Cuvânt și iubire

Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul aproape

 

Iubito, aşa de pustie a fost inima mea astăzi încât visele au fost mai negre decât realitatea
tristeţea creştea direct proporţional cu golul din suflet în ceasul rănit
de printre norii cenuşii lumina refuza să-mi mai încălzească trăirea
aveam atâtea de spus lumii şi lumea îmi întorcea spatele printre nămeţii zilei
eram  pustiu în ceasul acela de viaţă scursă nimeni nu mai stătea de planton în crucea timpului
la liziera pădurii lupii tineri ai sângelui meu atacau infinitul în haită
în haina subţire mi se făcea cald de atâta frig
mi se făcea frică de atâta viaţă trăită degeaba
e trist să invoci moartea şi ea să nu vină la raportul de gardă
e trist să fii înconjurat de oameni şi totusi atât de singur acum.

(Mai ştii când ţi-am spus să nu mai risipeşti apusuri cu oameni care te vor părăsi la răsărit?)

Aşa a fost, Iubito când sfârşitul era la numai o respiraţie distanţă
aşa e de atunci de când am văzut cum mi se termină de numărat stelele pe bolta vieţii
de când dorul de moarte e infinit mai contagios ca şi râia
de când înveţi că ai o singură inimă şi că ea nu mai vrea s-o simţi bătând
un suflet pe care nu-l simţi murind pentru depărtarea din tine
plătesc tribut morţii cu singura viaţă avută vieţii plătesc tribut cu toate moarţile avute.

(Mai ştii când ţi-am spus că pe scenă actorul poate fi orice, dar nu şi în singura viaţă avută?)

Aşa a fost, Iubito şi ştiu că ştii că adevărul e unul singur în poveastea aceasta fără lacrimi şi sfinţi
pe caldarâm zăpada a şters urmele paşilor mei către casa pierdută
eu m-am apucat inutil să fac focul în inima mea ca să se încălzească timpul acesta vremelnic
inutil demersul meu scurgerea lui spre niciunde ca o pasăre uitată în zbor
atunci am ştiut că poezia mea e ca o rană care musteşte de prea multă durere
are propria ei durere chiar rana mea adâncă din sufletul gol
are propria ei durere poezia mea rănită de dor.

(Mai ştii când ţi-am spus că ai pierdut cheia de la inima mea şi că trebuie să descoperi acum intrarea prin efracţie?)

Aşa va fi, Iubito când vei veni la amvon şi vei vedea silabele frumos aranjate-n cuvinte
tăcerile în şoapte la fel vei şti că mă pregătesc să fac din nou dragoste cu moartea.

 

Scrisoare despre visul ucis şi cele rămase în urmă

 

Iubito, când am trecut iarăşi printre copacii ninşi ai vremii trecute

citeam în respiraţia clipei rebele rotocoale de şoapte şi fumuri de cuvinte târzii

atunci am ştiut că pasărea stă liniştită pe creanga subţire pentru că are încredere oarbă în aripile ei

atunci am ştiut că-n zborul ei sigur e scrisă cu majuscule nemărginirea din marginea asta de lume şi până dincolo de nori păsările zboară cu aripile deschise

noi mergem legănat cu mâinile pe lângă trup şi ne întrebăm de ce nu putem îmbrăţişa lumea

de ce nu ne putem ridica la zbor deasupra greutăţilor zilei.

 

(Mai ştii când ţi-am zis să nu plângi după ce plec pentru că nici jivinele pădurii nu-şi plâng de milă-n durerea lor?)

 

Aşa a fost, Iubito şi n-am mai văzut cerul de atâţia fulgi

şi orele de atâtea minute s-au scurs prea repede în secundele moarte

de printre amintiri se-nşuruba ca o durere înfiptă în suflet dorul

o lumină răzleaţă spinteca timpul şi-n colţul ochiului înflorea lacrima

era ger, Iubito şi obrazul crăpa sub greutatea sărutului de altădată

în colţul gurii amorţise surâsul şi-n depărtare creştea timpul ca-n basmele copilăriei

moartea se apropia tiptil de trupul meu plăpând în crucea zilei făceam zadarnic semnul crucii cu limba

demoni uitaţi dădeau năvală în singura mea viaţă avută

trădat de prieteni cu sufletul gol în mâinile goale treceam pe străzile goale spre-o adresă uitată.

 

(Mai ştii când ţi-am spus că aş vrea să fiu neurochirurg ca să pot umple creierii şi vieţile oamenilor de iubire?)

 

Aşa a fost, Iubito când treceau pe lângă noi secundele ucise de tăcerea ta

eu vedeam secundele viaţa pierdută zadarnic unica viaţă avută

tu te uitai cum erau îmbrăcate femeile lumii la biserică te-nchinai să ştie preotul că ai bifat lecţia de sfinţenie

că ai trecut proba de rugăciune spusă cu voce tare şi fără nimic în suflet şi-n simţiri

uitai că sfinţii te priveau cu ochi goi din icoanele multe

uitai că viaţa se trăieşte şi nu se povesteşte uitai că pentru a putea trăi trebuie mai întâi să respirăm şoptit.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că o pasăre de noapte a trecut prin inima mea ziua după plecarea ta?)

 

Aşa a fost, Iubito când de la marginea lumii nevizitate amanţii zilei te ademeneau cu excursiile dorite

eu mă întorceam ca un sărac în odaia mea ticsită cu tablouri şi cărţi

mă simţeam bine în patul jos cu lumina strecurată printre jaluzele

ştiam pe de rost numele eroilor din cărţile multe

jucam şotron cu propriile amintiri şi pierdeam de fiecare dată la zaruri.

 

Scrisoare despre neputinţa mea şi vremea aproape

 

Iubito, vremurile sunt aproape scrie în Biblia citită pe nerăsuflate

o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme mai este din dragostea noastră rămasă stingheră

deşi te-am găsit în partea de nord a inimii mele pustii tu stai acum în stânga tristeţii şi-n dreapta minciunii

eu mi-am luat calea la pas de unul singur pe străzile goale căutând lumina-n care te-am văzut cândva

drumul e greu acum când cucuveaua-nserării dă stingerea-n noaptea lungă.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că am trăit deja în întunericul lumjii şi că mai orb de atât nu pot fi?)

 

Aşa a fost, Iubito şi-n apusul şoptit al trecerii mele spre nicăieri şi niciunde ţi-am zis:

am privit îndelung norii dar n-am putut învăţa să aduc ploaia o viaţă întreagă

am privit soarele şi nu am putut învăţa măcar să luminez clipa aceasta de viaţă şi dor

am privit pământul mereu şi mereu l-am simtit dar nu am putut şti să rodesc niciodată

am privit vântul în trecerea lui printre frunze dar nu am putut învăţa mângâierea nicicând

am privit apa în scurgerea ei printre pietre inerte şi n-am putut învăţa stăruinţa de-a merge-nainte

am privit păsările în zborul lor înalt printre raze şi n-am putut învăţa face semnul crucii pe cerul amiezii

am privit oamenii pe străzile pline şi n-am putut învăţa să fiu mai bun decât ei

am privit bisericile lumii şi n-am putut şti să fiu ucenicul lui Dumnezeu de acum şi de mâine.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că-n toată liniştea din lume nu poţi ascunde zgomotul din inima mea?)

 

Aşa a fost, Iubito şi te-am rugat să nu mai uiţi să treci prin tristeţea mea desculţă

prin iarna grea a singurătăţii mele vara să nu uiţi să revii uneori să-ţi adapi fiinţarea de-a fi

aşa vei afla că am vrut să mă spânzur de trecut în ceasul acela desculţ

dar prezentul acesta pustiu mi s-a făcut ţăndări dintr-o dată la picioarele tale

am vrut să mă sinucid în viitor dar nu mai sunt indulgenţe de cumpărat ca-n vremea Inchiziţiei

atunci am ştiut că de atâta pleoape închise au să-mi orbească ochii c-o orbire în plus

aşa am ştiut că-n privirea ta am văzut cândva înaltul cerului şi măreţia lumii mele

de dragul tău m-am făcut frate cu iubirea dar n-am mai apucat atinge înaltul

era prea multă deja prea multă era tristeţea din vis.

——————————-

Ioan Romeo Roșiianu

Baia Mare

28 noiembrie, 2017