapte şi melcii de pământ au ieşit iar la plimbare. Lasă urme de argint, lungi, subţiri, tremurânde, pe asfalt. Apoi se ascund în iarbă. Sub frunze. Ies atraşi de lumină. De luna…ca un bob de strugure pe cer.
Acum ştiu de ce îmi place noaptea. Noaptea eşti mai aproape de infinit. Sau de infern. Depinde. De starea de spirit.
Uneori, noaptea pare un ochi uriaş, care te învăluie în genele ei lungi, viorii, albastre, apoi negre.
Îmi privesc sufletul în ochi, un suflet viu, care se contractă şi se zbuciumă şi nu moare niciodată. Sufletul meu…care nu s-a vrut întrupat şi existând în această lume.
prea multe măşti…
ar trebui să fie ploi de frunze triunghiulare
când nu am ce scrie mă întind pe ipotenuza lor verde
până la ochii tăi
această mască ar trebui redimensionată
eu am topit deja culorile
într-un cuptor aprins cu sângele meu
E seară, trecut de 10… Îmi amintesc că e toamnă, că e noiembrie, ca sunt a XII-a şi că nu te-am întâlnit.
Străbat aceleaşi străzi pe care le-am străbătut cu tine, privesc aceeaşi brazi mari şi tăcuţi, aceleaşi clădiri…lumina străluceşte într-un anumit fel şi îmi aminteşte de ochii tăi.
Steagul de pe clădirea primăriei e la fel de decolorat ca atunci, la sfârşitul vacanţei, când tu ai ridicat puţin, din vălul sufletului. Cu ironie, bineînţeles.
Doar că azi, dealurile nu mai sunt verzi, nuanţele sunt adunate, unele peste altele, lângă salcâmi, eu nu mai port o bluză albă, cu mâneci scurte, iar tu nu mai eşti lângă mine.
Mâine plec iar din casa bunicilor. Iar şi iar…şi iar…
Privesc sufrageria şi-mi spun : „ E încă vară. Nimic nu mă poate face să cred că nu e vară.” Dar cărţile de pe masă îmi spun altceva. Şi atingerea teracotei. Şi cerul de afară. Privesc sufrageria şi mă văd cea de ieri. Mă văd ceea ce am fost, ceea ce aş fi putut fi, ceea ce aş putea fi. Dar rămân ceea ce sunt.
———————————
Mihaela Gheorghiu
Timișoara
4 mai 2017
