Dimitrie Grama: Dialog cu George Anca

13 Oct 2017 by m.gurza, Comments Off

Draga A., ma intrebi, mereu, de ce nu am mai dat vreun “semn de viata”, ma intrebi de ce nu scriu proza, sau eseuri. Ma intrebi, de ce nu pictez si ma intrebi, daca in general, am mai “produs” ceva? Da, am mai scris versuri, sau mai bine zis, am facut niste incercari sa termin o poezie, inceputa demult si de asemenea in acesti ultimi cinci ani, de cind ne cunoastem, am incercat sa pictez. Stii bine ca nu am iesit din casa de vreo opt-noua  ani, ani de asteptare, ani in care am sperat sa uit lumea inconjuratoare si sa fiu uitat de ea, dar mai ales ani in care sa pot calari liber pe valurile propriilor furtuni si calvaruri. Bine, am mai iesit, din cind in cind, pe terasa si in curte, mai ales pe terasa, unde mi-am instalat sevaletul. Ideia a fost sa pictez natura din jurul fiordului, asa cum ea se vede atunci cind o privesti, intotdeauna, din unul si acelasi loc. Da, am stat mult pe terasa, in fata sevaletului si fiordul a stat alaturi de mine, incit acum nici nu mai stiu daca cineva ne-ar putea desparti, fara sa ne distruga. Acum, dupa cinci ani de “convietuire”intima si exclusiva, mi-am dat seama ca natura nu se lasa pictata sau “imortalizata”. Fiordul, in una din acele nopti “albe”, interminabile, cind oamenii obisnuiti se transforma in creaturi “valsaliene”, a incercat sa-mi spuna ca nu exista “natura” si nu existam “noi”, noi cei care credem ca existam independent, ci, spunea fiordul, noi nu suntem altceva decit celulele unui corp urias care exista si incearca disperat sa se cunoasca. In fond, spunea fiordul, nimeni nu stie nimic, dar ignoranta este arma convenientei, arma supravietuirii superficiale. I-am dat dreptate si cu toate ca i-am dat dreptate, de sute de ori am incercat sa prind in pinza, vintul sau dansul frunzelor de mesteacan in toi de vara sau linistea invaluita in ceata plina de mister a nordului, acea liniste sfisiata de strigatul disperat al pasarilor marine sau sfisiata de zumzaitul bondarilor si al  altor fiinte inaripate pe care le ignoram sau incercam sa le distrugem cu o lovitura de palma. Oricum, pinza, tabloul fiind deja preconcepute, misiunea si ambitia mea umana m-au fortat sa continui, sa perseverez. Dar, pentru ca, ba nu am gasit culoarea optimala, atunci cind trebuia sa o am la imdemina, ba ca nu am fost sigur daca vintul, linistea si zgomotele care o intaresc, pot fi redate in asa maniera, incit si altii, in afara de mine sa le vada exact asa cum sunt, incremenite in timp, pinza tabbloului meu a ramas imaculat alba, ca o marturie a libertatii profunde si totale care zace in esenta naturii si care nu poate fi incatusata de nimeni, muritor ori nemuritor. M-ai intrebat, de ce nu fotografiez fiordul si imprejurimile spectaculoase, dar trebuie sa-ti marturisesc ca, in opinia mea, fotografiile sunt doar niste imagini moarte ale unor clipe, care se “compromit” si se lasa “documentate”. Nu au nimic de a face cu esenta naturii, nu au nimic de a face cu arta naturii, deci nu au nimic de a face cu natura in sine.

Cu toate precautile posibile, realitatea banalului, m-a atins si pe mine si voi incerca sa-ti redau cit mai sincer episodul neobisnuit, pentru mine, care, in fond, a generat aceasta confesiune, acesta destainuire.

