Cuvânt și iubire

“Am fost arestat de patru ori. Am stat intemnitat peste 60 de luni. O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.”

Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.

Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.

Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.

Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.

Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?

Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.

M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.

Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.

Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.

In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa… Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.

Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.

La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.

La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.

Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.

Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”

Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii…” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.

Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.

Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.

Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.

Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.

Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).

Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.

Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.

Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?

Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.

La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.

Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.

Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii… Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.

Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.

Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.

Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.

Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare – prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aurél Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).

Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?

Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.

Raoul Sorban

“Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisiri despre o altă parte a vieţii” (631 p), Editura Meridiane, 2003

Intreaga Carte-Document poate fi citita aici: