Carmena Baintan: Poeme
S E C U N D A V I E Ţ I I
Când norii prin faţa lunii plutesc
Frunzele în codru îşi găsesc alinarea
Spinarea timpului se întoarce spre noi
Pe prundul din suflet se lasă uitarea.
Sub umbra lacrimei uitarea mai plânge
Fugind spre lutul încărcat de blestem
Lăcaşul inimii în noapte se frânge
Ducând cu sine şi tristul poem
Focul neaprins mă-nvăluie iară
Strivind cu lumina tulburarea fiinţei,
Răspunsul vieţii poate să-mi pară
Drumul Golgotei spre-ntărirea fiinţei
Locul acesta l-am visat mai devreme
Când pânza somnului trezirea a-nvins
Paşii ploii îi ascultam în tăcere
Şi cântecul strigii pe loc m-a cuprins.
Pluta timpului mai acostează la mal
Pământul adoarme sub grelele ape
Pe lună se vede o barcă rănită
Secundei din noi să-i lăsăm libertate.
Pământul şi cerul se fac armonici
Noi printre ele ne trecem secunda
Neantul ne-nghite cu surâs aurit
Cât umbra de fulger e viaţa, fecunda.
Misterul din noapte nu l-am citit
Luna e văduvă şi cerul orfan
Dar tunetul sufletului stă răstignit,
Pe cel mai întins şi mare ocean.
Pe-o undă încet ne ridicăm spre mare
Şi bolţile pe rând ni se deschid,
Doar Dumnezeu ne-aşteaptă pe cărare
Făcându-ne cu mâna semn timid.
Însinguraţi ne aşezăm pe boltă
Cu mâna tremurândă ne-alegem câte-o stea
Avem în noi secunda vieţii noastre
Şi fâlfâiri de îngeri se-aştern pe viaţa ta.
Ne mai jeleşte timpul câteva secunde
Suspină vântul pe urmele-ţi trecute
Pământul mai păstrează lespedea cu nume,
Se trec şi ele apoi în vremile pierdute.
N O A P T E A D Â N C Ă
E noapte adâncă în galaxii pierdute,
Posomorâte stele lucesc pe vârf de munte
Luceferi-s aproape cât să-i cuprinzi cu mâna,
Iar în odaia închisă la geam mai bate luna.
Dar mâna adormită în răsuflări pripite,
Dă glas durerii dulci şi caldelor ispite,
Singurătatea toată se pierde în neant,
Ducând cu sine-n lume chiar vântul din Levant.
Lumini din infinit coboară peste creste
Şi luna de la geam de-amor mai povesteşte,
Zidită e-n fereastra cu dublele canaturi
Sporind lumina caldă în aşternut şi paturi.
Şi ca o veveriţă zburdalnica lumină,
Se mai retrage-n cer spre ceasul de odihnă,
E-o veste bună însă la noapte va veni,
Izvorul de lumină pe toţi ne va privi.
U M B R Ă S T O A R S Ă
Când mai vorbeam cu roua dimineţii stoarse
Şi mai vedeam şi curcubeul întors şi el pe dos,
Silabele în gât mi se topeau ca ceara
Dar toate au avut un blând şi cald prinos.
Imaginea cu vântul ce tremura prin ceaţă,
Nisipurile calde ce-n val se desfătau,
Delirul spart al nopţii ne răsfăţa pe faţă,
Cu umbre de lumini sub pleoape defilau.
Şi plopii fără soţ se-mpreunau în umbră,
La margine de drum cu suflete surori
Fereastra surâdea în umbra dezvelită,
Lăsând în urma lor doar mutele rumori.
Încearcă amintirea să fure iarăşi clipa,
Când uşa stă închisă după un ultim pas,
Mi-e teamă că odaia îţi mai păstrează şoapta,
Ca lebăda ce tace uitând că are glas.
Nu dăinuie nimic din astă umbră stoarsă,
Sirena-ţi împleteşte dantele surâzând,
Clepsidra lunii curge peste întreaga lume,
Şi timpul se transformă într-un bătrân plăpând.
Când apa se întoarce plângând către izvor,
Ecoul ei se-aude din timpul infinit,
Mai caută un rost cuvintele-amintire,
Dar toate se găsesc în timpul ce-a sfârşit.
Şi dacă ai vrea să-ntorci în nori iar curcubeul,
Ori roua dimineţii să acoperi iar cu cerul,
Pe toate le poţi drege în vorbe cenuşii,
Şi de-ai răspuns la toate, nu ăsta e misterul
—————————-
Carmena Baintan
Baia Mare
10 iulie 2017