“Este ajun de “midsommar”, mijlocul verii scandinave, toata lumea este libera si femeia care ajuta in casa, este plecata undeva, in nord, la familia ei. Abia acum imi dau seama cit de dependent am ajuns sa fiu de aceasta fiinta straina, de aceasta servitoare care, imi asigura linistea de zi de zi. Dintr-o data sunt nevoit sa gatesc, sa spal vase si mai ales, sa-mi fac singur rost de hirtie cerneala si culori, care fara sa-mi dau seama, s-au terminat. Nu pentru ca ardeam de nerabdare sa scriu sau sa pictez, ci mai mult impins de nelinistea ca aceste lucruri mi-ar lipsi, daca, cine stie cum, lucruri demne de insemnat isi vor cere acest drept, m-am hotarit sa-mi parasesc sanctuarul protectiv si sa-mi procur un minimum necesar. Nu atit practic-fiziologic, cit psihologic! Ingrijorat si nesigur de abilitatea  mea de a clarifica aceste piedici practice, am purces la drum. Am intrat nelinistit, in orasul care nu s-a schimbat aproape deloc in acesti ultimi ani, doar zgomotul continuu si mirosul de benzina arsa si dizel sunt mult mai accentuate acum, ametindu-ma. Plimbarea de doua ore de acasa si pina in centru, m-a obosit, m-a sleit de puteri, asa ca cu multa satisfactie m-am asezat sa iau o cafea la cafeneaua mea preferata. Aici, ca si la mine acasa, timpul a murit, nimic nu s-a schimbat si fiind destul de devreme, am gasit o masa la umbra, de unde puteam sa vad atit piata, cit si deschiderea panoramica inspre fiord. Nu era prea multa lume prin oras, majoritatea oamenilor fiind probabil plecati la tara sau in concediu, dar cumva aceasta filtrare, selectare, de indivizi a facut ca fiecare sunet, fiecare miscare sa fie mai acuta, mai penetranta. Dupa citeva momente de tensiune sociala, m-am linistit savurind cafeaua si coniacul servite instantaneu, fara intrebari, de batrinul, imortal chelner, Sven. Acest lucru mi-a creat un moment de deruta, punindu-mi instinctiv intrebarea; chiar am revenit dupa noua ani, sau a fost doar ieri, ziua, cind mi-am luat ramas bun ultima data de la Sven! Mi-am revenit insa repede la “realitate”, atunci cind am observat si citeva figuri “cunoscute”; doctorul de circa, un fost coleg, antrenorul echipei de fotbal si inca citeva persoane care odata mai demult imi erau cit de cit apropiate si care acum erau vie marturie ca timpul nu a stat pe loc. Ei nu m-au recunoscut, asa cum eram “deghizat” cu palaria de Panama trasa putin pe ochi si cu ochelarii de soare destul de mari si inchisi la culoare si m-am bucurat de acest moment “incognito”, moment in care spiritul pietii mi-a invadat fara rusine cugetul, transformindu-ma intr-un simplu obiect auxiliar, un fel de ornament public si nimic mai mult. Cumva, aceasta stranie situatie, mi-a adus aminte de trecut, de nenumaratele episoade de “convietuire” cu locul si timpul, de acele momente de exclusivitate in care, eu, omul, nu mai avea rost de sine statator, ci doar era. Atunci, mai demult,am incercat chiar sa numesc aceasta “stare”, spunindu-i; “existenta”, “viata constienta”, “traire adevarata”, “experienta”, etc., dar acum stind cu ochii pironiti la frumusetea fiordului, toate cuvintele si gindurile din trecut,  si-au pierdut,  brusc, importanta. Nu stiu cit timp am ramas asa, imobilizat in ginduri si amintiri, dar la un moment dat, am simtit cum cineva imi violeaza singuratatea si , fara sa vreau mi-am intors privirea spre lume. La citiva pasi de masa mea, cu un pahar mare plin cu vin, in picioare si putin nehotarita, era aceasta femeie tinara, care pentru o fractiune de moment, am crezut ca era Ana, dar bine-nteles ca nu putea sa fie ea. Se apropia incet si am avut destul de mult timp sa o studiez. Era inalta, zvelta, cu o piele usor bronzata, in perfecta armonie cu parul ei lung de culoarea spicului de griu.

