Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

31 Jan 2018 by m.gurza, Comments Off

Motto :

„Duminica dimineața nu terciul era așteptat ci predica lui Nichifor Crainic spusă în șoaptă să n-audă gardianul”

(N. Enescu, Memoria lacrimei).

„L-am rugat pe Crainic să ne țină câteva lecții de mistică. A făcut niște expuneri superbe”

(Pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric)

 

Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful marginalizat de ideologii comuniști a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen – a cărui notă informativă scrisă în 1985 despre Mircea Eliade (1) a putut fi citită după douăzecișitrei de ani -,   nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”. Culianu pur și simplu dorise a ridica în slăvi “piticii” care-l vizitaseră pe filozof la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.

În acea emisiune difuzată de Radio BBC, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”, comparația sa predilectă rămânând aceea cu Nastratin (Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229 ; https://www.scribd.com/doc/203248530/IsabelaVasiliuScrabaEliadeMicsorare1 ).

Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. În opinia filozofului întemnițat 13 ani de „regimul comunist al Anei Pauker”(cf. Virgil Ierunca), Mircea Eliade ar fi fost „un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-au fost de natură să-i confere himericei Școli de filozofie avându-l drept „maestru-autor” pe C. Noica nici măcar acel adevăr de calitatea a II-a, imagine a „exactității fără adevăr”. Pentru simplul motiv că maestrul Noica nu a avut nici un discipol, cum evidențiase cu mare claritate filozoful Alexandru Dragomir în interviul luat de Fabian Anton. Ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o „maestrul-autor” Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cititori (2).Trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti.

Vasile Băncilă (din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu) notase că acela care nu-l citește pe Kant să se lase de filozofie. C-tin Noica a ironizat în termeni kantieni himerica „exactitate” a trâmbițatei Școli de la Păltiniș, bănuind că “piticii” din jurul său – din care unul a cenzurat Jurnalul portughez al lui Eliade (3) -, nu-i vor tăia trimiterile la Kant nepricepând limbajul unui filozof pe care nu l-au citit. Vizitatorii lui Noica (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ) s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană neputând urmări nici măcar filozofia lui Noica parcursă de ei cu șabloanele ideologiei comuniste.

În prelungirea diferențierii făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, gândise și Noica (pe urmele lui Nae Ionescu) deosebirea dintre „exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu majusculă. Intelectul se preocupă în mod științific de obiecte, în timp ce rațiunea umblă după Adevăr. Bulgakov se amuza în Maestru și Margareta stabilind clar că ceea ce comuniștii numesc „prospețime de calitatea a doua” nu există, e marfă împuțită. Într-un registru diferit, Noica dezbătea acxeeași problemă a „adevărului parțial” găsit de intelect, un fel de adevăr de calitatea a II-a intrat în categoria „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii Occidentului descreștinat.

  1. Liiceanu nu a îndepărtat referirea lui Noica la Kant din cuvântul însoțitor al volumului de auto-promovare intitulat Epistolar pentru că fusese format din scrisori pe tema Jurnalului de la Păltiniș (1983). Nefiind un cititor de Kant, n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni   “kantieni”. In plus, Noica s-a apucat şi el să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.

Dar, fără echivoc, filozoful Dragomir (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004)., care i-a cunoscut destul de bine pe auto-intitulații „discipoli” ai himericei Școli de la Păltiniș, a spus în 2000 că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», fapt pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la Epistolar (1987) unde a negat categoric existența „Scolii de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica-de-isabela-vasiliu-scraba/6991 ).

Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000 (https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ), Alexandru Dragomir le-a retras postura de “discipoli” (4) lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru in relația modernă dintre un maestru și discipolii săi mediată de gândul scris : „Păltinișul nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.; vezi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20discipolatului%20de%20la%20Paltinis%20de%20IVS.htm

). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri /…/ cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica”(Alex. Dragomir, 15 iunie 2000).

După o vizită pe care i-a făcut-o pe 10 iulie 1965, si filozoful Constantin Floru (eminent traducător de Hegel, scurt timp asistent de logică al profesorului Nae Ionescu) a diagnosticat cu justețe resorturile nevoii lui Noica de a fi „antrenor cultural”.

În temniță fiind, Constantin Noica se gândea că ar putea fi utilizat de oficialitățile comuniste chiar și ca „antrenor de marxism” (vezi C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, București, 1990. p.122, manuscris confiscat de Securitate).

Cam la un an după eliberarea lui Noica din temnița în care intrase după ce i-a dat redactorului Zigu Ornea manuscrisul volumului despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel pe care a vrut să-l publice la unica editură de atunci (5), Constantin Floru a consemnat în jurnalul său: „întoarcerea lui Noica spre lume, în lume, cred că e adevărata lui natură. Pe care altădată n-a făcut decât s-o acopere, sub văl literar. Reflexia la el a fost un stil, nu o necesitate (nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii obiective”, având  „bucuria luminii, gustul de a zburda, nevoia de oameni si de toate” (6). Fostul asistent de logică devenit specialist în Hegel mai notează în jurnal că la filozoful german „creștinismul este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui este o mărturisire” (ibid.). In fragmentele cărții despre Hegel pe care Securitatea i le-a restituit în 1972 fostului deținut politic Constantin Noica si care au apărut cu titlul Povestiri despre om, decriptările lui Noica în cifru religios au fost atent îndepărtate, existența lor fiind semnalată încă din 1958 de turnătorul Pavel Apostol care informa Securitatea și despre manuscrisele Alicei Voinescu. „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (Povestiri despre om, despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel), sînt oameni care au fost bătuți și au făcut închisoare” a consemnat un vizitator ca ar fi exclamat Noica pe 23 martie 1980 (vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.123).

Ca să vorbească despre relația dintre un maestru și discipolii săi cărora odinioară maestrul le transmitea prin viu grai învățătura, Alexandru Dragomir (fost elev al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade) evidențiase ruptura produsă prin apariția scrisului, ceea ce a atras după sine abandonarea oralității în transmiterea cunoștințelor. Relația mediată de gândul scris îl are ca principal component pe maestrul autor. Cărțile maestrului sunt atent studiate de discipolii cititori. Or, nici după treizeci de ani de la moartea lui Noica, auto-intitulații discipoli nu au dovedit prin scrierile lor că s-ar fi aplecat să studieze cu atenție și evlavie gândirea lui Noica. Din contră. In afară de critici cu șabloane de gândire nepotrivite (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ), nimic din ce-a gândit Noica n-a rodit în scrisul vizitatorilor săi. Anularea fireștilor relații între un maestru autor și eventualii săi discipoli a fost atent urmărită de statul polițienesc comunist care nu numai că a întemnițat nenumărați scriitori afirmați până la ocupația sovietică, dar a si dispus arderea bibliotecile, dosind puținele cărți (rămase din interbelic) la fonduri greu accesibile. Apoi, cenzurând tipărirea, a încercat să fasoneze felul noilor relații de tipul maestru (autor acceptat cu dificultate de cenzura ideologică) si discipol cititor.

Tipic vremurilor comuniste a fost însuși raportul (lipsit de urmări în planul îmbogățirii filozofiei românești cu alte scrieri decât cele ale lui Noica) dintre un maestru (autor afirmat în interbelic) și tineri comuniști beneficiari de burse Humboldt. În 1981 nomenclaturiștii l-ar fi voit pe Noica traducător de autori marxiști (cf. Jurnalul de la Păltiniș). În schimb, el ajunsese antrenor de traducători comuniști care citeau Platon și găseau în el „materialism marxist” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, vol. I, Ed. Muzeului Literaturii, 2009, p. 101 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/ ).

Cu referire la literaturizarea filozofiei noiciene ca să treacă de hopul cenzurii, Petre Țuțea era de părere că „Noica prea s-a contorsionat” (http://isabelavs.go.ro/Articole/dragomirfabian2.htm ). Dar nu numai Țuțea sesizase literaturizarea gândirii filozofice noiciene. Si Mircea Eliade observase strategia lui Noica de a filozofa „pe temeiul realităților românești”. Chiar l-a felicitat pe prietenul său, subliniind „modelul” pe care Noica l-a creat ținând seama de cenzura comunistă, adică de „imperativele momentului istoric” (Eliade către Noica, 30 iunie1979, Paris). În schimb, un fost doctorand la Heidegger (https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/ ) îl tachina pe filozoful retras la Păltiniș cu întrebarea : „când are de gând să se apuce de filozofie ?” (Alexandru Dragomir ; despre „literaturizarea” filozofiei lui Noica a se vedea nota 9 a articolului : Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/ ).

La alt nivel, tinerii vizitatori ai lui Noica (lăsați de stăpânirea comunistă să frecventeze un fost deținut politic și să tracă în Germania capitalistă ca bursieri Humboldt) se mai apucau să-l dăscălească pe „filozoful de modă veche” în scopul de a-l aduce „pe linie”, fie abordându-l direct ca să ia apărarea „băcanului” (americanii i-ar zice „regular Joe”) dezinteresat de cultură, fie indirect, ca în conferința din 1982 ținută la Lugoj de comunistul Andrei Pleșu (publicată în Minima moralia, Ed. Cartea românească, 1988, p. 94-110) sau pe calea prezentării internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere noiciene inserată de comunistul Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniș (1983, p.137-138). „Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate…Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS” (Th. Cazaban, iunie, 1993).

Culianu (7)a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce azi se realizerază si prin Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse ce promovează cărțile de la Humanitas ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/). Despre criticarea lui Eliade îmediat după decesul savantului de renume mondial, un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago”, aşadar fost student al lui Eliade, sesizase că toți “criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, interviu luat de Gabriel Stănescu, rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică (la astfel de nepotrivite asocieri) consemnând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(8).

In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si   Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (9).

Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a putut afla că Noica îi îndemna pe tinerii care-l vizitau să-l citească pe Mircea Eliade (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220). Si că bătrânul filozof ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său.   Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural (de aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi aşa de importantă). Filozoful de la Păltiniş ar mai fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poată fiecare urma “destinul său spiritual” (II, p.210). Or, cum bine s-a văzut, “destinul” i-a făcut pe cei doi să urmeze căi ascendente în plan politic şi social.

După mai mult de un deceniu de când filozoful catalogase (în   Epilogul pe care Liiceanu il rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (10) ce promovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş apărut în numeroase ediții la fosta editura a PCR, şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta si ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro.

Constantin Noica asemuise VIDUL DE REALITATE al Jurnalului de la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană numită Păltiniş, staţiune plină de brazi şi fără de paltini. VIDUL DE ADEVĂR l-ar reprezenta însuşi neadevărul “Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC (11) inteligibil”.

Epistolarul acesta – scrie ironic Constantin Noica în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi”. Dar Epistolarul n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica); nici măcar prin textul lui Noica, introdus de Gabriel Liiceanu (https://www.scribd.com/doc/226457834/IsabelaVasiliuScrabaInculturaPaltinis) spre a-i spori şansele de supravieţuire, Epistolarul n-a supravieţuit. Oricum, nici Liiceanu, nici Pleşu sau Culianu nu înţeleseseră ironia filozofului persecutat de păzitorii ideologiei statului poliţienesc. Cum ar fi putut ei să priceapă că golul de adevăr al unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” reprezintă chiar golul neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă măcar scrierile mult invocatului lor “maestru”?

Aşa cum Heidegger gândea “uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica ; https://www.scribd.com/document/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu ). De aici ar rezulta capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, Istoricitate şi eternitate, 1990, p.219).

 

Note și considerații marginale :

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (110), ianuarie 2017 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) . Mircea Vulcănescu, atunci când a precizat că „nu crede în politică” pentru că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila” a adăugat : „Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia”. La fel gândea si Eliade când scria despre umanismul marxist că justifică păcatele omului decăzut și îi validează resentimentele (Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233).

