Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

26 Sep 2018 by m.gurza, Comments Off


Orice rugă e plină de sens

 


Dintre toate nenorocirele
nu-i niciuna egală cu moartea,
multe te seacă la inimă şi te vestejesc
dar în timp mai poţi recupera câte ceva.

Orice rugă e plină de sens
de aceea admir cu dragoste pe toţi oamenii,
privesc natura cu mărinimia darnică a clipelor
şi-mi pare rău pentru ce nu pot face acum
când zborul se-nfiripă-n aripi
chiar dacă nu sunt pasăre,
dar sunt o fiinţă liberă sub cer
şi am pământul sub picioare.

Am rămas pe întinderi fără margini,
să-mi fac un contur numai al meu
în care nimic să nu lipsească,
viaţa să-mi pună la încercare spiritul
şi să curgă asemeni apelor
din fiecare anotimp.

 

 

Viaţa ca o corabie

Trupu-i pluteşte prin aer nesigur,
dacă-l atingi se clatină ca o frunză,
în oglinda cerului este o bulă de săpun.

Nu se ştie cum o să fie…

Părăsit se goleşte de arome
de nimeni nu-i simte lumina cum se umbreşte.

Atunci când devine stăpân pe trup
şi intră-n el cu voinţă dulce
simte cum îl cuprinde născătoarea fiinţă.

Desigur are şi un suflet înmiresmat,
un flux care-i pătrunde-n gânduri
iar despre viaţa care curge ca un râu
ştiu ca are marea ei,
străjuită de ţărmuri
la care ancorează corăbii pline cu vise.

 

 

Viaţa-n floare de lotus

O să se tragă zăvoarele de lemn,
porţile o să suspine din încheieturi,
se va lumina dincolo de ziduri,
de vor năvăli fluturii pictaţi.
Aburi din pământ se ridică la ceruri
şi ele au scările trase.

Asemenea unor sertare cu obiecte diverse
memoria mea se deschide încăpătoare,
rămâne fără margini.
Se decojeşte noaptea până la piele
atât cât să se poată iubi cu stelele
aşteptând luceferii să coboare pe pământ,
zburători cu aripi reci prin visele femeilor.

Tu torni în mine mierea într-o amforă
şi o aşezi între pietre preţioase.
Se vor subţia după ploi marginile
şi-n freamăt vor aluneca printre noi,
să germineze mai departe din sâmbure
viaţa ce se deschide-n floare de lotus.

 

 

Lumina din lumină înfloreşte

Lumina
clară şi limpede alunecă pe unghiuri de culoare,
lasă calea deschisă peste timpul nepăsător.

Raze de stele respiră cu nervurile frunzelor,
aici verdele este Dumnezeul vieţii.
Lumina din lumină înfloreşte, devine flacără,
însoţeşte cuvântul şi intuiţia vie.

Umbra sa nu poate fi întuneric numai răcoare.
În trupu’-i se joacă începutul şi sfârşitul,
se înalţă fiinţa pe sine şi gânditoare devine
mai roditoare ca sămânţa,

Semn că şi depărtarea se apropie
şi o lasă să curgă în materia vie.

Nimicul în nimic stă
şi nu poţi locui decât în clădiri cu faţa la soare
şi iubire în camere.

 

 

Se naşte întrebarea

Cine se regăseşte-n gânduri
se află zidit în cuvânt,

îl scrie cu sânge în anale
şi-n lacrimi rămâne povestit.

În sufletul meu se naşte întrebarea
de cine voi fi oare iubit?

Atât cât să-mi umple inima
cu împlinirea marilor aşteptări

şi-n moarte să mă regăsesc
în memoria urmaşilor,

de nu mă vei recunoaşte
cu niciun ochi care vede.

 

 

Doamne iartă-i pe români

La masa ţărănească, rotundă
Dumnezeu îi pofteşte pe români,
unii nu vor să rămână,
alţii vin cu gânduri ascunse.

Cei care vin cu încredere nu-l văd
dar îi simt binecuvântarea
şi se bucură.

Doamne iartă-i pe români,
ei te poartă-n suflet
şi se simt mângâiaţi,
iartă-i şi pe ce ce n-au cuvânt
şi nici credinţă.

Iartă mai ales pe omul sărac
ce te aşeză întotdeauna cu el la masă.

 

 

E peste timp

 

Între mine şi oraş se nasc confluienţe ascunse
circulă energii pe care vreau să le culeg
prin concentrarea în puncte vulnerabile.

Străzile-s în extindere şi mişcare
suflul viu le urmăreşte şi calcă peste istorie,
unele clădiri mohorâte lângă altele impunătoare
stau şi se înţeleg.
Toţi privesc, nimeni nu se plânge.

E peste timp şi departe de Dumnezeu,
se coagulează gândurile vor capăta întrupare,
în tot ce înseamnă o lume din afara noastră
ori poate în noi fără să ştim.

Între mine şi tine oraşul se plimbă pe străzi
şi noi îl iubim şi ne iubim.

 

 

cu mâinile împreunate

învăţ cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
aşteapt să păşesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăreştice spun
numai Dumnezeul meu ştie
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
şi mă recunoaşte
după semnele şi steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la porţile pământului

 

 

E prea mult

Când mulţi se războiesc pentru putere
şi-şi caută forme de înlăturare incorecte,
seamănă cu o lamă de cuţit înfiptă pe la spate,
o lipsă de credinţă-n Dumnezeu,
o vânzare la mezat a poporului răbdător.

Aproape că nu mai înţeleg ce vor
când aceeaşi moarte îi pândeşte
şi sfârşesc cu gândul încărcat de aroganţă,
de nu li se mai vede capul
unde trebuie pusă crucea.

De fapt în urma lor rămâne viciul
şi lupta între urmaşi,
e prea mult şi pentru iertare.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

26 septembrie, 2018

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 27905

Ultimele Comentarii