Mai toate mesele erau acum ocupate de perechi de tineri vorbarete si atunci, ea, firesc, s-a indreptat spre masa mea. Politicos m-a intrebat daca astept pe cineva si daca ii permit sa se aseze la masa “mea”, fiind si singura masa mai libera si mai la umbra. Sigur ca da, putea sa stea la “masa mea” si dupa ce s-a asezat, fiecare din noi si-a consumat bautura in tacere. La un moment dat, si-a scos o tigare si m-a intrebat, rosindu-se putin la fata, daca nu cumva am foc. Nu aveam, dar om de moda veche, m-am ridicat repede si i-am adus o cutie de chibrituri de la bar, aprinzindu-i tigarea. Probabil ca gestul meu a impresionat-o si dupa ce mi-a multumit, a inceput o conversatie, de care eu, la inceput, nu prea aveam chef. Am recunoscut, undeva, curiozitatea feminina si mai ales ascunsa in acea curiozitate, investigatia potentialului viril. Inocenta tonului si a privirilor, era mai mult decit fermecatoare; – “de unde vin?, sunt intr-adevar suedez cu acel accent de extrem nord, aproape finlandez?, – de ce port palarie si ochelari asa de mascanti? -ma ascund oare de cineva? Surprins de franchetea si simplitatea tonului, i-am raspuns ca sunt un animal nocturn, venit dintr-un nord care acum nu mai exista si ca ochelarii ma protejeaza de ea, pentru ca stiam ca ne vom intilni si chiar mai mult decit atit, ochelarii, in primul rind o protejeaza pe ea  de necunoscutul meu! M-a privit staruitor si a ris putin nesigur si neincrezator, banuind ca poate rid de ea. Astepta, cumva, o reasigurare, un gest sau un cuvint care sa readuca banalitatea cotidianului, dar, vezi, ea nu stia ca eu eram doar un om plecat sa-mi fac rost de hirtie si de cerneala. Si de culori. Privind-o am tresarit, era din nou Ana, cu ochi verzi-cenusii, cu nas si gura perfecta scandinava, nemachiata, un fel de sculptura de lut insufletit din care, ea, femeia, se cerea afara. Tinuta si miscarile ei dovedeau o virilitate feminina puternica, o sexualitate stapinita dar exploziva in senzualitate. Vedeam privirile geloase ale masculilor de la alte mese, masculi care habar nu aveau ca eu nu aveam nimic de a face cu aceasta fiinta. Nu-mi amintesc toata conversatia dusa, deoarece vorbele noastre se amestecau cu amintiri, ginduri, visuri si fantezii, care pentru moment erau singura “realitate” posibila si deci ireale. Mi-a spus ca locuieste singura, intr-o casa de-a lungul fiordului, ca a studiat artele si ca intr-o perioada de activitate intensiva, a muncit, dar ca acum nefiind nevoita, nu mai lucreaza. Mi-a spus ca o fascineaza, mersul balantat intre frumos si odios, intre bun si rau, intre iubire nemarginita si ura, cum deopotriva o fascineaza viata si o imspaiminta moartea. Si, eu cu ce ma ocupam?, Unde traiesc? Caci era prima data ca ma vedea in acest oras (ea se stabilise aici de 3-4 ani). – Sunt afacerist, doar intrecere, i-am spus si am tacut. Aveam niste presimtiri ciudate. –Voi mai trece pe acolo, la cafenea? Am dat din umeri, sigur, cine stie, cred ca da! Eram aproape convins ca voi trece pe acolo, merita sa trec, nu-i asa?  Atunci, la malul fiordului, coplesita de frumusete si devorata de tinerete si pasiuni, am vazut-o pe Ana. Ma privea, cu aceiasi intelegere, cu care m-a privit ultima oara, ma privea cu acelasi repros, amintindu-mi de greseala pe care ea mi-a iertat-o, dar pe care eu nu pot sa mi-o iert, si anume aceea de a lasa-o sa creada, sa-si imagineze un viitor impreuna cu mine. Imi amintea, ca nu am avut curajul si bunatateasa-i spun adevarul, acel groaznic adevar despre mine, pe care doar tu il cunosti. Cind si-a dat seama de subiectivitatea timpului cu privire la efemeritatea trupului, era deja prea tirziu.  A imbatrinit linga mine si tu stii ca un timp  a fost fericita, inconstient fericita. Stiu cu siguranta ca asa este, deoarece chiar citeva clipe inainte de a muri, Ana, mi-a spus ca “fercirea adevarata este inconstienta”. Apoi imaginea Anei, a disparut in adincurile fiordului albastru, imaculat si rece. M-am ridicat brusc, aproape violent, de la masa luindu-mi grabit un ramas bun, pierzindu-mi pasii in neregularitatile drumului.

In zilele care au urmat, nu am putut sa nu ma reintorc si de la distanta sa privesc, sa “spionez” piata si cafeneaua. Era acolo, la acea masa, singura. Parca astepta pe cineva sa vina. Ultima data cind am vazut-o, arata exact cum arata Ana cind am intilnit-o pentru prima oara. Atunci m-am hotarit sa nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Sursa:http://georgeanca.blogspot.ro/2017/10/hinduitate-dodiastica.html

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii