Gheorghe Novac: Ligya Diaconescu- Poeta cerului românesc

14 Nov 2017 by m.gurza, Comments Off

Doamna Ligya Diaconescu, remarcabilă animatoare literară în România şi Canada, coordonatoare a revistei româno-canado-americane „Starpress”, a publicat recent volumul de versuri „Nostalgii”, precedat de altul, „Trăiri”, în 2015. Le-am citit cu mare atenţie şi încântare şi pot să spun că acestea, ca şi întreaga sa activitate de jurnalist, poet, scriitor, economist şi pictor amator, cunoscută de altfel în ţară şi în Occident, sunt un temei puternic şi multilateral pentru a fi considerată Poeta cerului românesc.

Această definire pleacă de la spusa apostolului Pavel conform căreia „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni, 3, 20), amintită şi de Étienne Gilson: Conversatio (politeuma) autem nostra est in coelis. (Dar cetăţenia noastră este în ceruri, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995, p. 152). Cerul este asociat prin tradiţie cu lucrurile cele mai elevate, mai încărcate de valoare pentru sufletul şi spiritul omenesc. Astfel de lucruri sunt, pentru doamna Ligya Diaconescu, ca şi pentru toţi cei care o admiră şi o preţuiesc: limba română, locurile şi peisajele României, istoria patriei noastre, marile ei personalităţi (domnitori, scriitori, filosofi, oameni de ştiinţă, artişti etc.), oamenii cei mai apropiaţi (părinţi, rude, prieteni etc.). Acestea alcătuiesc minunata cetate de suflet a ei, şi deopotrivă a noastră, a românilor, pe care ea caută neobosit să o dezvolte şi să o pună în valoare. Activitatea în acest larg orizont formează, la modul concret, practic, cetăţenia pe care înţelege să o desfăşoare atât în fapte, cât şi în cuvinte.

Pentru aceasta stau mărturie fulgurantă volumele de poezie amintite. Astfel, prima poezie din volumul „Trăiri”, Limba noastră cea română mi se pare un adevărat imn închinat acestei măreţe capodopere a poporului român. Căci spune poeta: „Limba noastră cea română/ Crescând lin, prin suferinţă/ Ne-a adus în vatra ţării/ S-o serbăm cu biruinţă.// Scriitori din toată lumea/ Reuniţi într-o fiinţă/ Cântă azi limba română/ Cu dragoste şi credinţă.”

Ultimul cuvând este într-adevăr esenţial pentru sufletul şi spiritualitatea Ligyei Diaconescu. Îmi amintesc, în acest sens, una din serile petrecute la Izvorul părintelui Arsenie Boca. Ea a mobilizat atunci o serie de scriitori pentru a omagia activitatea acestuia, fiecare aducând un omagiu în versuri sau proză sfântului părinte. Îi aud şi acum glasul, în negura străluminată de lumânările aprinse în cinstea sărbătoritului, vibrând cu mare emoţie în cuvintele sale, ca o unduioasă bătaie de aripă a sufletului prea plin întru credinţă. În poezia „Legea lor” condamnă pofta de putere care uită de mulţimea în suferinţă: „Când Universu-i plânge pe cei mulţi/ Ce nu mai ştiu de lege, daor măriri,/ Nemaitrăind Credinţa-n străluciri/ O, Doamne, cheamă-i, strigă-i, dă-le minţi.”

Cuvintele sunt adevăraţi îngeri pentru doamna Diaconescu. Ele călăuzesc sufletul şi inspiră creaţiile spiritului. „Cuvântul m-a vrăjit,/ M-a legănat în cânt/ Îl ţes tot mereu/ Din sufletul meu// Din taină şi gând/ răsare cuvânt/ Trăieşte prin noi, Zâmbitor printre ploi.” (Cuvânt românesc).

Atentă la realităţile României de astăzi, poeta le transfigurează pe cele mai dureroase în versuri de alinare şi încurajare. Aşa se întâmplă în poemele „Ne pleacă copiii” şi „Înstrăinat”. În ultima scrie: „Am trecut încet Carpaţii/ Şi Dunărea călătoare/ Lăsând casa şi copiii/ Şi-o soţie iubitoare.” Această dulce amintire îl însoţeşte pretutindeni pe cel plecat în Occident. Ceea ce îl face să spună: „Sunt străin, mi-e dor de casă/ Şi de codru şi de pâine/ Pâinea noastră românească/ Să nu fiu hionar în lume.” Apare astfel o subtilă asociere de idei şi versuri: „limba noastră cea română” şi „pâinea noastră românească” spun ambele acelaşi lucru, dar cu sensuri diferite. Limba ocroteşte sufletul şi înalţă spiritul, tot aşa cum pâinea reînoieşte şi întăreşte trupul românului.

Organizarea volumului pe cinci cicluri dă continuitate şi substanţă demersului poetic. În secţiunea „IUBIND” e cântată în principal dragostea faţă de soţul Traian, plecat dintre noi prea devreme, cu care a împărtăşit buni ani de fericire, ca şi iubirea acestuia pentru soţie (în poezia Adolescentină). Remarcabile sunt delicatele sentimente din Poem repetat: „Dragostea ta/ E plină durere/ Mă cheamă, Mă alungă/ Şi te cere// Zâmbetul tău/ Ca o floare de crin/ Se cerne/ În adâncul scuturatul suspin// Privirea ta/ Mă pătrunde/ Ca-n vis/ Prin gând/ Pustiit/ În abis.”

În ciclul „Călătorind prin suflet” e desfăşurată calea de dragoste faţă de tată, bunicile Mărioara şi Silvia, fiica Andrada. Sunt de o neuitată adâncime evocările din „Calea…vieţii”: „Pe podul timpului cărunt/ Trecem ades, de-atâtea ori/ Urcând, visând şi coborând/ Prin fericiri şi disperări.” Întreaga strofă e o sinteză de viaţă, iar primul vers e o metaforă cu adevărat genială.

Ciclul „Feeria anotimpurilor” exaltă sentimentele generate de frumuseţile sezoanelor climatice din România, atât de diverse şi miraculoase.

Ultimul ciclu „A plâns în mine Dumezeu” exprimă perfect adagiul poetului latin Ovidiu, finis coronat opus. Titlul acestui segment al volumului e dat de primul vers din prima poezie din această secţiune. „A plâns în mine Dumnezeu/ Nu lepădam păcate grele/ Prin jertfa sa m-am ridicat/ Dorind să fug din cele rele.” Ideea în sine e atât de cutezătoare încât îţi cutremură fiinţa şi, în acelaşi timp, atât de adâncă în puterile izbăvitoare ale credinţei încât atinge absolutul.

Cel mai recent volum de poezii, „Nostalgii”, începe şi el cu un poem „Limba noastră cea română”, cu câteva strofe mai lung decât cel din volumul anterior. Dacă în primul dragostea de limba noastră era o adâncă trăire, acum poeta ne sugerează că e un mare alean, un dor fără sfârşit, precum Coloana lui Brâncuşi. Nostalgie doar a ei? Nu ! ne şopteşte doamna Ligya, a tuturor românilor. Dar de ce să-mi fie dor de limba pe care o vorbesc zilnic? Poate din cauză că eu şi tu şi oricare alt român simte, ca poet, că nu a ajuns încă la acel meşteşug al folosirii cuvintelor care să-i îngăduie să exprime pe deplin dragostea de limba română, de lucrurile româneşti şi de România. Aleanul este deci unul al neîmplinirii mele ca poet. Fiindcă vreau să fiu şi mai bun decât până acum. Să creez opere şi mai desăvârşite decât cele pe care le-am creat.

Cam în acest fel trebuie înţelese şi celelalte poeme din acest volum. Adică şi celelalte lucruri care plutesc pe aripile dorurilor noaste, ale românilor.  Iar acestea sunt în primul rând, cum e şi firesc, oamenii din jurul nostru, cei pe care i-am iubit şi ne-au iubit, mai ales dacă au plecat pe alte tărâmuri. Pentru doamna Diaconescu e vorba de soţul Traian, mama Eleonora, tatăl, bunicile Mărioara şi Silvia, nepotul Ştefăniţă, prietenii Mariana şi Ovidiu Popa, părintele Paul Octavian Stănciulescu, dar şi, în chip deloc surprinzător, tinerii care au murit la Colectiv (Îngeri cu aripi arse), precum şi iubitele lucruri româneşti: grădinile cu pomi în floare, marea albastră, munţii, mai ales Făgăraşii, Columna Traiana (Columan românismului), străbunii, Bălcescu, Decebal, Ştefan, Mihai Viteazul, mânăstirea de la Meteora, în câmpia Thessaliei, mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, ce aminteşte de marele domnitor Constantin Brâncoveanu etc.

