Cuvânt și iubire

Poporul Român reprezintă concluzia unui anevoios și lung proces istoric care poate fi împărțit în trei segmente esențiale:  “zorile istoriei”, de la începuturi la includerea în Imperiul Roman a “spațiului românesc”;  “latinizarea” și includerea în spațiul cultural balacano-dunărean; evoluția populației daco-romane în Poporul Român.
Teritoriul locuit azi majoritar de Români, ”spațiul românesc”, a fost populat din cele mai vechi timpuri, de la început. Urme de locuire din vremea paleoliticului au fost frecvent descoperite în acest spațiu, vremea Neoliticului a cunoscut o înflorire aproape fără precedent în restul Europei și suficient este să amintim de superba “cultură” Cucuteni. În epoca Bronzului pe teritoriul românesc s-au așezat triburi indo-europene, mai apoi alcătuite în Poporul Trac și respectiv ramura lui Nord-Dunăreană, daco-geții. Civilizația daco-geților începe să fie tot mai bine cunoscută. Sursele scrise sunt puține, aproape suspect de puține, și sunt mulți cei care afirmă că aceste surse, care vor fi existat, ar fi fost deliberat distruse. Dar urmele civilizației sunt multe, ele nu au putut fi distruse. Este vorba de complexe administrative absolut gigantice, construite după un plan centralizat și după cele mai bune tehnici ale lumii elenistice; sunt cetățile și complexele religioase din Munții Orăștiei, capitala Statului Dac.

În ciuda faptului că acești strămoși ai noștri au fost definiți de către Tacitus ca “vestiți pentru lupetele dintre ei”, deci vestiți pentru capacitatea de a se război între ei, o trăsătură pe care, categoric, noi am moștenit-o!, ei au răzbit. Statul Dac a reușit să fie unificat, mai întâi de către Burebista zis și Celtoctonul, ”omoratorul de Celți”, în veacul I i.d.Chr. și apoi de către Decebal în veacul I. d.Chr. În această perioadă Statul Dac reprezenta un rival și un adversar foarte puternic al Imperiului Roman în zona cursului inferior al Dunării. Pericolul era suficient pentru că Iulius Caesar să contemple o campanie împotriva Daciei. Campanie care nu a avut loc din pricina asasinării lui în 44 i.d.Chr. Dar în veacul I d.Chr. Împăratul Traian a trebuit să ducă acel război. El a făcut acest război din două motive. Unul era dorința de a elimina un potențial adversar puternic și al doilea motiv avea rațiuni economice, acapararea bogățiilor Daciei și mai ales a minelor de aur. Acest război a fost un război tipic de cucerire, imperialist, și el se aseamna până la identitate cu acțiunile militare din zilele noastre purtate de către “imperiul globalist”.
Pentru a înfrânge Dacia, Imperiul Român a purtat trei războaie și a trebuit să își folosească plenar forțele militare. A reușit în final, beneficiind și de împrejurarea că a avut ca împărat un militar de profesie foarte destoinic, Traian. În privința acestor războaie personal cred că trebuie făcute câteva observații și clarificări.
De multă vreme s-a tot spus că această cucerire este  “actul de naștere”  al Poporului Român. Această este o afirmație atât falsă cât și foarte periculoasă.
Este falsă deoarece procesul de etnogeneză a început cu mult înainte și este foarte periculoasă căci acreditează ideea că o “cucerire militară” poate fi un lucru bun. Nu poate fi și nici nu a fost. Cucerirea Romei a fost o catastrofă pentru spațiul românesc, o civilizație și o cultură locală au fost distruse. A spune că o cucerire este lucru bun, înseamnă a invita asemenea dezastre din nou și din nou. Căci înfrângerea Neamurilor nu este datorată pierderilor militare, este datorată abdicării de la modelul existențial autohton.
În primul rând Roma nu a cucerit toată Dacia, doar circa o treime din ea. Dar în acest teritoriu a fost instalat în forță și în extensie sistemul Romei. Au fost aduși coloniști ”din toate provinciile Romei”, spun izvoarele. Această precizare este importantă. Pe teritoriul provinciei Dacia au fost aduși coloniști din tot locul și care se puteau înțelege între ei și cu locuitorii băștinași folosind “lingua franca” a vremii, adică latina vulgară. În acest fel s-a petrecut procesul de  “latinizare” al spațiului românesc. Căci elementul etnic majoritar a rămas cel Dac. Dar coloniștii și mai ales soldații Romei au mai adus ceva, au adus credințele lor. Iar între aceste credințe era și Creștinismul. Sunt destule relicvele  “paleo-creștine”  găsite în castrele, orașele și așezările din Dacia. Nici nu este de mirare căci mulți dintre soldații stationați în Dacia, mai ales cei din trupele auxiliare, erau din Orientul Apropiat și unii dintre ei erau creștini. Numărul soldaților Romei care s-au așezat în Dacia a fost mare și acest lucru ne este dovedit de faptul că termenul românesc “bătrân” provine din “veteranus”, soldat lăsat la vatră. De fapt cucerirea Romei, pentru spațiul românesc de mai târziu, a avut două consecințe majore. Prima a fost  “latinizarea”, preluarea ca limba de comunicație mai întâi și apoi că limbă a locului, a latinei vulgare. A două consecință a fost că acest spațiu s-a integrat cultural în zona balcano-dunăreană, alcătuind latinitatea orientală care, puțin mai apoi devenea parte a spațiului bizantin.
Latinitatea răsăriteană, daco-romanii și locuitorii latinizați ai Peninsulei Balcanice au devenit parte componenată a Imperiului Roman de Răsărit, respectiv ai Imperiului Bizantin. Finalmente așa s-a alcătuit Poporul Român și Limba Română cu cele patru dialecte ale ei: daco-român, aromân, megleno-român și istro-roman.
În tot acest lung răstimp, veacurile III-XIII d.Chr., latinitatea răsăriteană a rămas mai credincioasă moștenirii Romei decât latinitatea apuseană. Acest lucru este dovedit de impresionanta unitate de limbă a latinității răsăritene. Iar aceasta este datorată credinței Ortodoxe căreia această latinitate i-a rămas credincioasă mereu. De fapt latinitatea răsăriteană și prin restrângere Poporul Român, s-a alcătuit în directă legătură cu creșterea lui în Ortodoxie. Așa se explică de ce termenii și conceptele de baza creștine în limba română sunt de origine latină. Nu întâmplător, căci până în veacul al VII-lea d.Chr. limba latină era majoritar folosită în Balcani și până, încă mai târziu, latina era limba  “oficială” a Imperiului Bizantin.
În același timp, terminologia creștină  “administrativă”  este predominant slavă și aceasta dovedește odată în plus, că spațiul românesc a fost parte a lumii bizantine.Terminologia slavonă s-a răspândit în Bizanț în veacurile IX și X d.Chr. ca parte a eforturilor de misionarizare a slavilor. Limba “slavonă” a fost o limba artificială, întocmită de frații Chiril și Metodiu pe baza dialectului slav din jurul Thesalonicului. Românii au adoptat și ei acea limbă că limbă de  “cult” a serviciilor religioase printr-un proces tipic de aculturație (adoptarea unor concepții și sisteme ale unei culturi învecinate sau paralele). În această privință trebuie menționat că mai sunt intelectuali români care consideră asocierea cu Roma sau cu Episcopatul Romei (așa zisa Biserică Romano-Catolică)  o “promoție”. Nimic mai fals. Istoria și instituțiile bizantine au reprezentat, la toate modurile, un vârf al civilizației omenești. Iar în vremea de care vorbim, vecurile IX-X , Bizanțul avea Universități, gânditori și o mișcare intelectuală vibrantă, în Apusul Europei,  ”Împăratul” Carol cel Mare nu știa și nu a putut niciodată să învețe să scrie. În toate aceste veacuri Românii s-au considerat și erau parte a lumii bizantine. Că așa a fost o dovedește însuși numele de Români. Căci Român nu vine de la Roma, ci vine de la  “romei”  adică supuși bizantini. Iar când cuceritorii maghiari au cerut pământ în Ardeal lui Menumorut acesta le-a răspuns că nu o poate face el fiind supus al  “dominus meum Constantinopolitanus” (stăpânului meu din Constantinopol). Spațiul românesc a fost și el parte a devenirii Ortodoxe care a culminat cu “mișcarea isihastă” promovată prin scrierile Sfântului Grigore Palamas, Arhiepiscopul Thesalonicului. Mișcarea isihastă este cea care a stabilit legătură dintre credincioși și Dumnezeu, învățând că  “esența”  Dumnezeirii nu poate fi cunoscută, dar pot fi cunoscute  “energiile” , (adică Dumnezeu în acțiune),  necreate,  între care este și Lumina Taborică, Lumina cea neapropiată. Așa se explică de ce au hramul Schimbării la Față cele mai vechi așezăminte monahale din spațiul românesc. De fapt Poporul Român s-a alcătuit în și prin Ortodoxie, fără Ortodoxie pur și simplu ne-am “deromaniza”, am înceta să mai fim Români.
Pentru Români credința ortodoxă a fost cea mai de seamă factor de unitate și această credință i-a făcut pe Români să treacă fără sminteală prin teribile furtuni istorice.
În numeroase documente istorice aflăm referiri la  “credință”,  ”neam”  și  “popor”. Este foarte important de notat că permanent acei termini defineau același concept și aceasta arată legătură dintre credința românească și înțelegerea noțiunii de “neam”. Aceasta dovedește consecvența dintre credința ortodoxă a Românilor și imaginea despre sine a Românilor. Credința Ortodoxă era “legea românească”, nu era alta. Iar exprimarea arată recunoașterea fără echivoc a legăturii dintre realitatea duhovnicească și cea istorică. Era recunoscută demnitatea fiecărei ființe umane și faptul că fiecare ființă umană este unică și fără egal. Deopotrivă fiecare  “neam” este rezultatul unic al unei combinații de elemente culturale, economice și religioase și deci este chemat să facă o contribuție unică la civilizația umană. În această înțelegere orice creștin Ortodox și deci fiecare Român, ar trebui să respingă cu dezgust orice chemare la o uniformizare sub un “model” secular unic și care, cel mai adesea, este promovat cu forța. Aceasta mai evidențiază că noțiunea de “neam”  nu este doar un termen istoric și politic ci și unul “duhovnicesc”.
Iar în ce privește rezolvarea “tragediei istoriei” Ortodoxia  dă un răspuns limpede. Tragedia existenței umane nu se va rezolva în istorie, se va rezolva la sfârșitul ei, când toate vor fi așa cum au și fost în început și când, să nădăjduim, vom fi întorși  “în Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

17 noiembrie 2017