Vavila Popovici: Amazoanele
„Bărbații au descoperit focul, dar femeile au descoperit cum să se joace cu el.”
– Sarah Jessica Parker
Întrucât scena politică este înțesată de așa numite, de către jurnaliști, „Amazoane”, m-am gândit să poposim asupra acestui termen. Relatările referitoare la Amazoane le găsim în miturile antichității, precum Războiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule, povești străvechi demne de crezare, aparținând unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot. Poate mulți dintre noi au aflat pentru prima oară de amazoane ca trib al unor femei războinice, în Iliada, epopeea lui Homer despre războiul troian, scrisă probabil în secolul al VII-lea î.Hr. Ele sunt menționate în treacăt, cu referire la episodul în care l-au atacat pe Priam din Troia, atunci când acesta se afla în campanie, în centrul Turciei de astăzi. Homer le-a descris ca pe „cele care se luptă precum bărbații”. După Homer, mulți scriitori greci au adăugat noi elemente acestor personaje și presupusei lor origini.
Se crede ca etimologia cuvântului „amazoană” provine de la termenul iranian sau persan „ha-mazan” sau „hamazakaran”, care înseamnă „a face război”. La greci însă, însemna „fără sân”.
Cele mai recente descoperiri încep să confirme existența Amazoanelor, constituite cândva într-un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre. Acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul războiului. Viteaza Hippolyta și mândra Antiope erau cele două regine care domneau în același timp peste amazoane, sălășluind la Pontul Euxin. Una dintre ele răspundea de bunul mers al comunității, de organizarea și de activitățile domestice, iar cealaltă coordona problemele de război. Legenda spune că o singură dată pe an amazoanele vizitau un trib învecinat format numai din bărbați, de unde îi alegeau pe cei mai arătoși, pentru a da naștere copiilor. Unele scrieri mărturisesc că aceștia erau răpiți, violați și uciși, dar există izvoare care prezintă consumarea evenimentului pe cale amiabilă. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, era omorât sau trimis să locuiască împreună cu tatăl său. Fetele erau pregătite să devină amazoane, extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Unele izvoare nu sunt atât de categorice în privința autonomiei amazoanelor și, deși le prezintă ca dominante în comunitate, nu elimină cu totul bărbații din cercul lor, bărbați care ar fi fost îndeletniciți cu treburile casei și cu îngrijirea copiilor. Relatări despre femeile luptătoare există și în China, Africa, America.
Fie că s-au născut din zei, fie că erau femei răsculate împotriva bărbaților, impunându-și supremația, ucigându-i chiar, amazoanele constituiau un trib de femei guvernat după legile unui matriarhat crunt și sângeros.
Din punct de vedere geografic, numeroase surse le amplasează originile în bazinul Mării Negre. Tendințele expansioniste și nevoia de sânge au împins campaniile lor militare până în zone mult mai îndepărtate. Armele de luptă folosite de ele erau arcul, sulița și toporul, iar pentru apărare foloseau un scut ascuțit. Diverși cronicari medievali și renascentiști acreditau amazoanele cu inventarea toporului de război, exprimându-și totodată uimirea: „Poate cea mai bărbătească armă de război a fost inventată de niște femei”. Vestimentația lor este mai puțin menționată în izvoare istorice și mai degrabă sugerată în numeroase artefacte de origine grecească. Primele sculpturi le dezvăluie într-o îmbrăcăminte războinică, inspirată din uniforma de luptă a zeiței Atena, amazoanele purtând coifuri. Mai târziu le găsim prezentate după modelul lui Artemis (sora geamănă a lui Apollo), purtând rochii subțiri, pentru o mobilitate mai mare, iar cele mai recente statui au veșmintele perșilor. De obicei, sunt reprezentate călărind, dar și ca pedestrași.
Hipocrat (460 -370 î.Hr.), cel mai vestit medic al Greciei, le descrie astfel: „Nu au sânul drept. În timp ce sunt încă mici, mamele lor înroșesc în foc un instrument din bronz special construit și îl aplică pe sânul drept pentru a-l cauteriza și a-i opri dezvoltarea, iar toată forța să se canalizeze spre braț și spre umăr.”
Operele de artă, totuși, nu le înfățișează mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sâni, sau cu cel drept acoperit. În Muzeul Metropolitan am admirat statuia din marmură a Amazoanei rănite, o copie romană (sec. I-II d. Hr.), a celei originale grecești din bronz, din perioada anilor 450-420 î.Hr. Pierzându-și armele în luptă, rana-i sângerează, dar în ciuda situației grave a trupului, fața nu trădează durerea, reținerea emoțională fiind caracteristică artei clasice a secolelor V și VI î.e.n.
Legătura dintre amazoane și regiunea sud-americană cu același nume este lesne de intuit și are chiar origini istorice. În perioada marilor explorări geografice, mai exact în anul 1542, spaniolul Francisco de Orellana a fost trimis împreună cu 48 de luptători de către cuceritorul statului Peru să exploreze zona râului Amazon. În timpul expediției, au avut loc numeroase înfruntări cu războinicele locului înarmate cu arcuri și săgeți, femei musculoase, cu trăsături masculine, extrem de combative, care i-au înspăimântat pe spanioli. Fluviul și întreaga pădure tropicală a fost denumită după luptătoarele legendare.
Lupta dintre atenieni și amazoane este adesea comemorată în artefacte și în basoreliefuri din marmură, precum cele de la Partenon (templul dedicat zeiței Athena, ridicat pe acropola Atenei) sau sculpturile din Halicarnas (orașul în care s-a născut Herodot, astăzi în Turcia). Scriitorul, istoricul și moralistul de origine greacă Plutarh (46-125 d.Hr.) spune că au existat Amazoneum-uri, lăcașuri ale amazoanelor ce conțineau mormintele acestora și obiecte de cult. La Atena se făceau sacrificii în cinstea amazoanelor, iar fecioarele grecoaice prestau anual un dans ritualic cu arme și scuturi. Plutarh conchide că amazoanele nu au existat ca o specie distinctă de femei războinice ci, mai degrabă, ca femei ce îi secondau pe bărbați în bătălii.
Amazoanele au fost menționate și în manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Părintele imperiului roman Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) amintea Senatului că într-o bună măsură cucerirea unei porțiuni importante a Asiei a fost realizată cu ajutorul amazoanelor, al reginei asiriene Semiramida (806-809 î.Hr.) – inițiatoarea celebrelor grădini suspendate, dar și prima femeie care a folosit pantalonii în lupte.
Se crede că superioritatea în luptă a amazoanelor s-a datorat faptului că aceste femei au călărit înaintea grecilor și au îmblânzit caii chiar înainte ca oricine altcineva să o poată face. A existat suspiciunea că femeile spartane și-ar fi putut avea originile în triburile de amazoane, întrucât o femeie spartană trebuia să fie neînfricată și capabilă să-și apere căminul și chiar țara. De asemenea, atât spartanii, cât și amazoanele o adorau pe Artemis, zeița greacă a vânătorii, iar, ca și în cazul amazoanelor, și în Sparta, se pare că, domina matriarhatul. În 1993 arheologii au făcut niște descoperiri care au contribuit la întregirea informațiilor referitoare la nomazii din Eurasia din perioada Greciei Antice. Acești nomazi s-ar fi stabilit în zona de nord a Turciei de azi și în bazinul Mării Negre, în perioada secolului VII î.Hr., continuându-și cuceririle până în secolul V î.Hr.
Atât Biblia, cât și numeroase izvoare și scrieri istorice menționează numeroase cazuri de femei participante la diferitele războaie ale umanității. În Roma se practicau luptele între gladiatori femei și chiar între femei și bărbați, în arena Colosseum-ului – amfiteatrul gigantic proiectat de împăratul Nero și terminat, mult mai târziu, de către fiul împăratului Vespasian. Astăzi, clădirea-ruină este vizitată de turiști din toată lumea.
Prințese și regine scandinave și saxone au condus invazii și campanii militare de cucerire a unor teritorii, iar în secolele XI-XV, numeroase femei aristocrate, dar nu numai, au stat în fruntea multor mișcări care s-au soldat cu mii de victime. Un nume răsunător este chiar cel al Ioanei D’Arc, eroina națională a Franței, care a luptat pentru redobândirea pământurilor franceze de sub ocupația Angliei, în preajma anului 1430. Și în secolele următoare femeile au mânuit armele, iar din secolul XX și până astăzi, tot mai multe reprezentante ale sexului frumos au început să fie integrate oficial în sistemele militare. În Libia, dictatorul Muammar Gaddafi își formase garda personală numai din femei virgine, antrenate sever în arta războiului și a luptei, și care, pe lângă faptul că erau machiate, parfumate, purtau pe umăr și la brâu mitraliere sau pistoale, pentru a-și apăra conducătorul.
Noțiunea de femeie-războinică există încă de acum 3.500 de ani. Nu se știe cât adevăr și câtă născocire există în toate relatările de până acum, dar femei războinice au existat, și chiar dacă sabia lor nu a răsturnat lumea, implicarea lor mai mult sau mai puțin diplomată în cursul istoriei a dat, cu siguranță, turnuri nebănuite mersului și destinului umanității.
Literatura a zămislit femei puternice, eroine fictive, dar și unele reale. Autorii au zugrăvit partea umană a acestor femei, în scop moralist, dar și pentru că în acele vremi ale istoriei, caracterul lor era impresionant de schimbat în bine.
Ca o paranteză amintesc afirmația necruțătoare a lui John Lennon (1940-1980), fondatorul trupei The Beatles: „Ca de obicei, există o femeie minunată în spatele oricărui idiot”. Să-l credem? Ar fi de analizat! Mai curând cred în proverbul românesc: „Cine se aseamănă se adună”. Cei ce nu se aseamănă se atrag la început, după care, foarte curând se despart pentru totdeauna.
Alături de amazoane și eroine există o categorie de femei, așa numitele Precupețe, care cumpără de la producător diferite produse, pe care le revând apoi cu preț mai ridicat, în piață sau pe străzile orașului… dar nu numai!
„Precupețele” vând ce pot și cumpără ce găsesc. Și invers: Cumpără ce găsesc și vând ce pot, cât pot! Din tot sufletul „marfa” preamăresc. Nu-și mai pun mâinile în șold ca altădată, iau o atitudine sobră, dar gurițele le merg ca niște melițe… Melițați, melițați, guverne răsturnați! Jucați-vă cu focul!
Ce largă și indulgentă-i „piața” politicii românești!
———————————————-
Vavila Popovici
Carolina de Nord