Pe la toate acestea s-a perindat aleanul poetei aidoma unei „domniţe gingaşe, nevârstice şi frumoase”, după o vorbă a lui Miguel de Cervantes (Don Quijote, Minerva, 1987, vol. III, p. 153). Şi, sub îndrumarea atentă şi drăgăstoasă a unui asemenea însoţitor ideal, toate au dobândit nimbul frumuseţii şi graţiei. Astfel, în poezia Străbunii „Un glas tăcut, în noapte mă-nfioară/ Pământul ţării îmi vorbeşte lin/ Pe umeri de şoapte,/ Din trup de istorii/ Purtându-mă/ Cu paşi de baladă/ Spre somnul adânc al străbunilor.” Poeta se adresează iernii ca unei prietene: „Albă Domniţă ţi-ai prins viscolu-n păr/ Şi ochii tăi adânci cern din priviri/ Fulgi albi de nea ce jucăuşi aprind/ Lumini care se pierd în străluciri.” (Iarna).

Dorul de soţul plecat în lumea celor veşnice se iveşte pe când „Băteam în pragul casei cu drumuri prăfuite/ Şi hainele din mine păreau mai cenuşii/ Şi mă-ntrebam de oare-mi vei recunoaşte gândul/ Când sufletele noastre sunt oarbe şi târzii.” (Nostalgie). Şi, aceluiaşi, în alt loc: „În murmur de izvoare suspinânde/ Prin taina toamnei plină de belşug/ M-ai regăsit şi-n vorbele cărunte/ M-ai sărutat pe suflet, în amurg.” (Iubindu-ne). Tot aşa cum altă dată îi spune „Şi-am să te iau pe tine din tine/ Şi căutându-te, te voi găsi în mine!” (Vis).

Altă dată poeta îşi cântă dorul de marea noastră: „O, mare albastră, învolburată/ An de-an mă chemi să vin la tine/ Te port în gândurile mele/ În viaţa mea, eşti o minune// Dai sănătate, bucurie/ Şi linişte celor mâhniţi/ Şi-aduni în taina nemuririi/ Mii cânturi de îndrăgostiţi.” (O, mare albastră). Livezile în floare sunt un alt obiect de nostalgie. Căci spune doamna Ligya: „Covor de petale/ De cireşi în floare/ Miros îmbătător/ Mă-nvăluie-n dor // De-aduceri aminte/ Din viaţă viaţa fierbinte/ De îmbrăţişări/ Şi de sărutări.” (În naşteri de cireşi).

Dragostea, marea temă a poetei, ca, de altfel, a tuturor poeţilor, îşi face simţită prezenţa în multe versuri. Dar mai ales în acestea: „Undeva în suflet, dragostea se naşte/ Pescăruşul cerne fluturi dintre astre // Undeva se coace dragostea divină/ În zorii iubirii tu n-ai nici o vină.” (Undeva). Expresia „undeva în suflet” sugerează că această parte inalienabilă a fiinţei omeneşti este un spaţiu în care locuiesc diverse lucruri, unele iubite, altele dispreţuite. Dar toate aparţinând unei fiinţe la care sentimentul învăluie, cu o aură albă sau neagră, orice există pe lume. Ultimele cuvinte citate sugerează însă că insul nu e vinovat de iubirile şi urile sale, ele vin de undeva, din adâncurile istoriei unei fiinţe care s-a construit de-a lungul a mii sau milioane de ani. El nu se poate sustrage acestei constituţii şi, prin urmare, nu-l putem blama pentru sentimentele sale. Îi putem reproşa doar alegerea obiectelor acestor sentimente. Fiindcă e limpede: e o gravă eroare să iubeşti lururile rele prin natura lor, şi să le urăşti pe cele bune prin firea lor.

———————— 

Gheorghe NOVAC

Braşov, 31 octombrie 2017

Comments are closed.

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 23368

Ultimele Comentarii