Mircea Dorin Istrate: Mângâiata clipă (poeme)
NU TE LĂCOMI
Te vrei satrap pe neamuri, să-ţi faci împărăţie
Şi a ta vorbă fie poruncă de-mplinit,
Bogăt să ai din toate şi la un semn să-ţi vie
Tot ce pofteşti pe tavă, cu tot ce ţi-ai dorit.
Şi-a ta împărăţie să fie lumea toată,
Din zare-n altă zare să fie tot al tău,
Dar ţine bine minte, când viaţa ţi se gată
Te-or judeca urmaşii, şi-atunci o fi de rău.
Că le-ai schimbat viaţa trăită sub noroc,
Că au pierdut averea cu greu ce-i adunată,
Că vei plăti mai toate la vreme de soroc
Când ţi s-o face parte şi dreaptă judecată.
Aşa că e mai bine rămâi doar cu acele
Ce-s rodul muncii tale, de mâna ta trudite,
Atunci răspunzi de-a tale şi nu dai de belele,
Că ai şi-aşa destule ce încă nu-s plătite.
Îmi lasă soarta lumii la cei setoşi de glorii,
De fală şi mărire cu lauri şi statui,
Tu lucră-ţi cea moşie ce-i până-n dunga zării
Şi vei vedea că pofta ţi-i pune toată-n cui.
Trăieşte-ţi dară viaţa, cu bune şi cu rele
Şi lasă-te de dânsa mereu îmbrăţişat,
Ţi-ajungă cât ai astăzi, iar visele-ţi rebele
O clipă doară ţină, le uită, că-i păcat.
Tu om eşti şi-n credinţă îmi trebuie să creşti
Cu multă bunătate, smerit şi în iubire,
Nu îţi clădi în vise palate-mpărătăşti
Frângând cărarea vieţii, la cei ce-s în robie.
Că visul e-o himeră ce-ncet ademeneşte
Să faci din dânsul faptă, cărare de urmat,
Să-ncerci prin toate cele ce sufletu-ţi pofteşte,
S-ajungi în astă viaţă, un vajnic împărat.
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE
Tu steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina veacurilor
Care-au trecut,
Fă-ne-nceput
Citindu-ţi gândurile,
Iubindu-ţi cânturile,
Simţindu-ţi dorurile
Ce le-ai avut
Şi ţi-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai putut
Să fi avut,
Toate pământurile,
Cu toate cerurile,
Şi toate mările,
Să le păzeşti,
Să le-mblânzeşti,
Să le-ndulceşti,
Cu dragostea ta.
Seca-vor mările,
S-or stinge zorile,
Veni-vor uitările
Peste pământ.
Da-n al nost gând,
Mereu tu stând
Ne fi-vei sfânt,
De închinat,
De lăudat,
De neuitat.
EMINESCU E CU NOI
(După sfinţirea bustului Eminescului de la Mănăstirea din Sărmaş)
Acum, că suntem singuri, veniţi puţin aproape
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte
La sfânta mănăstire cu toţii împreună
Şi cântece cânta-am ţinându-ne de mână.
Şi îmbiat de gazde, aşa cum e firesc
La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc
A cobort din soclu de ziua dumnealui
Lăsându-şi cea scurteică-n chilie, într-un cui.
Şi cu-n pahar în faţă din vinul bun, popesc
I-am povestit de toate ce încă-s în lumesc.
Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în şoapte,
El dusu-s-a-n rotire spre lumi de necuprins
S-aprindă cu lucirea-i, al nostru dulce vis.
POET DE VORBE SECI, NE-NFIORATE
Motto: ,,Poeţilor de vorbe ce scriu, dar n-au a spune
Nimic ce să-nfioare un suflet omenesc,
Ei nu trăiesc ce spus-au şi n-au cum să adune
Smerit şi frumuseţe din tot ce e-n lumesc”
Citit-am poezie la viaţa mea cu carul
De la poeţi ce-avut-au grămadă de volume,
Dar slova lor e seacă, cum sec le este harul
Şi n-o să te-nfioare cât vei trăi pe lume.
În strofa lor cuvântul de altele se leagă
Şi astfel poezia e scrisă, ne-ndoios,
Dar ea şi toată cartea, la suflet n-o să-ţi meargă
Că n-are-n dânsa viaţă, trăire şi frumos.
Ea nu vine din suflet, din dor, din suferinţă,
Din bucurii trăite, minciună şi trădări,
Nu are-n ea smeritul, iubire, pocăinţă,
Jertfelnicia clipei, regrete, renunţări,
Ea nu ascunde taine ce încă nu-s de spus
Şi care cu-a lor farmec te urcă în ceresc,
Nu ţine pentru sine, în gândul ei ascuns
Plăcerea si divinul păcatului lumesc.
Iubirea o aruncă în spurcăciunea lumii,
Şi oda ei o cântă stâlcit şi răguşit,
Durerea nu o simte amară-n cerul gurii
Că ea din vis e scrisă şi nu din ce-l trăit.
Atuncea doar cea vorbă e-o spus-adevărată
Şi-o simte cititorul de parcă-i gândul său,
Când toate le-nţelege, bucată cu bucată
Le -ndură, le trăieşte, de-i bine ori de-i rău.
*
De nu e leac la suflet cea slovă rostitoare
Şi tremurata pleoapă n-o fi înlăcrimată,
Cel stih e vorbă goală, nu nalţă şi nu doare,
Iar cel poet de vorbe, cu vorbe seci te poartă.
SCĂPA-VOM DE PĂCATE
Eu n-am cădere-a spune, că ştiu ce-i rostul lumii
Şi nici ce fi-va mâine, sau cum ne-o fi trăitul,
Eu sunt cum e oricine, un biet copil al mumii
Ce pe lumescul ăsta îşi duce-ncet, sortitul.
Dar simt când răul arde şi dulcea bucurie,
Ce-a vorbă ce te minte şi mult o să te doară,
Necazul şi amarul, fiorul din iubire,
Speranţa ce te urcă, trădări ce te coboară.
Văzutu-le-am pe toate şi gustul lor îl simt
De la-nceputul lumii când eu eram nimic,
De-atunci tot învăţat-am să tac, să spun, să mint,
Să fiu cu două feţe, duşmanul tău şi-amic.
M-a învăţat viaţa cu rău, puţine bune,
Să fiu în astă lume mlădiu şi-alunecos,
Cu setea de avere, sărac ce-ar vrea s-adune
Ajungă-i vieţi de-a rândul să-l sature vârtos.
Aşa că am în mine păcate multe, grele,
Ce-n fiecare viaţă le înfrânez pe rând,
Un pic de bunătate îmi pun în loc la rele,
Dar alte vin pe lume să-mbie al meu gând.
Aşa că de o vreme îmi tot întreb gândirea
Cum să mă-ndrept în toate, să schimb a lumii soartă?
Şi tot aud o şoaptă din ceruri, că iubirea
Îmi poate-ntoarce lumea, dacă ţi-o pui în faptă.
Dac-a putut Măritul pe crucea blestemată
Călăii să şi-i ierte, putem apoi şi noi,
Că suntem, cum ne spus-a, cu El ca fraţi de tată
Şi de avem voinţă ca El, învingem noi.
LA POARTA TA
Când trec şi-acum prin faţa casei tale,
Mă-nfiorez şi pasu-ncetineşte
În dreptul porţii, unde-n gând, agale,
Văd ca prin vis făptura-ţi cum zâmbeşte.
Şi-n cea clipită sufletu-mi se frânge
Şi gândul mi se umple de tristeţe
Şi nu ştiu cum, dar inimă îmi plânge
Că nu-i mai cum a fost în tinereţe.
Ferestra ta nu-i plină de muşcate,
Nu mai miroase stratu-a lămâiţă,
Din când în când oblonul vântu-l bate,
Şi casa e cuprinsă-n deasă viţă.
Tu nu mai vii la-inimii chemare
S-aştepţi înfiorată la portiţă
Şi cu peceţi de dulce sărutare
Să ne jurăm iubire şi credinţă.
Ne prindă noaptea-n caldă-mbrăţişare,
Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,
Cu stele mi s-o umple bolta mare
Să ne-ndulcească visele cu dor.
Vor fi clipite câte veacuri toate,
Va fi divinul cuibărit în noi,
În dulce vis cerescuri vom străbate
Şi-n universuri fi-vom doar noi doi.
*
Pe strada ta, acum, doar vântul bate
Tot ridicând din colburi amintiri,
Le pună-n poarta casei, îngropate
Ca să le ai când poate o să vii.
Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată
Îţi las în taină lacrimile mele,
Să veşnicesc cea vreme de-altădată,
Iar poarta ta s-o ţintuiesc cu stele.
MĂRITE DĂ-MI PE MÂNĂ SOARTA LUMII
Mărite, dă-mi pe mână soarta lumii
Şi lasă-mă o zi în locul Tău,
Să curăţ răul, să rămână bunii,
Iar ce s-o cerne-o fi, cum vrut-am eu.
Din câţi am fost îţi las, nici jumătate,
Pe restu-n iad i-oi pune la smolit,
Să fac în lume sfânta cea dreptate,
Aşa cum şi robitul a gândit.
La cei rămaşi le-oi da o grea poruncă
S-o ştie şi copiii de copii,
Nimica nu se poate fără muncă,
Oricine-ai fi şi oricum te-ai numi.
Iar gura ta doar adevăr grăiască,
Şi-n gândul tău iubire doar să fie,
În greul muncii toţi să se spetească
Iar ce-a rămas din zi, în veselie.
Că raiul nu-i o lene veşnicită,
Ci muncă e şi-acolo şi sudoare,
Dar nu sunt griji şi lumea-i fericită
Că rodul munci-l are fiecare.
S-ar fi putut pe-acest picior de plai
Ce Domnul n-i l-a dat spre folosinţă,
Să fi făcut pe-aicea colţ de rai
De n-am avea păcate , necredinţă.
Dar nu-i târziu să fie cum ni-i vrerea,
Să spargem pe vecie nenorocul,
Să nu mai ştim nicicând ce e durerea
Şi-n ăsta cuib de rai ne fie locul.
ÎN BERCUL MEU
Icoană fac din ce-am iubit odată
În vremea ceea dusă, de demult,
Din chipul tău smerit de dulce fată
Ce l-am iubit şi cât m-a mai durut.
Din Bercul nostru plin de lăcrămioare
Amirosin a rai dumnezeiesc,
Când te-am cuprins de mijloc pe cărare
Şi cu-n sărut urcat-am în ceresc.
Am fost atunci, în vremea miruită,
Copii nebuni sub umbră de noroc,
Simţirea noastră toată, neminţită,
Ne-a ars în para dragostei de foc.
Am zis atunci că lumea e a noastră,
Că piedici nu-s ca să ne ţină-n loc,
C-avem cu toţi-n frunte câte-o astră
Ce ne va face viaţa cu noroc.
Noi am uitat că lumea-i îm schimbare,
Că cei luceferi mi se sting în zori,
Că două feţe cel bănuţ îmi are,
Că soarele-i umbrit de negri nori.
*
Azi Bercul meu şi-a înierbat cărarea
De câtă vreme m-aşteptat să vin,
S-a ofilit sub stele lăcrămioara
Şi mi-a murit norocul, sub melin.
Din viaţă Doamne, lasă-mă să iau
O clipă doar, ca să mi-o fac icoană,
Ce mai rămâne înapoi îţi dau,
Dar uită-mă în Berc, cu-a mea codană.
SPERANŢĂ
Nu mai am şi n-am de unde
să mai iau înţelepciune
şi din timpul meu răbdare,
să vă dau la fiecare
s-aşteptaţi, că poate soarta
îşi va-ntoarcă iarăşi roata,
sau cea grijă a Domnului,
facă voia omului.
Rău suntem, cum nu se poate
c-am avut cândva de toate,
plai ca-n raiuri, ca să fie,
aur, grâne, bogăţie.
De-asta şi-au dorit mai toţi
ce-i duşmani, vecinii hoţi,
fie-aicea ca stăpâni
ei, nemernicii păgâni
ce de veacuri multe-ncoace
fac pe-aici cum lor le place.
Noi, prea blânzi şi prea smeriţi
stăm închinători la sfinţi
şi în rugi cerem iertare
şi cerească apărare,
ca în loc să fim ca unul,
să-ntărim braţul şi pumnul,
să fim frate lângă frate
şi să facem cea dreptate.
Că de Domnul o să vadă
că-i dăm faptă şi dovadă
ne-ajuta şi El, că paote
şi ne-o da din nou de toate
c-o vedea că ne-am trezit
şi ce-a fost am ispăşit,
iară ceea ce-o să vie
ne va fi ÎMPĂRĂŢIE
pentru noi, prntru copii
Cât români pe lume-om fi.
CUGETÂND ÎN MIEZ DE NOAPTE
Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,
Mai mult dor şi îndrăzneală de cât frică temătoare,
Şi iubire căt să umplem nesfârşite universuri,
Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.
Noi suntem de-odat cu lumea şi-ale sale începuturi,
Suntem fraţi cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,
Doar atât că ei şi alţii ne sunt poate înainte
În trăirea lor deşteaptă, belicoasă, ori cuminte.
Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,
Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,
Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse
Făr’ să şim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.
Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare
Şi-ntr-o ţandără de minte dăm oclol la câte are,
Îl străpungem cu gândirea mai iuţit ca cea lumină
Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.
Mai că ştim ce se petrece prin adânc de infinituri,
Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,
Urmele din alte vremuri, ne-nţelese, ce-nfioară
Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.
*
Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,
Până pune-vom troiţe la răspântie de stele,
Pân-om bate la cea poartă unde zeii vieţuiesc
Şi de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.
*
Pân-atunci închideţi ochii şi vă pierdeţi în visare
Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,
Că nu ştim ce ne aşteaptă în aceea mare mută
Unde scânteiesc luceferi, ce simţirea ne-o încântă.
FALŞI ÎNCHINĂTORI
Te-am căutat cu gându-mi prin cerul înstelat
Când la a Ta icoană sfios m-am închinat,
Când pentru-ai mei şi mine cerut-am sănătate
Şi pace, fericire, să faci le fie-n toate.
Tu, Doamne, Iertătorul, nu da la toţi pomeni
De nu-ţi suntem supusă armată de oşteni,
Nu farisei smerelnici cu vorbe mincinoase,
Cu gândul la păcate şi firi alunecoase.
Lor dă-le cît pot duce necaz şi suferinţă
Să vadă de la sine, că doar cea pocăinţă
Va merita iertarea la cele câte-s toate
În tine, om nevolnic, de-o viaţă adunate.
Aşa că la icoană să vii cu gând curat,
Să vrei şă mi te lepezi de dulcele păcat
Şi-n locul lui de-acuma n-atale toate fapte
Iubire cât cuprinde să pui, până la moarte.
Aşa doar Iertătorul ţi-ascultă a ta rugă,
Îţi cântăreşte fapta şi-n aşteptarea lungă
Adânc El chibzuieşte de bine-i merita
Iertat să fii în parte de toată vina ta.
*
Bisericile-s pline de falşi închinători
Ce n-au în ei smeritul şi ce de-atâtea ori
Tot Ţi-au promis, în vorbe, că de le dai iertare
De mâine a lor viaţă va merge spre-ndreptare.
Aşa zic mulţi de-acuma în faţă la icoane
Şi ca şi-n a lor viaţă tot mint Mărite Doamne,
Creştini sunt în biserici, apoi de-acol’ de iasă
Îmi uită ce promis-au şi nici că le mai pasă.
AAAAAAAAAAAA
S-a dus şi Bunu, şi-apoi Buna
pe neîntoarsa lor cărare,
Urmat-au tatăl meu şi muma
La cer să urce fiecare.
———————–
Mircea Dorin ISTRATE
5 iulie 2017
Târgu-Mureş
