Mandy Pentecost: Poduri lirice – Poetical bridges (poeme bilingve)
Mandy Pentecost se prezintă: „Eu locuiesc pe plaja Waipatiki, o aşezare foarte mică pe coastă, lângă Napier, unde poţi auzi întotdeauna marea şi cântecul păsărilor native. Chiar şi-n timpul nopţii strigătele lui ruru (bufniţa Noii Zeelande) primesc ecou prin valea noastră. Familia mea este în Noua Zeelandă din anii 1850 şi eu am locuit în ţara aceasta toată viaţa mea. Am venit în Hawke’s Bay în urmă cu treizeci de ani cu un loc de muncă pentru un an şi m-am simţit aici atât de acasă, încât am rămas.
Lucrez ca educator şi consilier şi folosesc poezia în ambele roluri, pentru a promova schimbarea şi o înțelegere mai profundă a propriei vieţi şi a vieţii altora. Am două fiice adulte, ambele sunt scriitoare. Am reînceput să scriu poezie după mulţi ani de pauză, atunci când fiica mea studia scrierea creativă. Mi-am stabilit un obiectiv să merg la şedinţele lunare ale Poeţilor în viaţă din Hawke’s Bay, de fiecare dată cu un poem nou şi să îl citesc în faţa celorlalţi.
Sunt atrasă de poezie pentru că sunt atrasă de ambiguitate, de juxtapunerea lucrurilor surprinzătoare şi de modul în care cuvintele şicanează şi încântă. Îmi place să surprind momente din viaţa de zi cu zi, care m-au surprins şi m-au transportat din viaţa cotidiană într-un loc mai puţin obişnuit.”
***
Mandy Pentecost introduces herself: ‘I live at Waipatiki Beach, a very small coastal settlement near Napier, where you can always hear the sea and the song of native birds. Even through the night the calls of the ruru (New Zealand owl) echo through our valley. My family has been in New Zealand since the 1850s, and I have lived in this land all my life. I came to Hawke’s Bay for a one year job over thirty years ago, and felt so at home here that I have stayed.
‘I work as a counsellor and educator, and use poetry in both these roles, to promote change and increased understanding of the lives of self and other. ‘I have two adult daughters, both of whom are writers. I began writing poetry again, after many years of not doing so, when my daughter was studying creative writing. I set myself a goal to go to the monthly meetings of the Hawke’s Bay Live poets with a new poem each time, and to read it in front of others.
‘I am drawn to poetry because I am drawn to ambiguity, to the juxtaposition of surprising things, and the way words tease and enchant. I like to capture moments of everyday life that have surprised me, and transported me from the everyday to somewhere less ordinary.’
***
PRACTICILE DE CREŞTERE A ANIMALELOR
De cealaltă parte a pârâului calul protestează evadarea.
La cea mai mare distanţă de ţăruş
el merge în cerc de jur împrejur.
Înspăimântător, zic eu
Mie-mi spui, spune Bruce.
În zori, săptămâna trecută,
un grup de Maori, privind marea, făceau incantaţii.
Şi, spune Bruce, delfini se jucau în valuri.
Nu-i întâlneşti aici în această perioadă a anului.
Ochii lui strălucesc.
Ei (maorii) au chemat afurisiţii de delfini.
Câinele lui este agitat,
ţopăie, scânceşte cu fiecare pitire,
nu poate fi „băiat tăcut”.
Tot weekendul nechezatul disperat a umplut valea.
Atunci când epuizarea a învins calul,
el stă în jgheabul făcut de copitele lui
cu capul aplecat,
redus la tăcere.
ANIMAL HUSBANDRY
Across the creek the horse protests his breaking in.
Stretched away from the pole
he goes round and round and round.
Unnerving, I say.
Talk about unnerving, Bruce says.
Dawn, last week,
a group of Maori, facing the sea, chanting.
And, Bruce says, dolphins were playing on the waves.
You don’t get them here this time of year.
His eyes shine.
They called in the bloody dolphins.
His dog is agitated,
prances, whines with each bellow,
will not “quiet boy”.
All weekend frantic neighs have filled the valley.
When exhaustion claims the horse,
he stands in the trough his hooves have made
head bowed,
silenced.
EXISTÃ UN CUVÂNT PENTRU ASTA
Cuvintele aşteptau
zăboveau aşa ca tu să poţi culege unul din aer,
să îl plasezi, aşa
să îl învârteşti în gură
să îl scuipi, îl mârâi, îl cânţi, îl zâmbeşti.
Trebuie să fie un cuvânt pentru asta
pentru zborul învolburat
ca al graurilor care nu se vor linişti.
Un nume pentru acel spaţiu liber
atunci când te-ai strecurat în el,
a fost chiar acolo
şi acum a dispărut.
Totul are un nume.
Afazia este absenţa temporară a cuvântului.
Nu mai ştiu cum se cheamă
când un cuvânt a dispărut complet.
THERE’S A WORD FOR IT
The words used to be waiting
hanging about so you could pluck one from the air,
place it, just so,
roll it round your mouth
spit it, snarl it, sing it, smile it.
There’s got to be a word for it,
for the whirling flight like starlings that won’t settle.
A name for that blank
when you’ve snuck up on it,
right there it was
and now, gone.
Everything has a name.
Lethologica is a word’s temporary absence.
I can’t find what you call it
when a word is gone for good.
NIMENI NU STÃPÂNEŞTE MAREA
Nimeni nu stăpâneşte marea, dar
ea ar putea încerca să te ia pentru sine
muşchiul care se agită nevăzut sub pielea ei te trage înăuntru.
Asta s-a întâmplat când mi-am privit fiica
mişcându-se rapid într-o direcţie total greşită
până când mi-am dat seama că
ea neîntorcând pluta către mal
n-a avut nimic de-a face cu a fi neascultătoare.
N-a contat cum i-am făcut semne să vină
ambreiajul adânc al mării, n-ar fi lăsat-o să plece.
Asta a necăjit-o cel mai mult
cum predica mea insistentă de mamă nu a ţinut cont de mareea
aşezând frumos pericolul ei într-o poveste
de nechibzuite scufundări dincolo de adâncimea ei.
La fel se întâmplă în dragoste: doar te îndrăgosteşti.
Cazi de bună voie, înrobit de apă adâncă, puternică.
Un element de precauţie este un lucru bun
Nu ştii niciodată când ceea ce iubeşti poate că
nu-ţi dă drumul înapoi.
NO ONE OWNS THE SEA
No one owns the sea, but
it might try to take you for its own,
the muscle that roils unseen beneath its skin pulling you in.
There was that time I watched my daughter
moving swiftly in the wrong direction entirely,
until it dawned on me that her not
turning her board to shore
was nothing to do with disobedience at all.
No matter how I gestured at her to come in,
the deep clutch of the sea would not let her go.
That’s what annoyed her most,
how my insistent mothering took no account of the tide,
siting her peril neatly in a storyline
of headlong immersions beyond her depth.
That’s how it is with love: you just fall.
You fall willingly, thrall to deep, powerful water.
An element of caution is a good thing
You never know when what you love might not
give you back.