  2. Recomandând-o pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor, istoricul literar Constantin Ciopraga (1916-2009) scrisese despre Isabela Vasiliu-Scraba (autoarea primei monografii dedicată gândirii lui Noica: Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992) urmâtoarele rânduri :„Este o eseistă de prim rang, cu remarcabile virtuți literare. În materie de comunicare urmând, cred, modelul Noica, volumele sale respiră o căldură cuceritoare făcând accesibile desbateri care altminteri nu incită pe nespecialiști. Nu e puțin lucru să regândești, să reconstruiești, si, mai ales, să pui ceva din propria personalitate în comentariile atât de subtile destinate aprofundării unui homo humanus” (Constantin Ciopraga, membru de onoare al Academiei, vezi coperta a IV-a a volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Slobozia, 1998).
  3. În editia a doua a Jurnalului portughez scoasă în 2010 de editura condusă de Liiceanu a fost cenzurată însemnarea lui Mircea Eliade unde scrisese despre masacrele și ororile din provinciile românești aflate un an (vara 1940-vara 1941) sub administrația regimului comunist sovietic după anexarea lor prin înțelegerea dintre Hitler și Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939). Pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) notase în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (cf.M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, îngrijitorul volumului: Sorin Alexandrescu).
  4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filozofului Al. Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri” , in rev. “Argeş”, An V (XLI), nr 10 (292), p.19; ; si Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în “Observatorul cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, in rev. “Argeş”, An X (XLV), nr 5 (335), p.22-23 ; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nu este o invenţie a lui Liiceanu întrucât oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, in rev. “Acolada”, nr.3/2012, p.19, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Dragomir-inventat.htm .
  5. „Zigu Ornea îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în rev. „Bucovina literară”, nr.5-6 (303-304), mai-iunie 2016, p.59.
  6. Vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997, p.9.
  7. Despre I. P. Culianu vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă ipoteză privind asasinatul de la Chicago, în rev. “Acolada”, 11/2011, p.19 si p.26 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Ipoteza7AsasinarerCulianu.htm . Ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991) a fost considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95). După apariția în 1983 la Paris a celui de-al treilea şi ultimul volum de Istoria credinţelor scris de Mircea Eliade, el a pregătit cu foştii săi studenţi americani (din “Scoala de la Chicago”) un al patrulea volum scris în colectiv şi rămas nefinisat în aprilie 1986. Francezi socotesc doar cele trei volume scrise de Eliade. Intrucât volumul al IV-lea nu cuprinde nici un capitol scris de Eliade, deși inițial Mircea Eliade ar fi vrut să scrie partea finală de la Iluminism până în vremurile moderne (scrisoare din 27 martie 1984). Francezii (cel puțin la prima rededitare a celor trei volume eliadești de Istoria credințelor…) nu au adăugat volumul al IV-lea în care Culianu a compus o prefață abundentă fără a-și aduce nici o altă contribuție in concluzia volumului, așa cum îi propusese Eliade, să scrie ceva pe tema „religie și putere”(ibid.). Volumul IV a fost scos de nemţi după asasinarea prefațatorului. Aflat la Payot în curs de editare în 1985, multi colaboratori ai faimosului profesor Mircea Eliade n-au acceptat să lucreze după moartea marelui istoric al religiilor cu necunoscutul profesor de română de la Groningen, retrăgându-şi capitolele deja scrise (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al IV-lea volum de “Istoria credinţelor” si ratatele colaborări ale lui Mircea Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. “Argeş”, Anul IX (XLIV), nr.4 (322) aprilie 2009, p.22; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm ). În România manipularea mediatică pentru impunerea cu surle si tobe a celor câteva cărți rezultate din examenele date de Culianu și publicate de francezi la insistența academicianului Eliade s-a bazat în bună măsură pe falsificarea adevărului privitor la cariera universitară a lui I.P. Culianu, fost profesor de română la Groningen vreme de 12 ani, și profesor de italiană în SUA, 1988-1989, asasinat în aprilie 1992 când ajunsese pe punctul de a fi angajat ca profesor asociat de istoria religiilor la universitatea unde Eliade predase trei decenii (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. “Argeş”, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/ .
  8. vezi M. Eliade, Jurnalul Portughez, 2010, ediţia a doua.
  9. vezi C-tin Noica, Epilog, ian.1986, în vol. Epistolar, 1987.
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, My Comp si mostenirea comunismului în wikipedia.ro, în rev. “Acolada”, nr. 1/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-6wikiMyComp.htm
  11. Pentru Kant, “inteligibil” era cu necesitate “ceva”, fie ca “realitate” postulată din nevoile raţiunii (ca ens rationis), fie “ceva” postulat sau existent în lumea simţurilor (v.Isabela Vasiliu-Scraba, L’Echafaudage dans l’edifice de la Topique Transcendentale de Immanuel Kant, in vol. I. Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html ).

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei de către administratorul MyComp; http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

—————————————

Isabela VASILIU-SCRABA

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 30079

Ultimele Comentarii